„Mica Unire”, pe Facebook: un spectacol de prost gust, plin de figuranți

Foto: Inquam Photos / Alberto Groșescu

Mi se pare amuzant că cei mai mulți dintre noi sărbătorim chestii, fără să înțelegem de fapt nimic din ele. E ca atunci când râzi la o glumă pe care n-ai priceput-o, doar pentru că alții râd. Imităm, pentru că ne e lene sau nu știm cum să ne folosim creierul.

Din dorința de a fi în rând cu lumea, ne asumăm lucruri al căror înțeles ne este ascuns. Distribuim sloganuri pe rețelele sociale, dăm copy – paste unor fragmente din contexte pe care nu le cunoaștem, ne dăm patrioți fără a avea habar ce înseamnă asta, ne prindem în hore ca să ne creăm iluzia că aparținem de o istorie despre care nici măcar n-avem idee.

Cei mai mulți dintre noi avem o lene structurală de a ne pune mintea la contribuție, de a citi un text mai lung de trei paragrafe, de a face legături între cauze și efecte, de a desluși un eveniment istoric, dincolo de ceea ce ni se pare că am reținut din clasele primare.  

Uite, cum e și cu unirea de la 1859. De fiecare dată când se sărbătoresc astfel de zile, mi-e groază să intru pe internet, în special pe Facebook. Avem așa un stil deșănțat și prostesc de a sărbători momente istorice, suntem atât de paraleli cu semnificațiile reale ale acestora, ducem în kitsch până și cele mai nobile idei care au fost emanate în istoria acestui neam, rămânând blocați într-un festivism găunos, demn de Epoca de Aur, încât îmi piere instant cheful să mai intru pe rețeua socială.

Politicienii se bagă în față, să intre în poza de grup a celor mai deșănțați patrioți, noi ne punem tricolorul la profil, dăm copy - paste la versuri despre unire, încingem câte o horă imaginară ori ne închinăm la icoana lui Cuza, despre care nu știm, de fapt, mai nimic. Un spectacol de prost gust, plin de figuranți care n-au idee despre contextul istoric al așa-zisei „mici uniri”, însă cărora le place la nebunie să sărbătorească orice îi face să se simtă relevanți.

Dacă vă spun că nu Alexandru Ioan Cuza are principalul merit pentru unirea principatelor române de la 24 ianuarie 1859 sunt un spărgător de chef pentru unii, desigur. Că, de fapt, nici patrioții de carton de atunci, cei care nu ieșiseră în viața lor din țară, n-au fost cei care au înfăptuit unirea. Că dacă era după mintea prostimii, ar mai fi durat decenii până ce principatele ar fi scăpat de papucul otoman.

Dacă vă aduc la cunoștință că nu poporul a produs acea unire care a dus la formarea României în care trăim noi astăzi, unii dintre voi o să vă supărați pe mine. Așa cum astăzi, nu analfabeții funcțional care alcătuiesc cam jumătate din populația țării decid ceva pozitiv pentru națiune, nici în urmă cu 163 de ani nu se întâmpla asta.

Diferența între noi și pleava societății de atunci e că ăia nu postau așa ceva pe Facebook. Atât. Istoria o făceau elitele. Unirea a venit ca urmare a faptului că mulți intelectuali români, care formau elitele pașoptiste, au importat ideile revoluționarilor europeni.

Oamenii ăia studiaseră la marile universități europene, în Germania și Franța, avuseseră prilejul să se întâlnească la Berlin ori Paris cu mari personalități care influențau veacul, erau la curent cu ideile care dominau epoca, se impregnaseră cu spiritul modern după care se croia o nouă Europă.

Nu mai erau doar români, ci „cetățeni universali”, așa cum ne place să-i numim acum pe cei dezghețați la minte, care știu că patriotismul prost înțeles poate distruge un popor, în loc să-l înalțe. Tell, Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri și alții aflaseră că buricul pământului nu e nici la Focșani, nici la Iași și nici la București, că lumea e largă, că ideile circulă, că sunt posibile și alte forme de organizare a statului decât sistemul feudal.

Toți acei domni și mulți alții și-au dorit să transfere experiența, educația și contactele din Occident în cele două principate, pentru a le uni și a forma astfel un stat modern. Da, așa a apărut România. Prin importul unor modele vestice, de către oameni școliți în Occident. Prin nenumărate discuții face to face între reprezentanții elitei românești și centrele de influență europene. Prin deplasări finanțate din fonduri proprii la Paris, Munchen, Londra ori Bruxelles. Prin ceea ce numim acum „lobby”.

Toate lucrurile astea au fost posibile datorită unor oameni educați, care vorbeau fluent franceza, germana și engleza, însă, mai mult de atât, erau percepuți și acceptați drept membri cu drepturi depline ai marii familii de oameni deștepți ai Europei. Alexandru Ioan Cuza a avut șansa de a deveni simbolul unirii, doar pentru că zeci de oameni educați au muncit, nevăzuți, în spatele său, punând în slujba unui ideal întreaga lor educație și pricepere.

Legislația care a fost adoptată după unire a fost construită după modelele occidentale, fiind luată aproape copy – paste din sistemele de drept din Franța și Belgia. Întreg proiectul unirii a fost copiat după modelul occidental, tot prin efortul elitelor școlite afară. Că mai târziu, acel model funcțional a fost compromis de autocrație și centralizare, asta-i altă poveste.

Poate ar fi interesant să aflăm că Alexandru Ioan Cuza a preferat autocrația la doar câțiva ani după ce a fost numit domn al Moldovei și Țării Românești, dizolvând în 1864 Adunarea Legiuitoare și dispunând arestarea parlamentarilor, ceea ce a însemnat, practic, desființarea principiilor democratice și pluraliste. A fost o lovitură de stat în toată puterea cuvântului, condamnată atât de către Occident, cât și de către intelectualitatea românească. Era un mare pas înapoi și un declin imens al reformelor începute imediat după unire (secularizarea averilor mânăstirești, legea agrară, legea instrucțiunii publice și altele).

Și da, elitele care l-au adus la putere pe Cuza s-au simțit înșelate. Acea „monstruoasă coaliție” formată din intelectuali l-a și forțat, de altfel, pe Cuza să abdice și să se retragă în Germania. Câteva luni mai târziu, conducerea principatelor române este preluată de principele străin Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, cel care va înregistra cea mai lungă domnie din istoria noastră și în timpul căruia s-au înregistrat reforme cu adevărat remarcabile (amintesc aici doar reforma învățământului românesc, în cadrul căreia neobositul Spiru Haret a înființat peste două mii de școli normale).

Așa că, mai ușor cu pianul pe scări, dacă nu știm ce cărăm. Istoria este un subiect delicat, care necesită timp, atenție și un background cultural solid. Declarațiile patriotarde și prostiile lipsite de substanță, de care se umple netul de fiecare dată când aniversăm ori comemorăm ceva, nu fac decât să umbrească momente cu adevărat importante, care au marcat destinul acestei țări.

Nu vreau decât să citim mai mult, să înțelegem mai bine și să ne comportăm demn, așa cum le-ar sta bine unor cetățeni educați, care vor să-și cinstească istoria cum se cuvine. Mi-aș dori să fim mai puțin festiviști, mai puțin isterici și, până la urmă, mai puțin proști. Să nu ne mai închinăm la icoane false, să nu mai repetăm sloganuri plimbate din gură-n gură, să gândim cu mintea noastră.

Fraților, nu știți, citiți. Nu sunteți siguri, mai citiți o dată. Întrebați, îndoiți-vă, scărpinați-vă în cap. Găsiți cărți, articole serioase, opinii bine articulate și fundamentate. Știu, e mai ușor să țopăim în horă și să punem tricolorul la profil, fără să avem idee despre ce este vorba în propoziție. E mai facil să declamăm prostii așa-zise patriotice, decât să ne stricăm ochii citind. E mai simplu să reținem un singur nume, decât să aflăm că fenomenul unirii a fost, în primul rând, meritul unei echipe de intelectuali. E mai la îndemână să scoatem din context, decât să înțelegem contextul. Să trecem prin viață crezând că știm totul, în condițiile în care nu înțelegem absolut nimic.

Mă credeți sau nu, din cauza ignoranței, a festivismului, a isteriei și a durerii în spate în care ne zbatem astăzi, am ajuns așa cum am ajuns. Să ne uităm în gura demenților de la AUR, să-i acuzăm pe străini că ne fură țara, să ne batjocorim elitele, să îi alungăm peste granițe pe cei care ar putea construi un stat modern. Pentru că nu vrem să citim, nu vrem să ne elevăm, să dăm înainte. Ne place să țopăim hora-n mocirlă, iar de mâine, să o luăm de la capăt cu obiceiurile proaste, care ne unesc în regres.

La mulți ani, România!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp