„Dințoasa” sau „Vampiroasa” mi se mai zicea. Tot în gimnaziu. Aveam caninii deasupra dinților din față. Am purtat aparat, a fost ok. Acum aveam dinții drepți. Dar erau prea mari… Acum eram „Dinți de Cal”. Și mai am… coloana strâmbă, buricul ieșit în afară, deviație de sept, gușă, dublă gușă. Ochii hiper-bulbucați… Și sunt ok…”
Cu aceste cuvinte se încheie spectacolul Humans/Bodies/Images, o co-producție Asociația Dance Spot și Linotip Centru Independent Coregrafic, centrat în jurul conceptului de body-shaming din mai multe perspective, rezultate din cercetare. Căci, înainte de construirea spectacolului la nivel artistic, echipa din spatele lui a discutat cu numeroase victime ale bullyingului și body-shamingului.
Iar elementul de autenticitate este și mai clar definit în spectacol, unde cele trei protagoniste – Simona Dabija, Mariana Gavriciuc și Teodora Velescu – povestesc sălii propriile lor experiențe traumatizante.
„În gimnaziu obișnuiam să port breton. Când transpiram, pielea mea se infecta și devenea acneică. Seara, când ajungeam acasă, mă automulitam facial. Îmi spărgeam fiecare coș. Și așa mă duceam la culcare, cu fața roșie și umflată. Singurul moment în care pielea mea putea să respire era atunci când rămâneam singură acasă și aveam curajul să-mi prind părul. Dar, dacă suna cineva la ușă, mi-l desprindeam repede, ca nu cumva să mă vadă cu coșuri pe frunte. Nici până la magazin nu mergeam cu părul prins. Chiar devenise o obsesie”, mărturisește actrița Simona Dabija de pe scenă, privind publicul în ochi. Apoi își dă jos hainele, accentuând ideea de asumare, și pleacă în spatele scenei, luând poziția uneia dintre Cele Trei Grații.
În întunericul sălii, cele trei protagoniste ale piesei își eliberează traumele prin dans. Din când în când, ele susțin câte un monolog, care este fie povestea lor personală, fie povestea celor care au fost intervievați în timpul cercetării pentru construcția piesei. Publicul trăiește, de la prima până la ultima secundă a spectacolului, emoția unei traume care pare să nu se mai termine. Spectatorii devin astfel oglinzi, iar protagonistele reușesc să le amplifice gradul de empatie în mod considerabil.
Cu o structură de cerc, piesa începe și se termină printr-o explorare a standardelor de frumusețe în artă, cu o referință la pictura în ulei a lui Peter Paul Rubens, Cele Trei Grații. Acumularea și eliberarea emoției se face prin luarea poziției fiicelor lui Zeus, a căror frumusețe nu are nimic de-a face cu standardele pe care societatea actuală le consideră acceptabile.
„Normal că m-am folosit de Rubens. Pentru că e primul nume artistic legat de reprezentarea femeii cu forme. Doar că ceea ce mi se pare interesant e faptul că el e cunoscut nu prin arta lui și prin calitatea a ceea ce a făcut, ci prin faptul că picta femei mari, ca să zic așa. Erau standardele, da. Standarde care acum s-au schimbat, cu social media și cu toate filtrele astea, plus televizorul, care îți arată standardele de 90-60-90. Cine spune care e corpul perfect, până la urmă? Cine a spus că e bine să fie 90-60-90?”, se întreabă coregrafa Ioana Marchidan, cea care a și regizat spectacolul.
De altfel, ideea piesei a venit din experiențele proprii. Ioana Marchidan e ceea ce numim astăzi „o tipă cool”, cu atitudine, care nu simte nevoia să-și pună tone de farduri pe față ca să pozeze pentru un articol. Îmbrăcată simplu, în blugi și tricou, pare sigură pe ea însăși și nu dă niciun semn de frustrare ascunsă sau manifestă. Cu toate acestea, amintirile ei de la liceul de coregrafie sunt încă niște răni deschise.
„Eu am terminat liceul de coregrafie și mă cam urmăresc vocile profesorilor, traumele încă au rămas. Acolo profesorii te fac în toate felurile, bullying-ul este la ordinea zilei. Terminând un liceu de coregrafie, unde corpul primează, nu ai voie să faci nimic, ești mereu constrâns, iar etalonul pentru ei -lebăda albă – e un corp absolut perfect, pe acele standarde de balerină. Și, dacă ieși din aceste standarde, ești victimă sigură a bullying-ului. Iar, la anumite vârste, când treci prin transformări, când ești fragil, lucrurile astea devin grave. Eu și acum trăiesc trauma asta. Și acum mi se pare că sunt grasă… “
Spectacolul e o demonstrație complexă de autenticitate și onestitate. Chiar protagonistele lui își spun poveștile proprii și apoi se confruntă cu traumele din trecut într-un exercițiu de catharsis. Iar monologurile sunt povești culese din interviuri realizate de dramaturgul Mihaela Mihailov, coregrafa Ioana Marchidan și psihoterapeuta Anda Păcurar.
„S-a făcut și o cercetare împreună cu dramaturgul Mihaela Mihailov, ne-am întâlnit cu câțiva oameni și ne-au spus poveștile lor, ne-am inspirat de acolo. Așa au luat naștere aceste texte și chiar la unul dintre interviuri era o copilă de la Liceul de Coregrafie care a trecut prin anorexie, nu mânca, își cântărea morcovii și a ajuns să dezvolte probleme grave. Povestea „copilului nou” este o întâmplare adevărată a unei fete care a avut 80 de kilograme. A fost cea mai emoționantă poveste cu care ne-am întâlnit în timpul cercetării pentru construcția acestui spectacol. Fata, pur și simplu, nu ieșea pe stradă decât dacă era însoțiță de mama ei, a ajuns la fără frecvență din cauza bullying-ului, era hărțuită constant și, în primele zile de școală era bătută. Acum arată bine, a ținut diete probabil și arată ca o păpușă Barbie. Dar e o Barbie construită dintr-o traumă, sunt convinsă.”
Ce mai e frumusețea astăzi, într-o lume a filtrelor și programelor digitale de ajustare a chipului și trupului? Probabil că lipsa de autenticitate este standardul de frumusețe al acestor timpuri. Dar pentru cei care sunt onești, spectacolul Humans/Bodies/Images poate fi un mod de regăsire și vindecare.
„E adevărat că suntem oglinzi, asta trebuie să înțelegem: că suntem oglinzi. Tu vorbești cu celălalt, dar cuvintele ți se întorc înapoi. Ele lovesc și vin înapoi la tine. Când nu te aștepți. E greu să nu judeci. Și eu fac asta și lucrez foarte mult cu mine să n-o mai fac. De ce trebuie să mă uit în curtea celuilalt? De ce trebuie să-l judec eu pe celălalt în legătură cu felul în care arată? “, se mai întreabă câteodată coregrafa Ioana Marchidan la finalul zilei.
Iar piesa se încheie cu cele trei protagoniste, dezbrăcate de traume și de haine, de dureri și de aparențe, luând poziția celor trei fiice ale lui Zeus și rescriind standardele de frumusețe așa cum erau ele portretizate în vremea lui Rubens în termeni actuali. Ca într-un exercițiu de autenticitate din care, în cele din urmă, nimeni nu pierde nimic, dar fiecare câștigă câte ceva…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.