Am fost la un curs pentru profesori la o școală din Londra, iar „marele specialist în educație” ne-a trimis pe toți în curtea școlii trei zile la rând

Foto: Profimedia Images

Am fost cândva la un curs pentru profesori din toată lumea, ținut de specialiști renumiți în educație, într-o şcoală din Londra.

Pentru că plătisem o groază, îmi pregătisem pix şi hârtie multă, ca să notez cât mai multe, deci să merite învățătura.

Marele specialist care a deschis ziua a vorbit 15 minute, după care ne-a invitat să stăm în curtea şcolii, pe lângă pereți, ca umbrele, şi să urmărim copiii. Nu o zi, nu două, ci trei. Uneori şi în ploaie.

M-au apucat toate furiile pe tehnicile astea vestico-modernistico-revoluţionare şi am stat ceva vreme îmbufnată că nu mi se predă nimic de banii ăia mulţi.

După ce am epuizat cârcoteala interioară, am cedat şi-am urmărit cu atenție. Am notat ce am văzut timp de trei zile la rând. În tăcere, fără să schimbăm opinii, că aşa era impus exerciţiul. Mi-a trebuit, desigur, mai multă hârtie decât estimasem.

La final, alături de alți 25 de profesori din toată lumea am mai stat încă trei zile să vorbim despre ce am observat. Expertul a mediat discuția și a venit, la final, cu toate cele – cu studii, cu cercetări, cu ce credeam că am nevoie să știu de la început.

A fost cel mai dens curs din viaţa mea. Deschizător de ochi. Ochii din cap, ochii din inimă, ochii din plex şi din viscere. Ochii fără judecată şi proiecții inutile.

În curtea şcolii e toată viața, în toate formele ei de putere, de dinamică a puterii, de comunicare verbală şi nonverbală, de expresivitate, de energie. Curtea şcolii e laboratorul societăţilor actuale şi viitoare. Este suma tuturor umbrelor parentale, a programărilor emoţionale şi culturale. Multe tipare se repetă dincolo de personalităţile distincte ale unui copil sau altuia. Apar ca forţe naturale ale vieţii - antagonice sau în armonie. 

Una dintre cele mai revelatoare lecţii a fost despre conflictele copiilor. Sâmburele lor este puterea fiecăruia de a-şi trasa limite personale în ochii celorlalți. Între copii asta se face discret, din priviri sau direct, impetuos - "Nu vreau eu şi basta!".

Copiii nu cer permisiunea de a intra în joc, nici nu o oferă altuia. Intră în grup cine poate să adere natural la energia jocului, venind direct cu o idee sau asumându-şi instant un rol.

Și fetele, și băieții resimt în egală măsură, în fiecare zi, frica de a rămâne fără prieteni și teama de a fi respinși. Frica de a fi exclus din trib, de a fi aruncat dincolo de zidurile cetății este foarte activă la nivel instinctual și motivează majoritatea comportamentelor bune sau mai puțin bune.

Copiii prea dominatori nu sunt priviți cu ochi buni. Colegii lor nu apreciază deloc un şef de aceeaşi vârstă.

Copiii care intră des în încurcături sau conflicte vor să fie buni şi iubiți, dar nu ştiu cum încă. Cele mai multe gesturi de agresivitate sunt descărcări infantile ale nevoii de conectare, mai ales în intervalul 5-9 ani.

Grupurile de fete exersează, în ceartă, tema prieteniei exclusive, deci a fidelității. Își inventează secrete, pe care le trădează cu înfrigurată și satisfăcătoare anticipație. Indiferent de etnie, religie sau standard economic al familiei, ele țes tiparele manipulării din umbră.

Bāieții îşi dispută mai ales supremaţia fizică, pe teren. Pentru ei, a pierde este echivalentul morții. Reflexele de respingere a celor mai puțin atletici sunt primare, neconștiente, fără răutăți calculate. Confruntările lor sunt deschise, pe șleau.

Și fetele, și băieții resimt în egală măsură, în fiecare zi, frica de a rămâne fără prieteni și teama de a fi respinși. Frica de a fi exclus din trib, de a fi aruncat dincolo de zidurile cetății este foarte activă la nivel instinctual și motivează majoritatea comportamentelor bune sau mai puțin bune.

Sunt excluși natural copiii care tind să se victimizeze imediat, fără să lupte puțin, cu umor sau vehemenţă, pentru poziția lor. Cei care se retrag şi aşteaptă bosumflați să fie invitaţi la joc nu sunt aproape niciodată observați de alții. Bosumflarea e o strategie care funcționează doar cu adulții.

Dinamica unui conflict vechi, repetitiv, nu poate fi oprită prin ceartă de adult, nici prin dreptatea împărţită autoritar de acesta. Ci numai observând pattern-urile relaționale şi intervenind înainte de momentul declanşator al conflictului obișnuit. Mereu există un trigger vizibil care prinde doi copii, de pildă, într-un tipar de acţiune nedorită, pe care aceștia nu îl pot conștientiza. Soluția unor conflicte cronicizate este întâi observația de la distanță, apoi intervenția repetată înainte de secunda în care lucrurile încep să alunece la vale.

Copiii au nevoie să le fii martor jocului și să poți interveni inteligent, digerând împreună cu ei impulsuri, neînțelegeri naturale, mecanisme automate ale umanității. Din conflict am evoluat cu toții.

Toți copiii vor să aparţină, să aibă prieteni. Unii găsesc calea natural, alții au nevoie de sprijin.

O școală bună pune efort pedagogic în clase și în pauze, deopotrivă.

Copiii au nevoie să le fii martor jocului și să poți interveni inteligent, digerând împreună cu ei impulsuri, neînțelegeri naturale, mecanisme automate ale umanității. Din conflict am evoluat cu toții.

Avem nevoie, când suntem mici, să ne jucăm liber. Supravegherea adultă nu poate fi de tip ”elicopter”, ci de ”vas” care ține toată energia spontană a jocului și, implicit, a conflictului - cu prezență discretă și activă în același timp. Cu înțelepciunea de a sta un pas în spate acolo unde e natural ca ei să învețe autoreglarea, și resortul imediat de a interveni direct acolo unde au nevoie de o călăuză.

Morala nu funcționează niciodată transformator. Nici disciplinarea lor. Pedepsele, condiționările sau consecințele au efect pe termen scurt, fără să modeleze comportamente mai bune cu adevărat. Doar mai ferite de ochiul polițaiului.

Copiii știu ce e bine și ce e rău, numai nu reușesc să își autoregleze pornirile.

Curţile şcolilor sunt cel mai intensiv curs de pregătire pedagogică și sociologică - dacă ştii să vezi copiii cu toți ochii tăi, nu din resorturile fricilor şi al judecăților personale.

De cele mai multe ori, autoreglajul depinde de mediul de acasă. Școala trebuie să aibă o echipă de oameni pregătiți și înțelepți care lucrează și cu familiile. De fapt, rolul școlii este să traseze clar, și pentru părinți, și pentru cadrele didactice, distincția între conflicte naturale – ca parte a procesului de maturizare - și conflictele care țâșnesc din relații familiale disfuncționale. Aici suferă mai toate școlile din lume, pentru că niciodată nu au suficient de mulți specialiști pregătiți să medieze terapeutic relația între profesori, copii și părinți. Ca niciodată în istoria omenirii, anxietatea se răspândește pandemic în rândul copiilor. Familiile, la rândul lor, spun studiile, sunt din ce în ce mai deconectate de la instinctul natural de ghidare a copiilor.

Limitele personale pe care și le trasează sănătos copiii, în interacțiune, sunt mult influențate de limitele adulților: ce roluri își asumă ei, cu câtă claritate și responsabilitate.

Curţile şcolilor sunt cel mai intensiv curs de pregătire pedagogică și sociologică - dacă ştii să vezi copiii cu toți ochii tăi, nu din resorturile fricilor şi al judecăților personale. Să supraveghezi copiii la joacă este și o formă de dezvoltare personală a ta, ca adult: înveți distincția între conștient și inconștient, între programele naturii umane și programarea socială, între disfuncționalitate cronică și cea organică, între înțelepciune și reactivitate.

Locuiesc, prin natura meseriei, printre copii, în curtea școlii, 10 ore pe zi, de vreo 25 de ani și mai bine. Este locul cu cele mai multe oglinzi – personale, sociale, culturale, politice chiar. Tot aici, în curtea școlii, mă văd adesea cu părinții lor pe teme legate de evoluția școlară, dar mai ales de gestionarea conflictelor între copii. Pentru că părinții sunt reactivi și pentru că ei nu au harta completă a interacțiunii la diferite vârste, nu pot decât să respir adânc și să îi ajut să vadă lucrurile dincolo de fricile sau orgoliile de moment.

Pentru relațiile bune între copiii din curtea școlii, cel mai bine funcționează:

Supravegherea adultă, conștientă și neinvazivă;

Consilierea sistematică a familiilor pe tema dinamicii relaționale, la vârste și etape diferite;

Prezența consilierilor școlari și a psihologilor în echipa oricărei școli;

Povestea și jocul de rol, în reglare și vindecare. Recent, am descoperit și recomandat cărțile Olinei Ortiz, la finalul cărora am adăugat mereu câte două pagini de jocuri, activități și sugestii pentru părinți și profesori. Multe dintre poveștile autoarei, apărute la Editura Univers, vorbesc copiilor, sugestiv și necicălitor, despre acest cerc al limitelor personale în relație cu ceilalți. Despre ele și despre cum pot fi un instrument în școli și acasă am comentat mai pe larg în ghidul ”Copilul tău citește”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp