Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

„Ramona a fost ucisă”. Scurta și intensa viață a „gărzii mele de corp” din copilărie

Tânără femeie tristă

Foto: Guliver Getty Images

Doi ochi negri mari și parcă miraţi mai tot timpul, ten măsliniu, corpul robust şi puternic – aşa era ea, prietena mea, cea cu care îmi petreceam zilele şi uneori serile copilăriei. Am atâtea aminitiri şi poveşti împreunã cu ea, încât pot rescrie istoria… de la blocaje în lift, sărituri pe geam sau din copaci, conspiraţii de cartier, momente de „hai să fugim de acasã”, lupta noastră, „noi” şi „ceilalţi”… până la chestiuni  mai complicate: „m-am îndrăgostit”, „eu şi ai mei”: „anya şi apa” pentru ea, „mama şi tata” pentru mine.

Eu, nãscutã în iunie, ea, în mai, cu o lună mai devreme, întâietate care îi conferea ei un drept suplimentar, mai ales în situaţiile în care concuram sau căutam linia cea dreaptã, autoritate câştigată cu un argument solid şi cât se poate de justificat: „eu sunt mai mare decât tine”. Eram fiicele a doi taţi, care îşi doriseră amândoi cu înverşunare băieţi, şi care au concurat pentru titlul de a fi „tată de băiat”. Amândoi au primit însã opusul celor visate –  două fete: Diana şi Ramona. La vremea respectivă era în vogă un serial TV, care îi ţintuise pe pãrinţii noştri la televizor seară de seară, oferindu-le surse de inspiraţie pentru numele copiilor: „Om sărac, om bogat” (“Rich man, poor man”) cu cele două protagoniste feminine: Diane Porter şi Ramona Scott. Aşadar, amândouã aveam toate premizele de a păşi în lume cu dreptul.

Cu Ramona mă simţeam protejată, cine îndrăznea să se ia de „Diane Porter” s-ar fi putut trezi în mod neaşteptat cu un mic pumn în spate, nedumerit de ce se întâmplă, deoarece, cât ai clipi, n-ar mai fi văzut nimic, pentru că pumnul era succedat de un luat la goană cu o viteză supraomenească.

Primele prăjituri coapte de Marika, mama Ramonei, erau degustate de mine, deoarece fetiţa robustã cu ochi negri se asigura să le primesc eu. Multe după-amiezi le petreceam împreună, adormind în camera ei umbritã de copacii din spatele blocului.

Inventasem jocuri numai ale noastre, o lume numai a noastră, plină de culori ştiute şi văzute numai de noi, cântecele noastre, cuvintele noastre, până şi visele erau doar ale noastre… ne închipuiam cum vom fi, când vom fi mari, cum vor fi bărbaţii noştri, câţi copii vom avea, lăsându-ne în voia imaginaţiei. Ea dorea să se facă poştaş (habar nu am de ce, doar suspectam cã îl place pe poştaşul nostru), iar eu poliţistã, având un apetit pentru filmele cu detectivi.

Am învăţat puţină maghiară cu ea şi limba aceasta grea devenise mai suavă şi mai dezirabilă pentru mine. „Szeretlk!”, „eper”, repetam cuvinte după ea cu o conştiinciozitate de elev sârguincions.

O iubeam pe Ramona. Aveam şi alte prietene, cu care o mai trădam pe fetiţa cu ochi negri în jocurile copilăriei, însă ea era Ramona, prietena mea de suflet – mereu acolo cu privirea ei adâncă, ce ascundea mistere profunde şi neştiute de nimeni. Şi chiar le ascundea!

„Diana! Diana! Diana!” răsuna de multe ori în tot cartierul. Era semalul cã a ieşit afară şi mă căuta. „Sunt aici! Vin!” „Azi mergem în pădure?”  „A plouat! E ud.” „S-a uscat deja.” „De unde ştii?” „Știu eu, doar sunt mai mare…”

A plecat la 2-3 ani după revoluţie în Ungaria cu familia ei „pentru o viaţă mai bună”, împreună cu sora ei mai mică, Kati.

Peste 300 de scrisori sunt ordonate într-o lădiţă cu amintiri, în casa pãrinţilor mei. Îmi povestise viaţa ei, cea pe care a vrut să o ştiu: şcoala, concerte, primul job la Pizza Hut, primul iubit, prieteni, unele tristeţi, bucurii, rutină…

A venit o dată în ţară cu părinţii şi prietenul ei. Eram încă mici, iar eu la vremea respectivă nici nu sărutasem un băiat. Au dormit împreună în camera mea, iar eu m-am retras timid în altă parte, gândindu-mă la „ce naiba fac”. Simţeam că suntem prea mici cel puţin pentru timpurile acelea. Nici nu îmi plăcea individul cu care venise. Simţeam că e prea tăcut şi că ascunde ceva. Blond cu ochi albaştri, iar ea la fel, brunetã şi mai robustã. M-a umplut de bomboane Rafaello şi de pupături. Părea fericitã, dar absentã. Ne-am plimbat împreună, însă eu tot o căutam pe fetiţa cu ochi negri care dădea pumni în spatele băieţilor care mă necãjeau la bloc. Era tot acolo, cred.

Şi astãzi o caut… şi o văd uneori… mă uit pe cer şi îi văd chipul printre nori… îl vãd printre lucrurile mele, printre cărţi… printre flori… o văd când privesc cristalul unei ape… Prin natura muncii mele, privesc intens oamenii, încerc să pătrund în adâncul lor şi să le ghicesc povestea; nu de puţine ori am întâlnit oameni în ai căror ochi am gasit-o pe ea, mă gândeam cã sigur e acolo o bucăţică din ea… o vedeam în ochii lor.

Scrisorile noastre s-au întrerupt brusc şi nici nu mai ştiu cine a fost cea care a rupt şirul epistoloar. Şi poate nici nu mai are importanţă.

Lumea s-a oprit în loc şi toate amintirile pământului mi-au trecut sub ochi, când am primit vestea de la mama ei: hotel, droguri, prieteni, „Ramona a fost ucisă”. Totul părea confuz şi mă gândeam că nu poate fi adevărat. Eu ştiam că este acolo undeva… şi încă o caut în ochii din jur, iar uneori o văd chiar şi în nori…

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Servus!
    Și dacă-i ficțiune, mișcă sufletul!
    Cele bune,
    Purice N.
    • Like 0
  • Multumesc!
    Mi-ai adus aminte de unii prieteni din copilarie despre care nu mai stiu nimic...
    • Like 2


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult