Am 35 de ani, fac ce-mi doresc din copilărie (IT) și am venituri care mă plasează în primii 10.000 din țară. Am ajuns aici refuzând educația formală.
Am citit articolul Ralucăi Ion într-o vineri dimineață, când mi-a sărit prin feed-ul de Facebook, și apoi nu m-am putut opri din scris. Este prima oară când povestesc aceste lucruri într-un mediu public, este și prima oară când am făcut o redare cronologică a amintirilor mele din ciclul educațional și am devenit brusc furios. Dar nu furios pe experiența mea, cu care m-am împăcat, ci pe experiența generației curente. Sunt cicatrici pe care le port și care nu ar mai trebui purtate și de generația actualmente în bănci.
Am scris un comentariu interminabil, întârziam la muncă, dar nu mă puteam opri din scris. Iar varianta editată a acelui comentariu a ajuns articolul de mai jos.
Cei care mă cunosc s-ar putea să fie șocați să afle că am chiulit sau că am renunțat la facultate, și am decis să explic de ce. Nu recomand traseul meu, are mult mai multe șanse de eșec decât de succes. Nu sunt supărat pe trecut, dar sunt vigilent cu prezentul, pentru că am impresia că nimic fundamental nu s-a schimbat. Eu cred că am avut noroc, dar mulți alții se vor pierde pe acest drum nenecesar de anevoios. Iar dintre cei care se pierd, unii ar fi putut fi viitorii miliardari ai aceste țări.
1 - Școala primară
În ciclul primar eram considerat brânză bună în burduf de câine. Aveam trei colege care erau mai bune decât mine. Pentru mine acest lucru era OK, dar pentru cei din jurul meu nu era. Iar asta a făcut ca, undeva prin clasa a patra, să simt deja oboseală de la critica continuă.
La compunere, eram aparent cel mai bun din clasă. Deși erau scurte, aveau o oarecare cursivitate și erau închegate. Pentru mine erau foarte dificile, pierdeam jumate de zi sâmbăta să mă apuc să le scriu. Odată ce începeam nu mă mai opream, dar nu reușeam să intru în acea zonă spirituală.
La una dintre compuneri am folosit expresia “nu mai pofti atâta, că ți se apleacă”. O expresie comună pe care o auzisem de multe ori prin casă, fiind folosită cu mult amuzament de tata. Învățătoarea era revoltată, a chemat-o pe mama la școală. Colegii, pe modelul învățătoarei, au fost și ei revoltați. Eram cel mai bun la compunere după spusele învățătoarei, dar nu aveam voie să folosesc expresii de genul acesta. Ce era greșit? Era o înjurătură? Investisem o zi întreagă în acele două pagini și nu avusesem voie să ies în spatele blocului să mă joc.
Până în momentul acela eram obișnuit să fiu certat sau criticat pe greșeli, dar aici, deși mi-a fost explicat de nenumărate ori că greșisem, nu puteam identifica greșeala. Să fiu certat în fața întregii clase pentru acea “libertate artistică” a fost, cumva, una din primele traume, cum aveau să fie numite ele mai târziu.
2 - Gimnaziul
În gimnaziu deja au apărut înclinațiile: eram bun la fizică, biologie, geografie, muzică și desen și aveam în privat o fascinație pentru informatică, dar nu pentru HC-urile de la școală. La desen și muzică erau alții mai buni, dar nu mă deranja acest lucru.
Drama era la limba Română. Gramatica era dificilă, iar literatura nu mă atrăgea. Eram visător, citeam Isaac Asimov, Jules Verne, Karl May și nu mă puteai scoate din colecția tatălui meu de Science&Vie, colecție care avea aceeași vârstă cu mine. Doamna profesor prefera să mă penalizeze pentru asta. Asimov, cel ce a scris peste 500 de publicații, era un gunoi pentru ea, nu era literatură adevărată. Automat și gramatica a avut de suferit, deși ar fi putut să-mi placă. Era tehnică, iar eu aveam premisele abstractizării noțiunilor gramaticale fiind de la o vârstă foarte fragedă vorbitor de limba engleză. Ani mai târziu am descoperit că înțelegi mult mai ușor conceptele gramaticale dacă vorbești cel puțin o limbă străină neînrudită, la nivel intuitiv fiind formate deja legăturile și abstracțiile necesare.
În clasa a șasea am descoperit că pot chiuli de la ore. Devenisem introvertit în urma traumelor prin care am trecut la limba română. Încă nu apăruseră internet café-urile, iar chiulitul era într-o sală mică și nefolosită a școlii noastre, uitată la ultimul etaj al corpului vechi. Acolo scoteam caietul de desen și mâzgăleam. Nu cred că aveam un talent real, dar mă relaxa. Nu eram nici slab, deja începeam un desen prin schițarea axelor de perspectivă și de orizont. Nu-mi ieșeau formele organice de niciun fel, precum flori sau siluete de om, dar desenam foarte ușor clădirile.
După ce am terminat clasa a șaptea, fratele meu a dorit să se mute la altă școală, la câteva sute de metri de casă, ca să fie coleg cu vecinii de bloc. Directorul școlii mele a legat mutarea lui de a mea. Practic, m-a dat afară din școală. Nu dorea elevi problematici. Dacă până acum am fost umilit de d-na profesor de Română, acum ajungeam să fiu și alungat. Mă simțeam inadecvat și nu aveam soluție. Școala îmi producea frică și dispreț. Eram mediocru la note (medie de 8, exceptând materiile care-mi plăceau), iar în clasa a șaptea am avut cam 80 de absente nemotivate. Nu era un capăt de lume, dar indica probleme pe viitor.
Ajung în ultimul an al ciclului gimnazial în școala VA. Sunt luat în primire de directorul de acolo: “am vorbit cu G. (directorul școlii din care veneam). Mi-a zis ce japiță ești. Să nu te văd”. Dar asta nu era o problemă, dezvoltasem deja un obraz gros, iar procesul meu de transformare în “rebel”/”golan” era aproape desăvârșit. Parcul era fix vis-a-vis de școală și avea și o mică cârciumă la baza scărilor.
Fizica, o materie care-mi plăcea, a devenit brusc un coșmar. O aveam profesor pe domnișoara P. O domnișoară pe la 55 de ani, care arăta de 75. Mă ridica în picioare să mă asculte și pur și simplu mă blocam. Repetasem acasă, repetasem cu colegii și chiar știam materia. O știu și azi. La un moment dat, se ridică colegii și îi explică că au repetat ei cu mine și garantează că eu știu materia. Eu eram complet paralizat. Era frig în școală, fiind clădire nouă, tocmai terminată, iar încălzirea mergea prost sau de loc. Aveam senzația că-mi îngheață lacrimile pe obraji când mă ridica. După 20 de minute: “stai jos, doi”. Corigență în an terminal, când am capacitatea? Nasol. Am fost trecut fix pentru că eram an terminal. Primul colac de salvare.
Rezultatul net era că nu mai aveam pic de respect pentru profesori. Frică? Poate, dar și aia dispărea pe zi ce trece. Dacă în clasele primare eram fascinat de ei și realmente sorbeam informațiile oferite, 4 ani mai târziu dormeam pe bancă sau chiuleam. În doar 4 ani băiatul cu cele mai bune note din cea mai bună clasă a unei școli de top din București s-a transformat într-un chiulangiu nesimțit și uneori mincinos. Minciuna este o abilitate pe care o dezvolți din nevoia de a te proteja, dar de la un anumit punct ajungi să o folosești gratuit, chiar și când nu este necesară.
3 - Liceul pe scurt
A venit admiterea la liceu. Cumva trăgeam instinctiv către informatică. Tudor Vianu a fost peste media mea. Nu cu mult, cred că o jumătate de punct sau cu un punct, dar peste. Am ajuns, printr-un efort financiar al alor mei la ICHB, liceu privat. Le era dificil, amândoi lucrau la stat, iar în 1999 asta însemna că cei $1500 de dolari erau o cheltuială grea pentru bugetul nostru. Deja am primit al doilea colac de salvare.
Sunt multe de spus despre relația mea de rebel cu Liceul International de Informatică București, dar ca rezumat: după 16 ani de la absolvire, încă îmi am mare parte din profesori pe Facebook și mă văd cu ei cel puțin o dată pe an. Când i-am cunoscut, erau mai tineri decât sunt eu acum. Eu eram un jegos mic. Cumva au început din nou să-mi placă fizica predată de Ahmet Aki, informatica predată de Ali Yuksel și biologia predată de Tunay Tuncer, exact așa cum ar fi trebuit, conform înclinațiilor mele. La sfârșitul ciclului liceal, nu am avut note spectaculoase, dar în 4 ani nu puteai face 8. Apoi, spiritul meu era tot golănesc, oarecum în ton și cu vremurile respective și cu vârsta adolescenței. Redescoperisem însă plăcerea de a studia și nu îmi mai era frică sau silă de școală. Nu insist pe liceu, acesta fiind o altă poveste, una fericită, dar de reținut este că pe fiecare dintre acești profesori îi consider parte din familie.
Vine bacalaureatul, îl dau la alt liceu, pentru că noi nu eram încă acreditați. Sunt spectaculos de slab la Română, OK la Matematică, excelent la Geografie și, pentru că am rămas fără timp după ce am încercat să rezolv ambele grile de subiecte (din motive evidente), doar OK la informatică. Se afișează rezultatele și rămân perplex: am greșit aparent o întrebare la Geografie, compar grila. Am greșit la întrebarea “Dobrogea este cunoscută ca deșertul României datorită precipitațiilor de:
A) <400l/mp
B) 400-450l/mp
C) 450-500l/mp
D) >500l/mp”
Răspunsul la această întrebare nu-l știam, dar logica mea a spus că răspunsul corect este (A). Scot manualul și caut. Aveam manual verde/albastru Humanitas. Găsesc în două locuri confirmarea că ar fi răspunsul corect. Mă duc la comisie și le arăt manualul. Ei spun că grila zice (B) și să mă adresez ISMB. Mă duc la ISMB și sunt trimis la MEN, să vorbesc cu Preoteasa. Ajung pe General Berthelot și de la telefonul obosit de la poartă încep conversația cu Liliana Preoteasa. Conversația se termină prin: “Și ce? Doar pentru tine vrei să schimb grila la nivel național?”. Normal că doream, mă simțeam nedreptățit. Aparent nimeni nu se obosise să compare grila cu manualele alternative. Mă duc la Prima TV, unde mama mi-a zis să vorbesc cu jurnalista Theodora Massini, care urmărea bacalaureatul.
Nu m-au deranjat rezultatele la celelalte materii, nici măcar la materia mea forte, informatica, unde știam de 10, dar nu am avut timp să fac de 10, pentru că mi-am ajutat colegii cu cealaltă grilă. Voiam ca nota să reflecte exact ce am scris pe hârtia aia. La Prima, Teo sună purtătorul de cuvânt al MEN și, amabil, îl întreabă cum a decurs ziua. El spune că totul a mers perfect. Teo menționează că ar fi fost probleme la Geografie, lucru negat de purtătorul de cuvânt. Brusc, Teo începe să urle la el: “te joci cu viitorul copiilor ăstora? Am în fața mea subiectele, grila și manualul.” A doua zi se recorectează toate lucrările și iau nota meritată la Geografie. Pentru mine, asta a valorat mai mult decât orice altceva. Merçi, Teo!
4 - Facultatea
Anul este 2003, trece bac-ul și mă înscriu la Politehnică la FILS. La momentul respectiv FILS suna avangardist: intersecția dintre Automatică/Calculatoare și Electronică/Telecomunicații cu predare în engleză. Părea definiția viitorului în IT. Nu aș fi intrat la Automatică sau la Electronică cu media mea de bac, dar nici nu mă atrăgeau. FILS era viitorul.
Semestrul 1: eram aruncați între Victoriei, Polizu și “Groapă”. Era obositor. Profesorul F., după ce întârzie 30 de minute la curs, mă găsește dormind și îmi promite profetic că nu o să trec vreodată la el. Instantaneu, traumele ciclului gimnazial reapar. Oricum eram deja panicat de faptul că ciclul liceal pe curricula de stat nu te pregătește pentru cea de facultate. Trecem prin primele parțiale, colegii din jur sunt împărțiți în câteva categorii:
A) 3-4 care chiar învățau și înțelegeau. Cum, nu știu.
B) cei care îngrășau porcul în ajun. În seara premergătoare reușeau să “tocească” pentru un 4,50.
C) cei care făceau copiuțe.
D) cei care nu puteau sau nu încercau
Eu eram desigur în categoria D). La mine nu mergea A), pentru ca nu am fost de 10+ în liceu și realmente nu se făceau legăturile corecte. UPB avea niște așteptări nerealiste de la elevi. Materiile abstracte erau abordabile doar de către cei care puteau lua oricând 10 la bacalaureat la matematică. Nu mergeau variantele B sau C pentru că nu am fost capabil niciodată să fac așa ceva, oricât încercam. Îmi pierdeam foarte rapid concentrarea și nu mergea tocitul pe ultima sută de metri. Oricum aveam 40 de ore de cursuri/laboratoare/seminarii și ar mai fi trebuit să mai bag încă 20 de ore ca să fiu în categoria A, iar eu nu eram dispus să aloc 60 de ore pe săptămână. Singura variantă prin care puteam să înțeleg materia erau cursurile de la OpenCourseWare ale MIT, care tocmai apăruseră pe internet, doar că nu prea se pupau pe materia noastră.
O ard prin facultate trei ani de zile, la sfârșitul cărora termin echivalentul unuia și jumătate. Între timp, însă, încep să fiu remarcat la muncă. Cumva ajung să-mi petrec verile la sediul din San Jose, California, al companiei la care lucrez și încep să interacționez cu oameni din Yahoo (în 2004 erau ceva), SAS Institute, Roxio, Adobe etc. Realizez că nu sunt ultimul prost. De fapt, în ziua lansării Yahoo! Messenger 7, descopăr că sunt mai inteligent decât oricare din dezvoltatorii din echipa de Messenger. De asemenea, îmi dau seama că nu-mi place SUA. Dacă Yahoo are ingineri atât de slabi (comparativ cu un tânăr de 20 de ani, căruia aparent nu i-a plăcut cartea), iar restul sunt manageri mult mai interesați de politică internă și de avansare decât de rezultatele companiei, SUA garantat nu e de mine. Agresivitatea lor gratuită între colegi m-a șocat și nu era doar la Yahoo!, era endemică culturii corporatiste americane.
Mă întorc în țară la sfârșit de restanțe și încerc să văd dacă se poate aranja ceva. Mi se răspunde că nici pentru $5000 nu se poate rezolva așa ceva. Adică secretara îmi cerea $5000 șpagă. Făcusem puțin mai mult de atât în SUA, dar nu rămăsesem decât cu $3000 după ce mi-am luat un laptop și încă câteva jucării. Oricum nu eram dispus să dau acei bani, chiar dacă-i aveam. Probabil că la o mică tocmeală am fi ajuns la $3000, dar erau ai mei, nu ai ei. Cumva, acum mult mai sigur pe propriile puteri, renunț la FILS.
Prin 2009, la insistențele tatălui meu, un om cu foarte mult respect pentru educație, dar cu o viziune mult prea optimistă asupra calității și valorii educației românești, mă înscriu la o fabrică de diplome. De-aia de te duci să cumperi cartea profesorului cu 50 de lei în examenul de restanță și treci, pentru că răspunsul la toate întrebările din examen e câte un nume de capitol din cartea lui.
Ajungem la momentul 2011, aveam la activ ani întregi petrecuți în afara țării în interes de serviciu și cunoscusem doctoranzi și doctori adevărați, oameni incredibili cu care puteam vorbi zile și nopți despre orice. Titlurile academice în Germania și Olanda reprezentau practic o garanție a unei persoane fascinante, în timp ce la noi profesorii universitari erau niște oameni care nu-mi puteau câștiga admirația într-o conversație indiferent de circumstanțe. Cel mai vechi și mai bun dintre prietenii mei ajunge pe un traseu academic care-l duce la doctorat. Văd, când îl vizitez la TU Delft, Olanda, ce înseamnă cu adevărat Ingineria Limbajelor de Programare, ca subiect de studii și ce înseamnă doctoratul acolo. Cam pe atunci decid să abandonez fabrica de diplome, deși mă costa cam €450/an taxa și 700RON pe an cumpăratul de cărți. Sumele astea nu mai reprezentau ceva signifiant pentru mine prin 2010, dar eram deranjat de ipocrizia aceasta. Mai bine studii medii decât fals doctorand.
Concluzii
Ulterior am aflat că dificultatea mea de a mă concentra pe un subiect care nu mă fascina putea să fie o formă ușoară de ADHD și s-ar fi tratat. Alții mi-au zis că ar putea fi o formă ușoară de autism. Eu cred, de fapt, că este rezultatul relației defectuoase între pedagog și elev, și al descurajării constante: laudele erau puține, rare și tot timpul aveau un “dar” după ele, Notele nu mă motivau deloc, pentru că eu căutam apreciere sinceră.
Oricare dintre aceste ipoteze ar fi fost, sistemul ar fi trebuit să fie pregătit să se descurce și cu unii puțin mai dificili, cum eram eu la început. Mă uit la “copiii de azi”, tot mai mulți dintre ei sunt așa cum eram eu. Și riscă să alunece foarte ușor din copii “puțin mai dificili” în “copii problemă”
Cu urcușuri și coborâșuri, am ajuns foarte bine. Nu mai sunt introvertit. Am acceptat cine sunt și-mi merge bine. În ultimii ei ani printre noi, mama m-a susținut foarte mult și era foarte mândră de traseul meu, chiar dacă non-conformist, iar asta m-a făcut să-mi recâștig încrederea. Încrederea în sine este fundamental necesară succesului.
„Dacă eram încurajat în loc să fiu criticat, unde aș fi ajuns acum? Dacă accepta d-na N. (profesorul de Română) să mă învețe bazele unui comentariu literar pe o carte care să o fi citit cu plăcere, oare ajungeam de 10 la limba română? Nu voi afla. Dar ce știu sigur este că viitoarea generație Vilt va avea o experiență educațională net superioară. De ce? Pentru că știu unde am fost eu înșelat, iar copiii mei nu vor pica în aceeași plasă”
Drumul prin educație ar trebui sa fie altul. Mă pierd cu orele în ziua de azi citind mecanică și termodinamică pentru pasiunea mea automobilistică, am o sete reală de cunoștințe, uneori la nivel academic. La IT, am demonstrat că sunt bun. Am demonstrat și în anumite segmente din zona de energie că sunt foarte bun. Mă amuză și azi când inginerii de la Electrica mă strigă “d-nul inginer Vilt”, iar eu întorc capul să mă uit după tata.
Dacă eram încurajat în loc să fiu criticat, unde aș fi ajuns acum? Dacă accepta d-na N. (profesorul de Română) să mă învețe bazele unui comentariu literar pe o carte care să o fi citit cu plăcere, oare ajungeam de 10 la limba română? Nu voi afla. Dar ce știu sigur este că viitoarea generație Vilt va avea o experiență educațională net superioară. De ce? Pentru că știu unde am fost eu înșelat, iar copiii mei nu vor pica în aceeași plasă. Pentru viitorii mei copii sunt odihnit, inteligent, pregătit, cu suficiente resurse și dispus să iau la piept tot sistemul educațional, dacă va fi cazul. Asta este promisiunea mea.
În urma comentariului excesiv de lung de pe Facebook care a generat acest mic articol, m-a contactat cea care m-a angajat la precedentul loc de muncă. Ea acum trece prin drama educației copiilor și înțelege foarte bine tot ce am povestit, deși la momentul angajării mă privea probabil destul de sceptic, considerând lipsa studiilor superioare. Mi-au scris foști colegi din generală, care au amintiri asemănătoare și despre generală și despre liceu și îmi doresc să scrie și alții. Să-și aducă aminte părinții de azi unde i-a înșelat educația, unde i-a ajutat și să se lupte să corecteze acest sistem anemic.
În încheiere, doresc să mulțumesc acelor profesori excepție din ciclurile primare care mi-au trezit pasiunea pentru muzică, desen, fizică, geografie și lucru mecanic/tehnologie. Cei din liceu știu deja cât de recunoscător le sunt, deși eu știu câte zile fripte le-am făcut.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
https://www.youtube.com/watch?v=W3IqLwGVQo0
Si mai stiu si oameni care fac dezvoltare hardware la Apple, si nu se plâng de ceea ce au învățat. Dar am un defect... sunt bătrân.... :)
dupa primul examen am mancat o inghetata, la urmatoarea proba aveam 40 de grade. cred ca ponderea de 25% ar fi fost buna.
25% nu e mult pondereaza usor. cand era 50% era altceva (acum am copii care fie sunt la liceu fie urmeaza)
sistemul actual este mai bun decat cel dinainte de 89 si stiu ce spun, efortul sa recuperezi o zi proasta e urias :))))
chiar daca erai olimpic la materiile de admitere.
ce se intampla dupa admitere e problema ( am copii la liceu) si nu va fi rezolvata de modificarea admiterii. sunt sectoare in capitala carw nu dau un ban pe licee....
Lucrurile au fost clare destul de multă vreme până când politicul a început să facă schimbări masive şi pedagogicul a încercat să le prindă din urmă. Acum situaţia e albastră.
https://www.youtube.com/watch?v=xUYNyAtMX94
Iar madam Moraru se dovedeste ca de obicei foarte capabila in argumentare, si se contrazice singura: incepe prin a spune ce problematica e progama de azi, dupa care ne spune cum pe vremea dansei, acum 30 de ani, obiectivul la clasa I era ca elevul sa poata citi si intelege un text de maxim 50 de cuvinte, obiectiv care se gaseste si AZI in programa. Adica problema e la programa, dar de fapt nu e la programa, e cu cer unii invatatori la clasa (citit de carti intregi la clasa I etc.)
O a doua problemă este cea de sistem. Sistemul nostru este spiralat: aceeaşi materie completă, de la A la Z este reluată în fiecare an cu un grad de dificultate crescută. Prin contrast, sistemul modular păstrează aceeaşi dificultate pe un core curriculum şi oferă module opţionale.
Aceste module - care se practică şi la noi în sistemul extraşcolar (ex. cursurile de limbi străine) - se pot relua oricând şi de la orice nivel. Evident, nu vorbim de repeten'ie, pentru că un olimpic la matematică rămas repetend datorită educaţie muzicale va relua TOATE materiile, nu doar pe cea la care are probleme. Modularitatea are avantaje certe, în special atunci când vorbim de greşeli pedagogice. În sistemul spiralat se presupune că totul e asimilat anterior. Reluările se pot face doar la meditaţii, de unde şi piaţa de înfloritoare de meditaţii din România.
"Sistemul nostru este spiralat: aceeaşi materie completă, de la A la Z este reluată în fiecare an cu un grad de dificultate crescută." - depinde de materie, nu la toate se procedeaza asa. La matematica de exemplu se fac lucruri noi in fiecare an.
"Evident, nu vorbim de repeten'ie, pentru că un olimpic la matematică rămas repetend datorită educaţie muzicale va relua TOATE materiile, nu doar pe cea la care are probleme." - exista si corigenta, nu doar repetentie.
"Prin contrast, sistemul modular păstrează aceeaşi dificultate pe un core curriculum şi oferă module opţionale." - iar noi avem o chestie similara si suficient de buna: licee de profiluri diferite. Nu vrei sa te specializezi pe mate-info? Nici o problema, exista licee de profil uman, de arte etc.
"Reluările se pot face doar la meditaţii, de unde şi piaţa de înfloritoare de meditaţii din România." - sau pentru corigenta, sau prin repetentie, daca e cazul si daca se lucreaza corect. Daca se lucreaza corect presupunerea ca anumite lucruri s-au facut anterior si sunt suficient de bine stapanite nu e gresita.
Ce m-a frapat la programa lor a fost faptul că informaţiile erau corelate foarte bine, în sensul că noţiuni care la noi apar disparate erau explicate unitar, prin scheme vizuale inteligibile.
La noi însăşi ordonarea programei e deficitară şi segmentată. Lla ei gruparea elementelor se face în funcţie de anumite scheme cognitive; la noi are aspectul unui inventar, unei liste enumerate de dragul de a nu scăpa ceva.
E o mare diferenţă şi asta se vede în incapacitatea elevilor.
N-aţi înţeles cum e cu modularitatea, şi acest lucru e valabil şi pentru liceu. Un modul - acest lucru apare şi la noi în extraşcolar, la cursurile de limbă străină, programare etc. - poate fi REPETAT, ceea ce nu e acelaşi lucru cu repetenţia şi nici cu corigenţa. Mai mult, un modul poate fi repetat de câte ori se doreşte, pentru că repetiţia lui nu afectează celelalte elemente.
@ Jonn Jonzzsau pentru corigenta, sau prin repetentie, daca e cazul si daca se lucreaza corect.
Ok, n-aţi înţeles. Să zicem că un olimpic la matematică rămâne repetent pe bază de istoria artei (educaţie plastică) sau istoria muzicii (educaţie muzicală). Este un lucru rău sau un lucru bun? Să spunem că el va rămâne repetent 2 sau 3 ani la rând, la fel cum în sistemul modular poţi repeta modulul de câte ori vrei. Sigur că învăţarea va fi temeinică pe istoria muzicii, dar gândiţi-vă că va repeta şi matematica, o matematică pe care nu mai are nevoie să o aprofundeze, el fiind deja olimpic la matematică. Cu alte cuvinte va regresa, nu va progresa, pentru că nu va mai învăţa materie nouă.
Acum înţelegeţi de ce repetenţia nu este acelaşi lucru cu repetarea din sistemele modulare? Nu mi se pare greu de înţeles, mi se pare chiar simplu. Sau poate nu mă pricep să explic. Modularitatea nu afectează. Repetenţia afectează.
"N-aţi înţeles cum e cu modularitatea, şi acest lucru e valabil şi pentru liceu" - am inteles perfect, doar ca nu ii vad necesitatea.
"Să zicem că un olimpic la matematică rămâne repetent pe bază de istoria artei (educaţie plastică) sau istoria muzicii (educaţie muzicală). Este un lucru rău sau un lucru bun? " - in primul rand daca e vorba de o problema la o singura materie va ramane corigent, nu repentent. Poate sa se pregateasca, sa dea un test de corigenta si sa treaca linistit in anul urmator fara probleme. Daca ramane corigent la mai multe materii atunci da, e necesar sa repete anul, lucru care ar trebui sa il motiveze sa nu mai ramana repetent inca o data.
Cu mulți ani în urmă am încercat să mă angajez în IT dar am fost refuzat din acest motiv, figurez cu opt clase, rușinos!
Am două fetițe și mă voi asigura și implica la maxim să nu pățească ce am pățit și eu.
Homeschooling-ul e soluţia ideală. Îţi alegi cursurile care te interesează şi te pregăteşti în particular pentru examenele de stat.
La noi se fac două şcoli: una contează pentru diplome (cea formală) şi cea care contează pentru pregătirea profesională propriu-zisă (cea nonformală).
Ce contează acum sunt socializările, pentru că joburile bune se obţin tot pe recomandări. Cineva de la cursurile de robotică te-a remarcat, ţi-a propus un parteneriat etc. Nu-ţi vine parteneriatul pe tavă în timpul orelor în care ţi se predă cine ştie ce materie de care vei uita în secunda în care vei părăsi şcoala. Trebuie să te duci la cercul de robotică, dar părinţii îţi spun că n-ai notă şi că ar fi bine să-ţi faci referatul. A, mai ai şi testul ăla de vineri, de care aproape că ai uitat... Te cerţi cu ai tăi - la ce-mi foloseşte mizeria aia de referat? Eu vreau să fiu robotician, nu să compun nu ştiu ce - şi o tuleşti la robotică, că peste două zile ai concurs.
- Mă scutiţi şi pe mine de referat?
- N-ai notă la mine şi eu n-am treabă cu robotica. Îmi aduci referatul.
Că doar şcoala românească nu e ca cea olandeză, unde profesorii se adună în cancelarie la fel cum se adună medicii în camera de gardă să discute starea bolnavilor, unde au toţi tot felul de dosare cu performanţe, curbe de efort etc.
La noi temele se dau fără să ştie stânga ce face dreapta, că doar profesorul e stat în stat.
Ce contează că ăla micu are robotică? Să pună burta pe carte!
Burta pe carte, milităria jos din pod... din astea. D-ale noastre.
Da, poate fi destul de tragic, în funcţie de unde te repartiezează. Căutaţi pe net cazuri de violenţă în şcoli soldate cu spitalizări, şi nu mă refer la simple încăierări, ci la lucruri mult mai grave.
Da, o diplomă contează. O poţi lua şi în sistem de homeschooling. Există şi la noi o comunitate puternică de homeschooling - din cei pe care îi ştiu eu doi sunt deja în afară - unde te pregăteşti în particular pentru examenele de stat. E mult mai ok.
@Johnn Jozz: Cazurile care reusesc in afara sistemului formal or fi exceptia sau regula?
Foarte bună întrebare. Aveţi vreun studiu în acest sens (na, că m-am molipsit şi eu!) ?
"Da, poate fi destul de tragic, în funcţie de unde te repartiezează." - violenta din anumite scoli nu are legatura cu media generala sau temele de la clasa. Este o problema separata care se rezolva cu ajutorul paznicilor sau al politiei.
"Foarte bună întrebare. Aveţi vreun studiu în acest sens (na, că m-am molipsit şi eu!) ?" - nu, tocmai de aceea am pus intrebarea.
Violenţa în şcoli are legătură cu media generală la evaluare, pentru că o medie generală slabă te poate aduce într-o zonă slabă. Este o problemă care nu se rezolvă, dovadă că respectivele zone rămân în continuare rău famate.
Nu ştiu. Dvs. ce credeţi? Extraşcolarele sunt cele care duc spre reuşită, fie că vorbim de cercuri de matematică, de robotică etc. Se numesc extraşcolare pentru că sunt în afara programei naţionale. Locul în care se desfăşoară - în afara clădirii şcolii sau în interiorul ei - e mai puţin important.
Dacă şcoala ar fi formată doar din extraşcolare ar fi mult mai bine.
"Violenţa în şcoli are legătură cu media generală la evaluare" - nu, nu are. Violenta in scoli este treaba paznicilor sau a politiei. Nu este corect sa se modifice standardele evaluarilor pentru ca in unele zone/scoli paznicii sau politia nu isi fac treaba suficient de bine.
"Extraşcolarele sunt cele care duc spre reuşită" - nu doar extrascolarele duc spre reusita.
Nu este corect să se intre la un liceu de real cu notă mare la uman şi mică la real. Corect ar fi să se dea EXAMEN DE ADMITERE.
Am plecat din tzara si am ajuns sa lucrez in IT cu un om venit din homeschooling. Adica niciodata pe banca scolii. Unul cu care am apreciat mult sa lucrez: stia sa isi estimeze efortul, stia sa ceara ajutor, stia sa ofere suport, a stiut dupa caetva luni unde mai poate el ajuta si evolua si a si plecat pana sa ajunga sa vina plictisit la munca. Am inteles abia atunci ca cine a iesit bun din scoala romaneasca nu e datorita scolii cu disciplinei proprii de a invatza si a fi la zi cu ultimile informatii, mai exact a devenit bun in pofida scolii.
Nici macar diplomele de medic/avocat/profesor etc (fara de care nu se poate profesa in meseriile corespunzatoare) nu sunt de ajuns - un om bun profesional are nevoie sa stie sa se tina la zi cu noile informatii toata viata, sa le inteleaga si nu sa reproduca ce ii zic altii.