Sari la continut
Comunicare

„Fierb. Simt cum fierb…” Furia copiilor mei care nu mai voiau să meargă în „închisoarea de acasă”

Fetiță tantrum

Foto: Getty Images

Fierb. Simt cum fierb. Simt cum, pe interior, mi s-a încins fiecare fibră. Pieptul stă să-mi explodeze, capul mi-e apăsat de pietre fierbinți care ar da să iasă, dar nu au cum. Nu au pe unde. Aşa că ţin totul în mine până ajung la taste şi încep să povestesc aici. Aş urla în timp ce scriu, dar nu vreau să-i trezesc. E o zi de decembrie 2021, duminică, ora 14.12, iar Miruna, fetiţa mea de şase ani, şi Luca, băiatul meu de 3 ani şi jumătate, au adormit, în sfârşit, după un zbucium de aproape 4 ore. 4 ore în care au ţipat, au lovit, s-au aruncat pe jos în stradă, au plâns. S-au oprit, apoi au luat-o de la capăt. Amândoi. Pe rând sau în acelaşi timp. Acum aş urla eu ca să scot afară toată neputinţa şi toată furia pe care le-am ţinut ascunse în ultimele 4 ore. Sau poate mai mult?

Vă întrebaţi probabil cum am ajuns aici. V-aş putea spune, pe scurt, că totul a început în această dimineaţă, în parc, când Luca a lovit-o pe Miruna pentru că nu voia să împartă ditamai banca şi cu ea, dar de fapt totul e o acumulare de tensiune care durează de multă vreme. Dar în dimineața asta, Miruna a insistat, iar Luca nu a vrut să cedeze nici măcar un colţ. După câteva încercări de a-i linişti, neînţelegerea dintre ei a culminat cu un atac: o palmă, o muşcătură şi un ţipăt. Regula la noi în familie este că după un astfel de incident ne strângem lucrurile şi plecăm acasă să ne liniştim şi să ne adunăm forţele. Ceea ce am şi făcut. I-am luat şi am plecat. Doar că această decizie de a respecta regula a declanşat un val de furie pe care nu l-am mai putut opri timp de 4 ore. „Nu vrem acasă, nu vrem acasă, vrem în parc, vrem afară. Nu vreeeeem acasăăăăă”.

O mamă și doi copii furioși care sunt lăsaţi să se exprime, pe stradă, sunt un adevărat spectacol pentru trecători. Cei mai mulţi oameni care ne-au ieşit în cale se opreau sau reacţionau la tot acest spectacol. În drumul spre casă, cam un kilometru distanţă din parc, mi-am imaginat - în timp ce îmi înghiţeam fiecare cuvânt, fiecare nerv, fiecare ţipăt pe care aş fi vrut şi eu să îl dau afară spre copii şi să urlu atât: Gata! Stop! Nu mai pot! Opriţi-vă! - la ce se gândesc ceilalţi când ne văd. O doamnă a trecut pe lângă noi şi le-a zâmbit cald copiilor în timp ce ei plângeau şi, pe ger, li se întindeau lacrimile reci pe obraji. Un domn, care ţinea în lesă un câine, s-a oprit şi le-a zis: „Of, micuţilor, ce s-a întâmplat? De ce sunteţi atât de supăraţi?”. Un cuplu cu doi copii, unul în cărucior, de vreo câteva luni, şi un altul de vreo 4 ani, ne-a depăşit pe trotuar în timp ce copiii mei se aruncaseră pe jos şi ţipau. Ceilalţi părinţi nu au avut nicio reacţie. Recunosc, de ei mi-a plăcut cel mai mult. Poate şi pentru că ei au fost o oglindă a reacţiei mele în faţa furiei copiilor mei. 

În ziua aceasta, am ales, da, am ales, să mă arăt în faţa lor calmă. Nu-mi iese zilnic, pentru că nu am zilnic resurse să fac asta. Uneori îmi ies din fire şi le urlu şi eu: „Gata!”. Alteori, aleg să fierb pe interior şi să fiu calmă şi blândă, dar totuşi fermă, în exterior. Iar luptele astea, între două comportamente total diferite, în ultimii doi ani deja, sunt din ce în ce mai dese, afară şi acasă. Ce zic eu? Luptele astea sunt zilnice. Nu ştiu cum e la voi, cei care aveţi copii mici, dar în familia noastră haosul emoţiilor domneşte din 2020, anul care practic nu a existat, anul de când acasă ne-a fost mai mult închisoare decât refugiu şi ne vine uneori să ne luăm picioarele în spate încotro apucăm.

„Nu vrem acasă, nu vrem acasăăă”. Nicicând nu am auzit mai des la copiii mei să ţipe că nu mai vor acasă ca în ultimii doi ani. Şi pentru mulţi dintre noi, adulţi şi copii, casa s-a transformat de când am stat săptămâni întregi închişi. Casa a fost singurul spaţiu în care ne-am trăit anxietatea şi oboseala. Timpul îndelungat petrecut doar în spațiul domestic, cu toate activitățile concentrate în aceeași locație și interacțiunile minimale cu exteriorul ne-au făcut pe noi toţi să simţim că acasă, în pandemie, ne e „închisoare”. Şi că ne strâng pereții. Dar poate ăsta a fost totuşi şi cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla unora dintre noi. Căci unde îţi poţi trăi cel mai firesc durerea dacă nu acasă, între ai tăi? Unde îţi poţi găsi liniştea când eşti speriat şi neputincios dacă nu acasă?

„Nu vrem acasă, nu vrem acasăăă”, îmi răsună în minte vocile ţipate ale copiilor mei, în plină stradă. Iar pentru mine strigătul acesta rezumă luni întregi de furie şi neputinţă. A tuturor. Când ne doream să plecăm, dar nu aveam unde. Când ne-am simţit cu toţii nişte copii care nu puteau face ce vor. Când ne-am supărat pe reguli şi limite pe care nu înțelegeam de ce trebuie să le respectăm. Furia copiilor mei din această dimineaţă de duminică s-a dezlănţuit pentru că nu puteau împărţi o bancă, dar durerea pe care am simţit-o la ei când au început să se certe e acolo de aproape doi ani de când şi noi, părinţii lor, ne găsim cu greu echilibrul zi de zi, de când nu mai avem nicio resursă. 

De doi ani, de când COVID-19 ne domină vieţile, ne e greu, multora dintre noi, să jonglăm cu nesiguranţa, cu frica, cu distanţa tot mai mare dintre noi şi ceilalţi. Unii am pierdut apropiaţi, după boală, poate chiar nouă ne-a fost greu când ne-am îmbolnăvit, alţii s-au pierdut pe ei înşişi şi nu mai ştiu de unde să se apuce. Unii ne-am îndepărtat de prieteni, vaccinaţi sau nevaccinaţi, alţii înjură zilnic autorităţile sau pe cine apucă. De aproape doi ani trăim o durere surdă, pe care doar ne-o exprimăm diferit. Unii o urlă fără noimă, alţii o ţin strâns pe interior. Cu toţii ne ducem temerile şi nesiguranţa cum putem. Dar toţi purtăm aceeaşi durere. Suntem furioşi şi avem tot dreptul să fim, indiferent de taberele din care facem parte. Viaţa noastră, aşa cum o ştiam, deciziile noastre, aşa cum obişnuiam să le luăm, nu mai sunt la fel. În 2020 am fost şocaţi, totul ne-a luat prin surprindere şi credeam că nu ni se poate întâmpla aşa ceva. În 2021, ne-am revoltat pentru ce ni se întâmplă, am simţit că e prea mult, ne-am simţit singuri şi am căutat vinovaţi. 2022 poate fi anul unei alte etape în tot acest proces al doliului, până la urmă: să negociem cu noi înşine şi cu alţii, să lăsăm furia şi haosul să se consume sănătos, să ne regăsim acel acasă unde ne putem linişti ca să ieşim în lume calmi, dornici să ne vedem unii pe alţii, să ne acceptăm oricât de diferiţi am fi. Să ne dăm apoi voie să plângem tot ce am pierdut şi să mergem mai departe mai blânzi cu noi şi cu ceilalţi.

Sunt aproape două ore de când vă povestesc gândurile cele mai intime despre furia copiilor mei dintr-o dimineaţă geroasă. Simt că m-am liniştit deja şi vă mulţumesc şi vouă pentru asta, că mi-aţi fost acasă. La mine în casă e acum linişte şi din dormitorul copiilor se aude timid: „Mama? Vii puţin? Ne-am trezit”. Mă duc. „Ne dai un pupic? Şi ştii ce? Azi stăm acasă”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu stiu ce treaba are Covid cu isteria unor copii, mai ales ca din ce spuneti pare o constanta. Nu e firesc. Vedeti pe youtube sunt multe episoade din Supernanny, gasiti acolo ghidajul necesar.
    • Like 0
  • mike mike check icon
    Sâmbăta mi-am făcut a treia doza. Este ca un pașaport diplomatic cu care poți sa treci de orice filtre sau porți. Sper sa fie valabila cel puțin câțiva ani pentru ca va fi și ultima pe care o fac.
    • Like 0
  • Recomand cu multa caldura cartea 1-2-3 Magic pentru o cale de a aplica disciplina fara a fi prinsa in uraganul emotional care poate aparea in astfel de momente.
    • Like 0
  • Politizati prea mult, nu e vorba de politica aici, vad doar o mama depasita, odihniti-va, cautati ajutor, cititi niste carti de psihologie si comunicati mai bine cu cei mici
    • Like 0
  • Scuza-ma, te inteleg ca e greu cu 2 copii mici, dar cred ca uneori e mai imporanta empatia pentru ei si nu regula, prea vaga si neclara pentru un copil de 3 ani. Poti incerca intai sa dezamorsezi situatia, poti sa ii duci in alt loc de joaca daca tot e nevoie de o „pedeapsa”, si in primul rand sa fii blanda cu ei, sa ii asculti, sa ii intelegi, sa le oferi alternative: „cere-i scuze surorii si atunci ramanem”. Stiu ca din afara e usor sa dai sfaturi, poate niciunul nu se potriveste, dar cel mai important lucru pe care ti-l spun e ca rigiditatea regulii „hai acasa daca e un incident” se poate apropia chiar de abuz psihologic. In subconstientul tau probabil ti-e teama de scandalul in public, de eternul „ce zice lumea”. Sau pur si simplu aveai tu nevoie sa fii acasa ca sa te simti bine. Scuze daca te judec prea dur, dar din afara se vede severitate extrema. Nu e nici o regula a carei incalcare in cazul asta ar duce la pericole pentru sanatatea lor.

    Incearca te rog in primul rand sa te pui in pielea lor, sa fii empatica. Inainte de a pedepsi (nu doar lovirea e pedeapsa) asigura-te ca inteleg care este problema si ofera-le posibilitatea de a indrepta greseala.
    • Like 1


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult
sound-bars icon