Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„Ramona a fost ucisă”. Scurta și intensa viață a „gărzii mele de corp” din copilărie

Tânără femeie tristă

Foto: Guliver Getty Images

Doi ochi negri mari și parcă miraţi mai tot timpul, ten măsliniu, corpul robust şi puternic – aşa era ea, prietena mea, cea cu care îmi petreceam zilele şi uneori serile copilăriei. Am atâtea aminitiri şi poveşti împreunã cu ea, încât pot rescrie istoria… de la blocaje în lift, sărituri pe geam sau din copaci, conspiraţii de cartier, momente de „hai să fugim de acasã”, lupta noastră, „noi” şi „ceilalţi”… până la chestiuni  mai complicate: „m-am îndrăgostit”, „eu şi ai mei”: „anya şi apa” pentru ea, „mama şi tata” pentru mine.

Eu, nãscutã în iunie, ea, în mai, cu o lună mai devreme, întâietate care îi conferea ei un drept suplimentar, mai ales în situaţiile în care concuram sau căutam linia cea dreaptã, autoritate câştigată cu un argument solid şi cât se poate de justificat: „eu sunt mai mare decât tine”. Eram fiicele a doi taţi, care îşi doriseră amândoi cu înverşunare băieţi, şi care au concurat pentru titlul de a fi „tată de băiat”. Amândoi au primit însã opusul celor visate –  două fete: Diana şi Ramona. La vremea respectivă era în vogă un serial TV, care îi ţintuise pe pãrinţii noştri la televizor seară de seară, oferindu-le surse de inspiraţie pentru numele copiilor: „Om sărac, om bogat” (“Rich man, poor man”) cu cele două protagoniste feminine: Diane Porter şi Ramona Scott. Aşadar, amândouã aveam toate premizele de a păşi în lume cu dreptul.

Cu Ramona mă simţeam protejată, cine îndrăznea să se ia de „Diane Porter” s-ar fi putut trezi în mod neaşteptat cu un mic pumn în spate, nedumerit de ce se întâmplă, deoarece, cât ai clipi, n-ar mai fi văzut nimic, pentru că pumnul era succedat de un luat la goană cu o viteză supraomenească.

Primele prăjituri coapte de Marika, mama Ramonei, erau degustate de mine, deoarece fetiţa robustã cu ochi negri se asigura să le primesc eu. Multe după-amiezi le petreceam împreună, adormind în camera ei umbritã de copacii din spatele blocului.

Inventasem jocuri numai ale noastre, o lume numai a noastră, plină de culori ştiute şi văzute numai de noi, cântecele noastre, cuvintele noastre, până şi visele erau doar ale noastre… ne închipuiam cum vom fi, când vom fi mari, cum vor fi bărbaţii noştri, câţi copii vom avea, lăsându-ne în voia imaginaţiei. Ea dorea să se facă poştaş (habar nu am de ce, doar suspectam cã îl place pe poştaşul nostru), iar eu poliţistã, având un apetit pentru filmele cu detectivi.

Am învăţat puţină maghiară cu ea şi limba aceasta grea devenise mai suavă şi mai dezirabilă pentru mine. „Szeretlk!”, „eper”, repetam cuvinte după ea cu o conştiinciozitate de elev sârguincions.

O iubeam pe Ramona. Aveam şi alte prietene, cu care o mai trădam pe fetiţa cu ochi negri în jocurile copilăriei, însă ea era Ramona, prietena mea de suflet – mereu acolo cu privirea ei adâncă, ce ascundea mistere profunde şi neştiute de nimeni. Şi chiar le ascundea!

„Diana! Diana! Diana!” răsuna de multe ori în tot cartierul. Era semalul cã a ieşit afară şi mă căuta. „Sunt aici! Vin!” „Azi mergem în pădure?”  „A plouat! E ud.” „S-a uscat deja.” „De unde ştii?” „Știu eu, doar sunt mai mare…”

A plecat la 2-3 ani după revoluţie în Ungaria cu familia ei „pentru o viaţă mai bună”, împreună cu sora ei mai mică, Kati.

Peste 300 de scrisori sunt ordonate într-o lădiţă cu amintiri, în casa pãrinţilor mei. Îmi povestise viaţa ei, cea pe care a vrut să o ştiu: şcoala, concerte, primul job la Pizza Hut, primul iubit, prieteni, unele tristeţi, bucurii, rutină…

A venit o dată în ţară cu părinţii şi prietenul ei. Eram încă mici, iar eu la vremea respectivă nici nu sărutasem un băiat. Au dormit împreună în camera mea, iar eu m-am retras timid în altă parte, gândindu-mă la „ce naiba fac”. Simţeam că suntem prea mici cel puţin pentru timpurile acelea. Nici nu îmi plăcea individul cu care venise. Simţeam că e prea tăcut şi că ascunde ceva. Blond cu ochi albaştri, iar ea la fel, brunetã şi mai robustã. M-a umplut de bomboane Rafaello şi de pupături. Părea fericitã, dar absentã. Ne-am plimbat împreună, însă eu tot o căutam pe fetiţa cu ochi negri care dădea pumni în spatele băieţilor care mă necãjeau la bloc. Era tot acolo, cred.

Şi astãzi o caut… şi o văd uneori… mă uit pe cer şi îi văd chipul printre nori… îl vãd printre lucrurile mele, printre cărţi… printre flori… o văd când privesc cristalul unei ape… Prin natura muncii mele, privesc intens oamenii, încerc să pătrund în adâncul lor şi să le ghicesc povestea; nu de puţine ori am întâlnit oameni în ai căror ochi am gasit-o pe ea, mă gândeam cã sigur e acolo o bucăţică din ea… o vedeam în ochii lor.

Scrisorile noastre s-au întrerupt brusc şi nici nu mai ştiu cine a fost cea care a rupt şirul epistoloar. Şi poate nici nu mai are importanţă.

Lumea s-a oprit în loc şi toate amintirile pământului mi-au trecut sub ochi, când am primit vestea de la mama ei: hotel, droguri, prieteni, „Ramona a fost ucisă”. Totul părea confuz şi mă gândeam că nu poate fi adevărat. Eu ştiam că este acolo undeva… şi încă o caut în ochii din jur, iar uneori o văd chiar şi în nori…

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Servus!
    Și dacă-i ficțiune, mișcă sufletul!
    Cele bune,
    Purice N.
    • Like 0
  • Multumesc!
    Mi-ai adus aminte de unii prieteni din copilarie despre care nu mai stiu nimic...
    • Like 2


Îți recomandăm

Vegeterra

Etica muncii e sfântă pentru dl. Szocs Jozsef: „Degeaba ai pământ dacă nu îl muncești”. De altfel, în zonă puține suprafețe de teren zac necultivate. „Pe aici nu prea sunt pământuri lăsate pârloagă”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Cabana perfectă:

Cine nu s-a visat măcar o dată într-o cabană de munte cu vedere la pădure, cu miros de lemn proaspăt și liniștea aceea curată, ruptă de agitația orașului? Chiar dacă nu trăim permanent la altitudine, putem aduce atmosfera aceea în propriul nostru spațiu- fie că e o casă de vacanță, fie un apartament urban care vrei să respire mai mult aer de natură. Stilul de cabană modernă e o combinație rafinată între confort rustic și funcționalitate contemporană, o invitație de a trăi mai simplu, dar cu gust.

Citește mai mult