„Asasinii” mei: Am făcut cu telefonul 3 fotografii cutremurătoare în spitalul covid în care am fost internat

Suntem în plin val al pandemiei și văd tot mai multe proteste împotriva restricțiilor și măsurilor luate în scopul limitării răspândirii virusului. Și eu m-am săturat să port mască, și mie mi-e greață de restricții. Și sunt un susținător al dreptului oricărui cetățean de a protesta.

Atâta doar că nu văd de ce aș protesta acum. Să strig împotriva lui Arafat, Cîțu, Vela, Iohannis, câți au fost și vor mai fi și a restricțiilor impuse de ei? Ar fi inutil, desfășurarea evenimentelor ultimului an ne arată că ar fi putut fi oricine în locul lor, chiar și un mop, și noi cam tot pe-acolo am fi fost chiar și așa. După părerea mea, statul a eșuat lamentabil în a-și proteja cetățenii în această criză și tot ceea ce ne ține cumva pe linia de plutire e o combinație între acțiunile statului care totuși au sens și sunt eficiente, bunul simț al cetățenilor și dorința lor auto-impusă de conformare și, bomboana de pe colivă, o doză bună de incompetență, minciună și manipulare care ne împiedică să vedem imaginea reală a dezastrului pe care îl traversăm.

Masca de care m-am săturat, restricțiile de care mi-e greață și multe dintre lucrurile pe care aș vrea să le văd dispărute ca după un vis urât mi le-am impus singur. Nu pentru că „a zis statul”. Împotriva cui să protestez?

Am să povestesc și eu, pe scurt, experiența mea cu Covid. Ca să arăt de ce nu e nevoie să vină nimeni să-mi spună să port mască sau să nu organizez petreceri.

M-am îmbolnăvit la finalul anului trecut, în valul anterior. Nu o să vă plictisesc cu simptome sau cu efectele rămase după experiență. O să vă spun doar că, lăsând la o parte manifestările propriu-zise ale bolii, e dificilă experiență de a zăcea pe un pat de spital având o boală care pare să ucidă aleatoriu în jurul tău pe cei afectați de același lucru. Asta în timp ce urmărești știri cu spitale în care bolnavii ard de vii și în timp ce afli că familia ți se îmbolnăvește de același lucru. Și o să vă mai spun câteva lucruri care mi-au rămas bine întipărite în minte.

Îmi aduc aminte de felul în care medicii, asistentele, infirmierele se comportau cu bolnavii. Am mai fost în spitale de-a lungul timpului, dar acum a fost altfel. Deși epuizați și clar depășiți de evenimente și de posibilități, am primit din partea lor efort și empatie cât nu am primit în tot restul internărilor anterioare. În fotografia aceasta puteți vedea o asistentă îngenuncheată, la propriu, lângă patul unui coleg de salon, încercând să mai „prindă” o linie validă pentru o perfuzie pe brațele ciuruite deja de zeci de înțepături anterioare și hematoame. Cu mănuși, echipament complet, mască, vizieră aburită de la condens. Ca și când ai încerca să coși un goblen miniatural cu mănuși de schi în timp ce privești printr-o pungă umedă. „Asasinii”, cum îi numesc unii acum.

Îmi aduc aminte că, aproape de miezul nopții, am fost anunțat că vom face un CT ca să vedem cum s-a mai dezvoltat „sticla” din plămâni. Pe hol ne-am aliniat câțiva pacienți: un domn care efectiv se târa sprijinit de pereți, o doamnă cu privirea absentă într-un scaun cu rotile, cu mască și cu tub de oxigen și eu care, fiind aproape de finalul bolii, puteam să mă deplasez singur și parcă mă simțeam vinovat față de ceilați pacienți pentru norocul ăsta. În urma noastră, un infirmier costumat complet, înarmat cu o pompă în spate din care stropea tot ce atingeam și coridorul pe care călcam. În lift, înghesuiți, infirmierul cu „stropitoarea” s-a gândit că ar fi util să facă conversație și, printre altele, ne-a zis că „e doar o simplă răceală”. Eram cu spatele la el și, pentru un moment, am avut impulsul să mă întorc și să-l izbesc cu țeasta de tubul de oxigen al doamnei din scaun. Dar eram atât de obosit și de speriat de ceea ce putea să-mi arate analiză pe care urma să o fac, încât nimic altceva nu avea sens în momentul acela. În fotografia aceasta puteți vedea o parte din pacienții care așteptau la coadă, la miezul nopții, analiza care să le dea vestea cea bună. Sau verdictul final.

Îmi aduc aminte de externare, când m-am regăsit într-o cameră împânzită cu sute de saci galbeni etichetați, căutându-mi lucrurile personale cu care să plec, în sfârșit, acasă, la ai mei, vindecat. În același timp, lângă mine, un tânăr căuta lucrurile tatălui sau care nu mai avea nevoie de ele acolo unde plecase. În fotografia această îi puteți vedea piciorul.

Am folosit trei fotografii pe care le-am făcut cu telefonul, cele în care nu poți recunoaște protagoniștii. Mi s-au întipărit în minte aceste momente. Nu fotografiile, ci privirile oamenilor. Unele care spuneau „renunțare”, altele care cereau ajutor, altele speriate, altele golite de orice sens. Niciuna din ele nu spunea „hai să ieșim cu vuvuzele pe stradă după ce plecăm de-aici”.

Mi-am impus singur restricții. Și nu protestez împotriva lor. Pentru că nu vreau să mă întorc acolo ca să testez cât de norocos sunt a doua oară. Pentru că vreau ca întrebarea „unde-i tata” să aibă un răspuns cât mai mult timp posibil și de-aici încolo. Pentru că nu aș putea trăi cu povara sufletească de a ști că, pentru confortul personal, am îmbolnăvit sau am ucis pe cineva. Suntem în viață și orice altceva, pe lângă asta, e irelevant.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp