„Aleg să fiu cinstit, pentru că…” Doar amenzile și închisoarea nu vor ține societatea pe drumul bun. Este nevoie de o educație mult mai trainică și mai nobilă

Foto: Inquam Photos

Am citit recent memoriile sociologului Henri H. Stahl, descoperind realmente un intelectual în slujba idealului național. Iată ce spunea el: “toți intelectualii care, grație jertfelor întregii națiuni, au putut să învețe cele necesare exercitării unor profesiuni de înalt nivel tehnic, rămân datori față de societate cu obligația de a-și pune profesia în slujba unui efort colectiv, anume organizat în vederea edificării unei societăți mai bune”. Mare diferență între această optică (ce a dat și rod real, prin numeroase echipe de sociologi care au făcut monografii colective în Vrancea, Gorj, Țara Oltului) și optica dominantă printre intelectualii de azi! Majoritatea lor sunt incapabili să lucreze la un proiect comun, gândindu-se predominant la construirea carierei individuale. Chiar și atunci când lucrează în echipă, sudarea nu se produce real și consimțit, ci se pun în paralel, umăr la umăr, mai multe individualități ce își urmează drumul vanității lor. Iar îndată ce o amenințare apare la orizont, clătinând corabia comună, fiecare încearcă să se salveze peste bord. 

Avem și azi, chiar și ca deviză electorală, sintagma “în slujba țării”. Desuetă și cumva ipocrită această sintagmă astăzi, după ce societatea modernă s-a străduit, pe atâtea canale, să sape la rădăcina unor noțiuni precum patrie, familie, biserică, valori spirituale. Omul modern nu mai are resorturi interioare altele decât raportarea la un cadru legalist, la drepturi și la stat de drept. Or acesta e un vehicul care te duce o vreme, până ce rămâi fără combustibil. Legile rămân niște abstracții care, odată eliminată frica de consecințe, nu te pot purta dincolo de vanitate și de poftele pe care vrei să ți le astâmperi prin consumerism. În această cheie, revolta unei părți a societății față de practicile grupului Nordis, scoase la iveală de investigația Recorder pare paradoxală și ipocrită. 

Nu scuz sau aprob acele practici, însă afirm că am ajuns aici prin noi înșine, prin felul în care am consimțit să ne construim ca societate. Să vedem: cum ar fi vrut media ca acționarii să își cenzureze dorința de câștig? Oare crezul principal al antreprenorului nu este astăzi tocmai această dorință de câștig? Operând cu regulile de pe tabla de joc, nu este acest antreprenor liber să facă orice pentru a se îmbogăți? Iar dacă statul de drept are hibele sale, unde să mai găsească omul de afaceri frânele interioare, prin care să se gândească la milă și la respectarea aproapelui? Să fim serioși. În mod sistematic ne-a fost distrus sentimentul superior al unei solidarități naționale, ca și teama de Dumnezeu, gândul că avem de dat socoteală Cuiva. Atunci, nu ne-au mai rămas decât zeul Ban, alături de vanitatea proprie, hrănită prin faimă și prin caruselul consumului. Ceea ce vreau să spun este că ne luptăm cu niște vicii (pe care le denunțăm public) precum corupția, minciuna, lăcomia, individualismul, dar nu realizăm că pentru a cultiva opusul lor (cinstea, adevărul, dragostea de oameni, solidaritatea etc) nu este suficient doar rigorismul legalist sau frica de lege. Acestea nu sunt un combustibil suficient. Ci este nevoie de o educație mult mai trainică și mai nobilă, întotdeauna cu direcție spre valori spirituale și spre respectul față de rădăcini, patrie, familie, Biserică. Pentru ca un om să fie cinstit, nu e suficient ca el să se gândească la repercusiuni legale, la amenzi și închisoare, ci el trebuie să interiorizeze alegerea unui drum. Aleg să fiu cinstit, pentru că… Iar de aici argumentația se ramifică: pentru că am un model în tatăl și în mama mea, pentru că am învățat la școală, pentru că vreau să fiu un om bun, pentru că scopul meu principal nu este doar un stomac de umplut. Pentru că sunt un Om complet, având conștiință, repere complexe, un univers interior și dorința de a-mi îngriji acest univers interior. 

Or materialele Recorder, unele dintre ele montate împotriva Bisericii Ortodoxe, nu ne dau și soluția. Ce valori ar fi trebuit să cultivăm, să punem în loc? Ce am am fi putut face ca să nu mai avem corupție, minciună, înșelăciune? Ce se poate opune lăcomiei umane, aceeași de mii de ani, deși cu forme de manifestare mereu altele? O educație religioasă? Acea metanoia umană interiorizată, cu un set de valori care îți este dat de raportarea la Creator? Se pare că nu. Patria? Haida de, astea sunt chestiuni naționaliste desuete. Familia și modelul ei? Suntem în mileniul trei, mă tem că nici această paradigmă nu mai e la modă. Am permis respingerea cinică a tuturor acestor valori. Atunci? Nu ne mai rămân decât legea și întărirea instituțională. Foarte bine, vom spune. Dar lucrurile se complică atunci când ne uităm mai îndeaproape la aceste instituții. Fără să intre în conflict cu acel cadru legalist, păstrând așadar echilibrul pentru a evita consecințele legale, instituțiile astfel croite sunt de fapt niște instituții fără rod real, fără niciun impact pozitiv sau progres. Ele nu se compun din indivizi care să creeze un corp compact, cu viziune comună și un ideal. Ci se compun din indivizi cu cariere paralele, disparate, indivizi care în fapt muncesc doar la propria lor chivernisire, incapabili să aibă un proiect comun - nici de instituție, nici de țară. 

Să luăm, de pildă, Serviciul Român de Informații. Mi-a fost foarte clară degringolada morală a acestui serviciu în momentul în care am avut prilejul de a vizita campusul Academiei Naționale de Informații Mihai Viteazul. Deși deviza SRI este “patria a priori”, adică patria înainte de toate, pare că deviza reală este “patria cea mai la urmă - mai întâi cariera mea, îmbogățirea mea, prestigiul meu, confortul meu etc”. Iar această afirmație nu e una care să rezulte din subtext, ci este evidentă în discursurile cadrelor didactice de la Academia Mihai Viteazul. Dacă veți avea prilejul să le ascultați, dacă veți parcurge chiar și site-ul instituției, veți vedea cum accentul este pus pe individ, nu pe ideal și comunitate. Niciun fel de insuflare de ideal, de dorință de servire a patriei (deși deviza Academiei este “excelență în slujba patriei”). Acei oameni vorbesc de “intelligence” și par să se joace de-a James Bond, insistând în discurs nu pe ideea de scop comun, de ideal național și de bunăstare a cetățenilor pe care îi servesc, ci pe ideea de excelență individuală, de stagii externe, de carieră și despre cât de buni pot deveni în disimulare, manipulare, inginerii sociale, tehnologii informatice.

Desigur, există și acolo oameni loiali, cu viziune și inteligență, dar este trist să vezi că direcția generală e alta, în detrimentul României. Cu astfel de paznici ai națiunii tale, nici nu mai ai nevoie de dușmani externi.

Să ne uităm apoi spre alte instituții ale statului, la fel de dominate de ideea de carieră individuală, de ambiții egoiste, iar nu de vreo coerență comună, instituțională. Să privim spre sistemul medical românesc, și el denunțat în mai multe investigații Recorder. Aflăm din acestea (dar și din întâlnirea fiecăruia dintre noi cu sistemul) că, deși avem mulți medici bine pregătiți, ei nu au de multe ori loc să profeseze. Un tânăr medic ortoped de la spitalul Foișorul de Foc ne povestește (în clipul Recorder) cum s-a hotărât să plece în Franța, deoarece în România nu este lăsat să opereze. Are pacienți care ar trebui operați, însă spațiul în blocul operator este limitat. Și astfel la Foișorul de Foc sunt operați cu prioritate pacienți care au intervenit prin pile și atenții, în vreme ce aceia mai puțin norocoși, bătrâni cu dislocări de șold ș.a., sunt puși pe liste de așteptare de luni de zile. Tânărul ortoped ar avea șanse dacă un post de medic ar fi scos la concurs, cu dedicație pentru el. Dar pentru asta, ar trebui să aibă fie părinții medici influenți, fie politicieni (nu are noroc, sunt ingineri), fie să își cumpere acest post (nici aici nu are noroc, conștiința îl împiedică). Cui ar trebui să plătească? A cui bunăvoință ar trebui să o câștige fie prin influență, fie prin foloase materiale? Desigur, a unui profesor doctor sau unui manager de spital, adică o persoană care deja este faimoasă, cu prestigiu și cu avere însemnată. De ce acești oameni care deja au tot ce își doresc (recunoaștere profesională, faimă, bani) nu își pot conduce drumul profesional și înspre o direcție comună, a unei instituții și a unei țări, ci rămân strict într-o paradigmă individualistă? De ce nu poate România să mai iasă din această gândire “fiecare pentru el”? Ce și cât i-ar costa pe acești manageri de spitale să funcționeze exclusiv pe fundamente meritocratice? Adesea, ei nici măcar nu sunt corupți (adică nu iau mită propriu-zisă), ci doar lași, neopunând rezistență unui sistem putred. O verificare legală, un audit, nu îi va găsi cu nimic în neregulă (sistemul își creează și o acoperire birocratică excelentă). Cu toate acestea, pur și simplu ei nu lucrează spre binele comun, ci spre conservarea unor beneficii individuale. De ce? Din comoditate? Din teama de a-și pierde scaunul?

Lucrurile stau încă și mai rău în sistemul medical. Acei medici foarte buni care sunt dezgustați de sistemul de stat au emigrat, adesea, fie în afară, fie la privat. Aici câștigă mii de euro (unii cu specialități chirurgicale au peste 10-15 mii de euro lunar). Cum faci deci, ca țară, ca acești oameni care în Franța ar putea opera pentru 15 000 de euro să rămână aici, la un spital de stat, și să opereze pentru 2000 de lei? Ce discurs convingător poți să ai, ca societate, din moment ce ai îmbrățișat până acum discursul legalist și capitalist, în termeni de costuri și oportunități? Într-o piață liberă, în care viziunea principală de educație este una economistă, cum mai poți convinge un tânăr medic să nu mai plece acolo unde poate câștiga de vreo patru ori mai mult? Acum, dragă societate, când cifrele și argumentele economice nu mai țin cu tine, ți-ar prinde bine și un apel la sentiment, la valori spirituale, la dragoste de patrie, de familie și de credință. Brusc, ai avea nevoie de un medic român pe care să îl țină în țară (sau la stat) orice altceva decât Banul (dragostea de părinții lui, idealismul, patriotismul, credința), pentru că tu nu poți concura financiar cu un consorțiu medical străin.

De ce nu mai putem avea în poziții cheie oameni curajoși și merituoși? A fi dispus la o mică jertfă individuală spre binele comun pare azi o glumă bună. De ce sistemul scoate în față preponderent oameni obedienți și lași? Răspunsul este simplu. Pentru că oamenii curajoși sunt formați nu printr-o educație uscată, strict informativă și legalist-rigoristă, ci printr-o educație spirituală complexă, în care din copilărie individul să aibă acces la mai multe modele și la mai multe discursuri. De mic, el trebuie să își interiorizeze niște idei și să practice niște virtuți. Să aibă un crez, nu să învețe o descurcăreală de formă, printre reguli, norme și convenții. Generația de la 1848 avea un crez. Generația junimistă, care organiza serbarea de la Putna în 1871, avea un crez - la 18-19 ani ai lor! Ce crez mai are azi generația de 18 ani? Ce ideal, în afara unora imediate de a merge vara la un festival de muzică, de a se distra la mare și de a se simți bine? Ce idealuri ne-a confecționat perioada postdecembristă? Ce idealuri se transmit astăzi copiilor care fac la școală educație socială, educație financiară și antreprenorială și care sunt fasonați în principal ca cetățeni consumatori? De unde să mai dai, ca societate, medicii aceia fără de arginți? De unde să ți se mai nască un Pesamosca, medicul copiilor care dormea într-o cămăruță la spital, asemănătoare cu o chilie de monah prin numărul de icoane și de cărți? De unde să îți mai apară un Ciprian Porumbescu, un Slavici, un Eminescu, un Xenopol, care la 19-20 de ani să se gândească la un proiect de țară, să organizeze o manifestație care a pus pe jar siguranța austriacă și care urmărea o unire măcar culturală? Nu înțelegem că rodul unei educații eminamente materialiste va fi în cel mai bun caz un individ cu optică “fiecare pentru el”, dar care își va lua câteva precauții legale și își va ști mai bine drepturile de consumator. Jurnaliștii Recorder, care au făcut niște investigații excelente și care sunt profesioniști în a descrie starea de fapt, ar trebui să mediteze însă și la soluții. Una dintre ele nu ar fi fost oare chiar însușirea unei morale creștine, cu care ei însă par să se lupte?! Toți acești oameni pe care ei i-au denunțat a fi corupți nu sunt doar niște politicieni. Suntem noi înșine, sunt cei din jur. Pentru schema Nordis, avem complicități de sute de persoane, pornind de la notari, la micii angajați care răspundeau la telefon. Confruntați cu acele apeluri disperate ale păgubiților, oare nu au ajuns ei să înțeleagă pentru cine lucrează? Și-au dat demisia? Când Recorder ne-a prezentat povestea angajatului de la Apele Române, demis de PNL și înlocuit cu un incompetent apropiat de partid, pentru ca această schemă să fie operațională a fost nevoie iarăși de complicitatea oamenilor din jur. O întreagă instituție a tăcut. Oamenii au tăcut ca să nu deranjeze și ca să nu își pericliteze carierele.

Așadar, cangrena nu este doar politică, ci ea se extinde în societate, unde unii dau țepe, iar alții le suferă. La părinții mei la țară lucra cu ziua un sărman om dintr-un sat vecin (între timp a decedat). Locuia într-o casă fără lemne în sobă, mâncând pe apucate, și câștigând la o zi de muncă fizică grea între 50 și 100 de lei, sumă pe care noi în București poate nu o acceptăm nici pentru o oră de muncă, darămite pentru o zi întreagă. Ei bine, acest om își vânduse o garsonieră la oraș. Se înțelesese cu clientul să îi dea o sumă, urmând ca restul să îl încaseze ulterior - să îl mai păsuiască puțin pe celălalt până face rost de bani. Oraș mic (Costești de Argeș), cumpărătorul nici el nu era bogat, așa că oamenii au crezut că se înțeleg. Numai că acea ultimă tranșă nu a mai venit niciodată, cumpărătorul nu a mai răspuns la telefon, iar blajinul nea Ionel a rămas păgubit. S-au întâlnit la un moment dat întâmplător, iar cumpărătorul l-a întrebat dacă îl blestemase, deoarece îi murise fiul. “Nu l-am blestemat, dar ce să fac? Îmi păruse și mie rău”, povestea el, scuzându-se de nenorocirea omului. Cu final tragic, aceasta este doar una din înșelătoriile de care fiecare am auzit în jurul nostru. În lupta lor electorală, partidele și trusturile media ne lasă impresia că România este în situația de astăzi doar din pricina unor decizii politice și a unor conducători. În fapt, societatea în ansamblu este bolnavă și s-a lăsat îmbolnăvită, deoarece atât la nivel personal, cât și la cel instituțional, am pus bazele greșite: nu valorile, ci legile și normele. Nu educația profundă, morală, culturală, ci oportunismul materialist și civic. Nu repere precum loialitate, patrie, familie, dragoste și credință, ci un discurs pragmatic (în costuri și oportunități). Plus un rețetar de viață ca un manual al consumatorului. Ironic este că cei care au creat aceste probleme, le arată acum cu degetul și se plâng de ele. Sunt ei înșiși o parte din problemă, dacă vreți, însă un dublu standard îi împiedică a privi adevărul în față. Atunci, ce ne rămâne de făcut? Dacă la nivel de societate pare greu să ne opunem direcției, să o facem măcar în sânul familiei, printr-o altfel de educație dată copiilor noștri. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp