Foto: Getty Images
Trecusem ca o vijelie de clasa întâi, smulsesem prima cununiță de lauri și mă alesesem, după cum vorbea bunicul, cu o tolbă de cărți și un ceas suflat cu aur la mână. Nu știam să citesc timpul, se căznise mama cu mine o după-amiază întreagă, mai curând învățasem să citesc ceștile răsturnate cu zaț ale bunică-mii. Dar cui îi păsa de timp când mâța se scăpase pe ea cu o coșarcă de orbeți și din cireș amărăciunile cereau să se înece în dulceață? Clasa a doua învățase deja să citească și stătea la povești.
La școală ne dezvățam greu de joacă, încă ne mai ascundeam să ne spunem minciuni pe sub bănci sau alergam la ferestre ori de câte ori exploda câte un pneu de camion sau lătra câte un câine, trăgând de lanț. Școala nouă din Ițcani o construiseră între case, să nu-i fie de urât. Nici cimitirul nu era departe, în caz că morții s-ar fi milostivit cu ceva înțelepciune, că nu degeaba le spusese voievodul că Moldova avea să fie a nepoților. Nu specificase însă ce generație și nici vreo adresă de web. Și nu mă refer la Stephen King, deși, referindu-se la cartea lui Mary Karr Clubul Mincinoșilor, King se arătase fascinat de faptul că o femeie își poate aduce aminte fiecare detaliu din copilărie în timp ce pe el primii ani îl hăituiau doar cu ceață pe ochi. Așa se explică poate amănuntele ce mă tot urmăresc de pe vremea când vedeam lumea printre zăbrelele pătuțului cu zorzoane. Pe atunci nu exista atâta plasticăraie colorată care să miaune, să hămăie, să brotăcească sau să se sâsâie în teama de scuipat în sân a copilului. Mama atârnase doar niște ciucuri de lână, furați de la niște chei de uși de dulapuri. Motiv pentru care mâța nu era primită în casă.
De școlit ne școleam și sâmbăta, părinții noștri fiind ocupați să muncească pentru toți. Noi ne uitam la poza unuia care avea cele mai multe cărți în librării, cei cu traduceri arătând mai mult a cărți de joc, dați mai la o parte.
Copiii erau de toate felurile: și români, și nemți, și unguri, și evrei, și lipoveni, și doi pui de țigan care habar nu aveau că mai târziu aveau să-și spună romi. De vorbit vorbeam puțin, dar făceam multă gălăgie. Învățătoarei i se învârtoșase un gheb pe-o rână, de cât se aplecase să ne îndrepte caligrafia. Stăteam în penultima bancă, înaintea nimănui. Locurile se ocupau funcție de înălțime. Colegul meu de bancă nu era prea vorbăreț. Un băiat cuminte. Fuseserăm și parteneri de dans la serbarea alfabetului. Azi mă gândesc cu uimire cum copiii reușesc să transforme în tango până și muzica populară.
Nu mai era mult până la vacanța de vară. Deși lumina se lenevise un pic, zăbovind la răscrucea serii, parcă tot nu era de ajuns pentru câte pozne aveam de alergat, pentru câte-n frunze și-n stele aveam de aflat. Când timpul se coboară la firul ierbii, în cer parcă își râde în barbă și veșnicia.
Ai mei lucrau și duminica, așa că mă țineam de urma din ce în ce mai greoaie a bunică-mii, între două biserici: una ortodoxă, de pereche de arhangheli și una catolică, o Elisabetă ajunsă cu un pic de întârziere.
Într-una din duminici, una ce fusese făcută să fie ca toate celelalte, mama a venit mai devreme de la serviciu. Eu și bunica, așezate pe o bancă, la umbră, treceam în revistă evenimentele săptămânii gata să se dea pierdută. Parcă o văd pe mama cerând, din priviri, ajutorul bunică-mii și simt oftatul dus pe gânduri: iar avea să se ducă cu tata la dans și la petrecere, iar eu cu frate-miu aveam să molfăim bomboane în timp ce bunicul ne învăța cum să ne facem undiță, eu trebuind să promit solemn că nu mai aveam de gând să cânt în biserică, la oră de vârf, „Doamne miluiește, popa prinde pește.” Când am avut curajul de am cântat, nu am avut mai mult de patru ani. Pentru că am mimat până și cădelnițarea, toată lumea prezentă s-a simțit datoare să mă miluiască cu mărunțiș de bomboane, pe furiș. Bunicul se muncea să mă dezvețe de tentație.
Când mamei i-au dat lacrimile am știut că nu-i a bună. Colegul meu de bancă murise de dimineață și îi aduseseră deja trupul, încă neclădit, la biserică. Un vecin vânător le bătuse la ușă de dimineață, lăsând pușca rezemată de peretele casei. Nimeni nu a văzut copiii, doi frați care se iubeau de parcă ar fi fost unul, ieșind tiptil din casă, deși abia ce se îngemănase de ziuă. Cel mic, să fi avut tot vreo patru ani, a apucat pușca, deși era mai înaltă ca el, și a îndreptat-o spre fratele mai mare. Pușca s-a descărcat. Mortal.
N-am putut să merg la biserică. Nu am putut să merg nici la înmormântare. Degeaba a plâns mama. Și bunica. Toți. Toți au plâns. Apoi au strigat. M-au amenințat cu statul în casă. Iar au strigat. Și-apoi iar au plâns. Nu am vrut să dau ochii cu moartea. Am plâns la școală. Banca era goală și n-au putut să pună pe nimeni în loc.
La câțiva ani a murit și bunicul, eroul meu, îmblânzitorul de vise. De-atunci sunt supărată pe moarte și nu e loc de iertare.
Azi văd oameni până mai ieri cu scaun la cap care se angajează pe post de soldați, prin rețelele sociale, într-un război care nu are nimic de-a face cu viața. Bogații lumii pun arme la îndemâna fraților mai mici, mai neștiutori, mai nepricepuți în ale minciunii.
Epitaful confuziei a traversat vremuri crezute bune, venind dintr-o altă „Jale”, a lui Tudor Arghezi: „În fiecare noapte simțim cu noi în pat, câte un mort culcat.”
Cât poate fi de greu „Să nu ucizi”?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E-așa de bine să „cunoști” oameni drepți și onești, fără ascunzișuri și cu suflet bun.
Să vă fie bine!