Ceva s-a schimbat la Sorana

Foto: arhiva personală a autorului

În august 2013, pe când avea 22 ani, Sorana Cîrstea juca prima ei finală mare, la Toronto, împotriva celebrei Serena Williams.

Serena a bătut-o atunci pe Sorana, dar părerea unanimă, inclusiv a surorii lui Venus, era că o nouă stea se născuse și că urmau multe alte finale mari. A rămas cea mai mare finală pe care a jucat-o la un turneu important. Cele două sferturi de finală pe care le-a atins în ultimele două săptămâni, la Indian Wells și Miami, tind să cred că fac chiar mai mult decât performanța de atunci. În primul rând pentru că sunt două victorii consecutive la turnee de 1000, ceea ce arată un nivel constant bun, aproape de potențialul pe care îl văzusem cu toții acum 10 ani. În al doilea rând, pentru că talentul ei este, în sfârșit, exploatat printr-o mai mare variație și adaptabilitate în joc. Asta se datorează foarte mult, după cum spune chiar ea, antrenorului Thomas Johansson, care a învățat-o să se uite și la ce face adversara.

Probabil că pare simplu, dar să determini o jucătoare de 32 de ani să-și schimbe filosofia sportivă nu este deloc o treabă ușoară și la îndemâna oricui. Sorana arată la 32 de ani ca la 22, dar este o versiune îmbunătățită, mult mai matură, mai sigură pe ea, a celei pe care românii și nu numai o vedeau în urmă cu 10 ani drept următoarea regină a tenisului feminin din țara noastră.

În acest deceniu, Sorana nu a fost o răsfățată a sorții. Câteva accidentări serioase au făcut-o să o ia prea des de la capăt. După ultima, majoră, la umăr, a învățat să servească diferit. Nu a reînvățat serviciul, ci l-a inventat, într-o cheie care să-i permită să continue la nivel înalt. Ca și cum am învăța să mergem din nou, la fel de iute, dar nu cu fața, ci cu spatele. Serviciul, un element la care excela, este esențial în acest sport solitar și dur. În funcție de cum deschizi, de cum îți joci albele, îți câștigi sau pierzi încrederea, punctele ușoare și poziția în fața adversarului.

Sorana a crezut mereu în avantajele ei, a schimbat maseuri, antrenori, s-a certat cu ei inclusiv pe teren. A mâncat zgură, iarbă și ciment, până când s-a plămădit din nou, iar acum, dacă nu ești atent, ai putea crede că între turneul de la Toronto și meciul de ieri, de la Miami, au trecut cel mult doar câteva luni. A fost de fapt un deceniu de încercări pentru o regăsire la care nu mai sperau prea mulți, dar în care ea a crezut cu pasiune.

Nu mă interesează foarte mult dacă va câștiga și următorul meci, cât îmi doresc să joace la fel de bine și în următoarele. Pentru că adevăratul câștig nu constă într-o partidă sau alta, ci în constanța care i-a lipsit mai mereu.

Acum 7 ani, viața m-a condus la un antrenament de-ale ei, pe zgura bazei de la Voinicelul. Am vorbit puțin cu ea și mi-a spus atunci că, dacă ar fi avut mintea de atunci cu ani în urmă, multe ar fi fost schimbate. Avea 25 de ani și tocmai făcuse sferturile de finală de la Madrid, după grele recuperări și reinventarea servei. După 7 ani, cu antrenor străin și plecată să se antreneze în Dubai, înșiră întregul top 20 pe teren. Semn că la mintea de acum 7 ani s-a mai adăugat ceva: o nouă mentalitate. A schimbat nu doar o țară și naționalitatea unui antrenor, ci și credința sportivă.

Cei care urmăresc tenisul știu că meciurile Soranei erau de totul sau nimic, iar de multe ori pierdea după ce conducea autoritar până la un punct. Să-i spunem punctul în care se activau demonii fricii de victorie. Acum nu doar că nu se mai întâmplă asta, dar ea este cea care salvează mingi de set sau meci, ea este cea care întoarce în favoarea ei jocul, când scorul nu îi este favorabil.

Poate că și noi că popor am avea nevoie din când în când să căutam valoarea acolo unde este, vorba unui fost prim-ministru și să preluăm de la cei care au experiență în reușite ceea ce ne lipsește cel mai mult: încrederea în propriul succes. Fără lamentări, fatalisme și alte nihilisme.