„Se vedea că îmi tremura vocea şi că eram foarte speriată?” Despre anxietate, gȃnduri şi realitate

 Foto: Viktor Cap / Alamy / Alamy / Profimedia

Creierul uman este un instrument extrem de capabil; este cel care a asigurat nu doar supravieţuirea şi perpetuarea speciei ci şi dezvoltarea ştiinţifică, tehnică şi socială care a dus la crearea civilizaţiei actuale – procesul este departe de a se fi încheiat, dimpotrivă, dezvoltarea este exponenţială.

O parte din această dezvoltare se datorează creativităţii minţii umane, care la rȃndul ei se foloseşte de o funcţie a emisferelor cerebrale, şi anume imaginaţia. Aceasta pare să fie un apanaj al neocortexului şi pare să nu apară la animalele care nu au dezvoltată această parte a creierului.

Ce înseamnă imaginaţia? Înseamnă că noi putem crea imagini mentale ale unor lucruri, acţiuni, fenomene care nu există în realitatea obiectivă, le putem pune la încercare (tot mental) şi apoi putem trece şi la realizarea în practică a acelor imagini care se dovedesc funcţionale şi folositoare.

Pe de altă parte, tocmai această capacitate a creierului uman de a crea imagini detaliate în imaginaţie ne poate juca uneori feste. Asta pentru că uneori nu mai reuşim să discernem între gȃnduri şi realitatea obiectivă.

Această confuzie apare de multe ori atunci cȃnd este vorba de gȃnduri cu încărcătură emoţională puternică. Dacă imaginaţia este legată de elemente mai degrabă de natură tehnică, lucrurile sunt mai clare: putem să ne gȃndim, de exemplu, la cum ne vom dispune mobila într-o nouă locuinţă, putem vedea în minte cum ar putea arăta camera de zi, dar nu riscăm să credem că ceea ce vedem cu ochii minţii este real.

Pe de altă parte, dacă este vorba de lucruri care au legătură cu ceva ceea ce ne creează plăcere sau neplăcere, deja discriminarea este mai redusă. Aşa că ne putem face iluzii legate de exemplu de sentimentele pozitive ale altora despre noi, pe care le putem supraevalua, dar putem şi să luăm “de bune” unele pericole care sunt doar imaginate.

S-au făcut extrem de multe studii asupra modului în care creierul diferenţiază între ceea ce vine de la simţuri (realitate) şi ceea ce vine din interior (gȃnduri). O să prezint aici doar cȃteva elemente. În primul rȃnd diferenţierea gȃnduri-realitate se pare că apare dacă se depăşeşte o valoare de prag a discrepanţei dintre ce vine de la simţuri şi ce creează mintea noastră. Dacă stȃnd într-o sală de conferinţe ne imaginăm că ne aflăm pe malul mării, tot timpul vom fi conştienţi că de fapt marea e doar în imaginaţie. Dar dacă există o parte de similaritate între semnalele externe şi ceea ce ne imaginăm, atunci distincţia pare să dispară: de exemplu dacă tocmai am aflat o veste bună şi vedem pe cineva alături de noi zȃmbind, putem foarte uşor să credem că este bucuros pentru noi, deşi poate persoana nici măcar nu ne cunoaşte. Mai mult decȃt atȃt, se pare că şi percepţiile noastre sunt afectate de imaginile mentale – fenomenul este cunoscut sub numele de “Efectul Perky” (după savantul care a evidenţiat acest lucru prin experimente, încă din 1910). Cu alte cuvinte informația din mediu este filtrată de creierul nostru prin prisma a ceea ce avem noi în minte în acest moment.

Aceste informaţii ne pot ajuta să întelegem de ce unele persoane ajung să sufere de anxietate. Anxietatea este teama de un pericol imaginar. O persoană anxioasă creează tot felul de imagini mentale înfricoşătoare, dar legate de evenimente care s-ar putea petrece în realitate. Aceste imagini includ şi experienţa anterioară (personală sau a altora); de obicei gȃndurile anxioase iau cele mai defavorabile situaţii posibile şi le combină într-o imagine terifiantă pe care însă creierul nu o distinge de realitate. Aşa că este posibil, de exemplu, pentru o persoană care a trecut odată printr-un cutremur major să dezvolte o teamă de cutremure, dar nimeni nu dezvoltă o fobie referitoare la ceva ce nu a văzut niciodată sau despre care nu a auzit niciodată. În plus, gȃndurile anxiogene includ simultan cele mai defavorabile elemente legate de multiple experiențe trecute, deşi nicio situaţie reală nu le-a inclus pe toate.

Odată apărute aceste gȃnduri catastrofice, ele vin şi filtrează informaţia venită de la simţuri şi tind să o reţină selectiv doar pe aceea care este congruentă cu ceea ce mintea deja consideră că este realitate; mai mult decȃt atȃt, nu doar că psihicul nu mai percepe toate aspectele situaţiei, dar şi pe cele percepute le scoate din context şi le foloseşte pentru a întări imaginea mentală. De exemplu o persoană care se teme de certuri poate reţine numai feţele încruntate din jur (omiţȃndu-le complet pe cele destinse sau zȃmbitoare) şi poate să considere că tensiunea celorlalţi este îndreptată spre sine (deşi poate persoanele în cauză sunt tensionate, de exemplu, din cauza unei dureri de măsele).

Fenomenul nu se opreşte aici: odată asociată valoare de adevăr unor situaţii imaginare, apare evitarea. Persoanele care se tem că vor fi prost apreciate dacă fac o prezentare publică vor renunţa la a face asta. Cu cȃt mai lungă este perioada de evitare, cu atȃt amintirea exactă a ceea ce a fost neplăcut iniţial se şterge fiind înlocuită de ceea ce a creat mintea, respectiv imagini în care partea neplăcută este mult amplificată. Şi aşa se intră într-un cerc vicios, în care informaţiile din realitate sunt din ce în ce mai puţine iar cele “fabricate” de creier capătă din ce în ce mai multe detalii şi par mai reale. Lipsa de informaţii de la simţuri mai produce “orbire” şi în alte două direcţii: mai întȃi se omite faptul că nu toate situaţiile sunt la fel, şi dacă unele au fost adversive persoanei pot exista o mulţime de situaţii de acelaşi tip dar în care lucrurile să fie mai degrabă prietenoase. Al doilea lucru omis este faptul că de cȃnd s-a întȃmplat evenimentul anxiogen şi persoana anxioasă s-a mai dezvoltat, s-a mai maturizat, a mai căpătat experienţă, deci chiar dacă poate nu a procedat foarte bine prima dată, e posibil ca dăţile următoare să nu mai fie la fel. Din păcate, prin evitare, persoana nu-şi mai dă ocazia să verifice nici una nici alta din posibilităţile de mai sus.

Ce este de făcut?

Mai întȃi este bine să ne repetăm mereu acest fapt: gȃndurile noastre, oricȃt de credibile ar fi, nu sunt acelaşi lucru cu realitatea. Ca să vedem cȃt de apropiate sunt de situaţia obiectivă, e nevoie să aducem informaţie senzorială completă şi să o procesăm cȃt mai corect. Cu alte cuvinte avem nevoie să testăm constant realitatea. Acest lucru se poate face prin observarea situaţiilor de tip anxiogen, fie şi doar din exterior. Rămȃnȃnd la exemplul cu teama de prezentări publice, putem participa din sală şi putem observa în ce măsură persoanele care au emoţii vizibile chiar sunt disprețuite de public. Se mai poate să testăm realitatea şi prin a pune întrebări celor care au asistat la unele întâmplări unde noi ne-am perceput foarte negativ (“se vedea că îmi tremura vocea şi că eram foarte speriat(ă)?”, “tu ai remarcat că cei din public râdeau de mine?” – aţi fi mirați văzȃnd că doar dvs. aţi crezut ce e mai rău. Al treilea nivel ar fi expunerea controlată şi treptată la ceea ce ne înspăimântă – nu începem prin a prezenta în faţa a 500 de persoane, putem începe prin a repeta prezentarea cu câțiva prieteni, apoi cu cȃţiva colegi cu care lucrăm de mai multă vreme şi putem apoi cere de la aceştia aprecierea lor, care să vină să nuanţeze ceea ce ne spun gȃndurile noastre. Altfel vom rămȃne multă vreme “sclavii” unor imagini mentale create de imaginaţie şi prea puţin conforme cu realitatea, împiedicȃndu-ne noi înşine dezvoltarea şi aducȃndu-ne multă suferinţă sufletească de care altfel am putea scăpa. Nu e uşor, dar rezultatul merită cu prisosinţă.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp