M. un tip hipercompetitiv. A crescut într-un mediu de medici și de manageri. I s-a spus că mereu e loc de mai bine. Nu a fost certat pentru notele de 9 dar mesajul era clar: „Ești bun, dar efortul trebuie să primeze. Dacă iei 9, data viitoare să iei 10. Dacă iei 10, data viitoare să iei 11.“
M. a ajuns adult, vorbește 5 limbi străine, călătorește frecvent peste tot în lume în calitate de manager al unei multinaționale. Muncește mult și la nivel înalt. S-a căsătorit și are un băiat de 5 ani. Mă sună într-o zi să îi recomand un psiholog. „Pentru cine?“, întreb eu. „Pentru mine“, spune el. „Îmi vine să mă sinucid.“
Îl trimit la un psihiatru. E diagnosticat cu episod depresiv major. Face tratament câteva luni și își revine. În urma experienței depresiei decide să pună pe planul doi serviciul, ba chiar și familia, care vedea îl el un furnizor de viață bună și cam atât. Își iubește copilul, dar se desparte de nevastă și plănuiește să plece singur prin țară o vreme, după ce termină și psihoterapia. Din când în când mai stăm de vorbă și reiese că, în toți anii din urmă, munca a fost preocuparea sa de căpătâi și că era mereu speriat că nu va fi la înălțime, că, de fapt, e un impostor și că poziția lui la vârf e mai mult o întâmplare fericită decât un merit. A muncit ca un disperat ca să ajungă sus și să fie demn de moștenirea familiei. Au fost perioade când nu ajungea în weekend acasă, ci stătea la birou, fericit că e liniște și poate lucra.
Acesta e un exemplu extrem. Nu orice workaholic face depresie și nu orice depresiv e workaholic. Dar e un exemplu elocvent pentru felul cum stilul de viață și alegerile noastre comportamentale greșite ne afectează sănătatea mintală. „Est modus in rebus“, spuneau cei vechi. Măsura în toate este cea bună. Excesul e zel nu prea.
Între a munci rațional și a muri pe baricade
Dependența de muncă nu e trecută între tulburările psihice, e mai degrabă o deprindere comportamentală greșită care poate duce la tulburări. Noi toți avem nevoie să muncim. Să avem un scop pentru care să ne trezim dimineața și care să ne dea satisfacție la final de zi. Cei care nu muncesc sunt la fel de expuși depresiei. Pentru că nu au nimic să le structureze intervalul unei zile, să le dea sens. Dar cei care simt nevoia presantă de a munci fără oprire nu sunt pe calea cea bună. Cei care muncesc sănătos o fac cu plăcere. Sau măcar cu satisfacția că au dus la capăt ceva, chit că nu le plăcea. Cei dependenți de muncă văd în ea un loc unde au control. Cei care muncesc sănătos știu să pună limite timpului de lucru și au o viață destul de echilibrată în care mai există și prieteni, și familie, și sport, și lectură etc. Cei care muncesc obsesiv „uită“ să mai întrețină și alte arii ale vieții. În timp familia se distanțează, prietenii la fel. Viața socială sărăcește, argument numai bun ca să muncească mai mult. „Păi dacă tot nu am prieteni ce să fac? Mă duc la birou.” Cei care muncesc rațional și sănătos simt satisfacție în a-și face bine treaba, dar știu să refuze ceea ce li se pare imposibil de îndeplinit. Un workaholic nu. El se mândrește cu chestiile imposibile, cu deadline-uri imposibile la care a reușit să facă față. Hipercompetitivitatea deprinsă în copilărie și alimentată multă vreme, poate și de neliniștea pierderii locului de muncă, îl fac să se supună masochist la sarcini de lucru inumane. Asta e doza lui de adrenalină, de sens. Cei care muncesc rațional știu să se relaxeze, workaholicii nu. Ei nu știu cum să nu lucreze. Chiar și în vacanțe ei ruminează Excel-uri și termene limită.
De unde vine dependența de muncă
Greu de spus. Originea problemei se discută de obicei într-o psihoterapie unde „dependentul“ și terapeutul încearcă să sondeze după chestii mai vechi. În cazul cu care am început acest articol e destul de clar: o educație în spiritul hipercompetitivității. „Dacă iei 9, data viitoare să iei 10“. E foarte bine să inculci copilului ideea că efortul său contează. Noi, în viață, nu prea scăpăm fără să facem efort. Fie că e la școală, în carieră, în cuplu (pentru păstarea relației) etc. Cum spunea cineva, nimic de valoare nu se obține ușor. Dar e bine, în cazul copiilor, să mai serbăm și rezultatele medii, nu doar pe cele excepționale. Pentru că astfel ei învață că au valoare ca persoane, nu ca furnizori de diplome care să o facă pe mami cea perfecționistă să fie mândră. Și stima lor de sine se va dezvolta mai sănătos. Iar o stimă de sine sănătoasă e crucială pentru o viață bună. Pentru că, dacă lipsește, se văd clar consecințele: dependență de muncă (pentru că altfel nu ai valoare, decât prin rezultate și e domeniul unde ai cât de cât control), relații disfuncționale (pe care încerci să le „salvezi“ – aud tot mai des femei disperate să salveze câte o relație care nu merge, pentru nu au valoare dacă nu le reușește proiectul acesta), dependența de diverse substanțe, care mai de care mai generatoare de nefericire (alcool, care te face să uiți ce mizerie de om ești etc).
Workaholicul mai poate fi un anxios lovit în trecut de viață. Dacă ai experimentat șomajul, atunci când te angajezi vei munci ca un apucat să demonstrezi că faci față și meriți jobul. Sau ai un fel de... horror vacui: timpul vid, în care nu faci nimic, te face să te simți vinovat sau neliniștit. Ai nevoie să te simți ocupat. Sfârșitul de săptămână e o tortură pentru tine. Să nu ai nimic de făcut e un stres.
În cazul femeilor, cel puțin din poveștile cunoștințelor, reiese alt mecanism. Femeile au ceea ce sociologii ce studiază mediile corporate numesc „sindromul impostorului“. Ele cred că nu vor fi niciodată la fel de bune ca bărbații la muncă. Drept care muncesc cu asupra de măsură, ca să demonstreze că pot face față. Că și ele sunt buni manageri.
E greu de luptat cu așa ceva. Dar nu imposibil. Dacă te regăsești în cele de mai sus, ia-ți un concediu și vei vedea că nu cade cerul în absența ta. Sau, dacă nu reușești să te desprinzi totuși, și visezi tabele în Excel, consultă un psiholog. E necesar, căci el va fi un fel de oglindă și în ea vei vedea detaliile vieții tale care te-au adus în acel punct. Și vei „deznoda“ astfel noduri vechi, comportamente care s-au întărit, osificat într-un fel anume, încât par singura variantă de viață. Dependența de muncă e unul din aceste comportamente.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.