Bătrânilor noștri le este tare frică pentru noi

Foto: Profimedia Images

Bătrânii din jurul meu trăiesc dureros, agonizant și de o mie de ori amplificat, ceea ce se întâmplă astăzi, pentru că mulți dintre ei au mai trăit asta. Erau copii, era demult, dar retrăiesc azi durerile de atunci, pe care le-au crezut un coșmar uitat și imposibil să se repete. 

Bătrâna chiar de peste drum și-a pierdut tatăl în război și de câte ori vorbește de copilărie are lacrimi în ochi. Mama altei vecine a fost văduvă de război. 

Altă tanti ce trece des pe la mine își amintește războiul din poveștile mamei. Tatăl ei a fost rănit la Odessa. A venit cu schije în plămâni. Mama a fost veterană de război. Mi-o amintesc pe mama ei. Era cea mai dulce și caldă bătrână, pe care am întâlnit-o în sat. Sfătoasă, dulce, caldă. Am iubit-o mult. Întotdeauna plângea și tremura din tot trupul, când vorbea de foamete, tifos, război. Ea zicea: „Rău cât de rău, război să nu fie!” Acum îi iubesc fiica, ce vine pe la mine cu același drag, cu care venea cândva mama. 

Azi a venit. În ochi i-am citit frica. 

- O să dea bomba atomică la noi!? O să fie război!? Nu mai suport zgomotul făcut de avioane toată noaptea. Dacă dau bombe la noi!? 

Am liniștit-o cât am putut, așa cum fac mereu. I-am spus că zgomotul sinistru, ce sună toată noaptea, e al avioanelor, ce păzesc teritoriul României. Nu i-am dat voie să plângă și nici să se vaite. I-am spus că vom merge mai departe împreună, dar să nu ne plângem, nu suntem - mulțumesc lui Dumnezeu! - ca mamele ce trec frontiera cu pruncii în brațe, ca tații ce își pupă pruncii și se duc pe front. 

- Tata a fost rănit la Odessa, îmi șoptește. 

- Știu. Mi-ați mai spus. Îmi povestea și mama dumneavoastră. Liniștiți-vă! O să fie bine... , îi spun știind deja că reușesc de fiecare dată să o calmez. 

- Ieri am fost la tanti X, schimbă ea vorba. Mi-a povestit cum a fost cu războiul. Ea e mai bătrână ca mine. L-a prins. Eu îl știu doar din poveștile mamei. A spus un cântec despre război. Plângea pe cerdac când povestea... Doamne, ce povestește!

- Spuneți-mi cântecul, șoptesc. 

- Nu îl țin minte. Era ceva despre bărbați ce pleacă la război și mame ce rămân cu prunci în poale... 

- Tanti cum este? E bine? 

- Se roagă. Se roagă continuu. Doamne, ce povestește! 

- Aș vrea să merg și eu la ea. Vreau să îi ascult poveștile. 

...

Am mers la bătrână împreună. Ne-a primit cu căldură. Și-a pus aparatul auditiv ca să ne audă. S-a așezat pe pătuțul de lângă sobă. Ne-a poftit să ședem și noi. În casă mică e cald. Miroase a sarmale. 

- Spuneți-mi și mie, vă rog, amintirile dumneavoastră despre război! Spuneți-mi cântecul, pe care i l-ați spus lui tanti M. 

- Care cântec!? 

- Cel despre război, despre mame că rămân singure cu pruncii în poale...

Bătrâna își șterge ochii și gura cu colțul baticului, oftează, ridică ochii spre cer, apoi îi coboară în pământ. Recunosc în ochii ei, ceea ce am văzut mereu în ochii bătrânilor, ce au mai cunoscut războiul și vorbesc despre el nu amintindu-și, ci retrăind. 

Începe să șoptească plâns și zbuciumându-se intens cântecul, de parcă vorbea cu sufletul ei și lui i-l spunea, nu nouă.

...Război, război,

tu ai băgat spaima în noi! 

Fete ai îmbătrânit

când flăcăii i-ai răpit. 

Neveste ai văduvit.

Război, război,

să nu mai vii iar la noi,

că de acas pe tați îi iei.

Rămân în casele goale,

mame cu pruncii în poale...

Și-a terminat cântecul bocet și iar și-a șters ochii cu broboada. A oftat adânc și eu i-am perceput oftatul ca pe un țipăt al sufletului. Tăcerea s-a așternut grea. Afară iar au început să se audă avioanele ce transformă cerul într-o mare ce fierbe de sunete sinistre. 

- Povestește-i și doamnei Luminița, ceea ce mi-ai spus mie despre război, îi cere tanti.

Bătrâna mă țintuiește cu privirea. Pare a mă certa cu ochii: De ce mă întrebi acum!? Nimeni, niciodată nu m-a întrebat cum a fost cu războiul...

- Vă rog, povestiți-mi! șoptesc. 

- Mi-e frică. Nu vreau să fie iar război și la noi. Mă rog tot timpul. Uitați cărțile de rugăciuni! 

Ochii îmi fug spre mâna ei ce indică cărțile de rugăciuni puse teanc lângă pernă. Intuiesc că doarme cu ele lângă cap. Citește. Adoarme. Se trezește. Citește. Iar adoarme și iar citește. Somn. Rugăciune. Lacrimi. Frică. Nu vrea să vină iar timpuri prin care a mai trecut. 

- Eram mică, dar îmi amintesc. Nemții cu românii erau pe deal la Mielușoaia. Rușii în partea cealaltă. Satul meu, Băișeștiul, la mijlocul frontului. Era zgomot ca acum. Ba nu. Mai mare. Fierbea cerul și vâjâia văzduhul când începeau să tragă. Tata era pe front. Fugeam în beci la un om din vecini. În beciul acela am stat trei nopți. Mama fugea acasă printre gloanțe și aducea mâncare. Eram patru frați. Un frate mai mare, eu, un frate mai mic și o soră de țâță. A născut-o mama după plecarea tatei. Nu mai puteam sta. Ne omorau. Trăgeau și nemții și rușii și noi la mijloc. Cu moșu, cu doi uncheși cu familiile lor - ei erau reformați - și noi am plecat de acasă. Ne-am oprit în pădure la Dumbrava, aici în sat la noi. Ne ascundeam de război ca animalele. Nu aveam ce mânca. Moșu cu uncheșii s-au întors acasă și au tăiat porcii rămași. I-au adus în pădure. I-au făcut topitură ca să avem ce mânca și am plecat mai departe spre Botoșani. La mama era cel mai greu că avea patru copii toți mici. Am stat o lună de zile în pădure la Putna. Dormeam în pădure, trăiam în pădure. Ne îngrămădea mama sub căruță pe toți patru și întindea mâinile peste noi toată noaptea. Pe cea mică o țânea la sân. Ne fugăreau soldații. Țipau să nu facem foc că văd dușmanii fumul. Am plecat mai departe după o lună de zile de trăit în pădure. Mama cu pruncul la sân. Fratele mai mare; un țânc și el; ducând căruța. Eu și alt frate atârnat de catrința mamei. Am ajuns la Costinești...

- La Constanța?! întreb cu mirare.

- Nu!! În Botoșani pe malul Siretului. Este un sat cu numele ăsta. Îmi amintesc bine. Acolo am ajuns. Ne-a primit un om în curtea lui. Avea o casă micuță, în care stătea el cu familia. În curte era încă o căsuță, un bordei. Ne-au primit acolo. Moșu, doi uncheși cu familiile lor și un cârd de copii. Stăteam claie peste grămadă, dar nu mai eram ca sălbăticiunile pădurii. Am stat acolo câteva luni. Ne-am întors. Tot ce a ascuns mama în pământ - mâncare, plăpumi, perne, lucruri - au fost dezgropate și furate. Nu mai aveam nimic și tata nu mai venea. Alți bărbați au venit. Bolnavi, ciungi, betegi, dar au venit. Tata deloc. 

- Cine v-a furat lucrurile!? întreb. 

- Cine știe!? Oameni rămași în sat... Ruși... Cine știe!?... Noi nu mai aveam nimic și tata nu venea. Și a venit tifosul, și a venit foametea... Doamne, ce vremuri au fost!!! Am stat doi ani singuri fără tata. Nu știam nimic de el. Nici dacă e mort, nici dacă trăiește. Nimic. Nimic. Și mama ne punea în fiecare seară să facem patruzeci de mătănii și la fiecare mătanie ziceam: Dă, Doamne, să vină tata acasă din război! Și ca să zicem și rugăciunea și să numărăm mătăniile aveam fiecare patruzeci de grăunțe de păpușoi puse grămăjoară în fața noastră și la fiecare mătanie dădeam o grăunță într-o parte până le terminam. A crescut și soră-mea. De-abia mergea și de-abia gângurea. Și spunea stâlcit că vrea și ea să facă mătănii pentru tata. Și lua și ea grămăjoara de grăunțe. Și spunea stâlcit rugăciunea, când se apleca cu fruntea de pământ. Cred că înainte de mama și tata ea a învățat să spună rugăciunea. Acestea au fost primele ei cuvinte. Doi ani de zile, în fiecare seară. Foamete, boală și rugăciune...

- Speranță, șoptesc, dar bătrâna nu mă aude. Ea nu vorbește cu mine și nici cu tanti ce mă însoțește. Vorbește cu sufletul ei. Și oftează. Și lăcrimează. Și se teme.

- Și într-o zi s-a oprit la poarta noastră un om slab-schelet, zdrențuros, cu mantaua de armată flenduri pe el, cu opinci din care atârnau flenduri de nojițe și oghiele, cu barbă și păr sălbaticite, cu ochii duși în fundul capului... și a zis că e tata. Noi am fugit speriați. Mama l-a primit în casă și i-a dat să mănânce. Nu a plâns, nu l-a îmbrățișat. Doar i-a pus mâncare în față și îl privea cum mănâncă. Noi îl pândeam din pridvor și șoșoteam cu fratele mai mare că nu e tata; că noi îl țineam minte pe tata ce a plecat de acasă și era altfel; e un străin. Dar străinul s-a întins pe pat să se culce. Și mama l-a învelit cu o pătură. Frate-miu îmi șoptește la ureche: Știi că tata avea la picior la fel ca mine, degetul mare și cu degetul următor lipite. Așa s-a născut el și așa sunt și eu. Să îl pândim când se spală și să vedem... Și când tata s-a spălat am văzut că avea degetele lipite... Era tata! 

Femeia plânge mocnit și mângâie cu mâna teancul de cărți de rugăciuni. E tot ce are mai aproape. Se agață de ele ca de rostul ei de a trăi pentru cât timp o mai fi de trăit. Ridică capul și mă privește și râzând, și plângând. Pe față i se întinde ca un nor de lumină fericirea, ce mătură toată durerea de până atunci. Schimbarea e fenomenală. Râde tare, dar își șterge lacrimile râzând. Mă miră starea ei, dar nu întreb nimic. O las să își liniștească sufletul și să îmi spună ea, că simt că are ceva de spus.

- Când a venit tata acasă a scos de sub flendurile de haine, din sân, de lângă inimă o rochițică. O purtase trei ani în sân să mi-o aducă. Eram fetița lui preferată. Pe soră-mea nici nu o știa... 

Îmi vine să plâng, dar îmi înghit plânsul. Vreau să o ascult mai departe...

- Tata, de la mâncarea aceea, de când a venit acasă - a mâncat lacom și el se învățase să stea flămând - s-a îmbolnăvit rău. L-au dus la spital la Mălini. Eu mă duceam la el cu mâncare. Mă trecea mama puntea peste Moldova, treceam prin Poiană, la Mălini și mă duceam la tata. A stat mult în spital. Când mă duceam la el îmi povestea cum a umblat trei ani cu acea rochițică în sân pentru mine.

Iar s-a așternut tăcerea. Se aud sarmalele forfotind. Miroase în casă a rugăciune și a rai. Afară se aud avioane. Explic șoptit că ne apără, nu ne atacă, ca să împrăștii teama din ochii bătrânelor mele.

- Fie cât de rău, război să nu fie, doamnă Luminița!  Eu acum mă rog ca atunci când îl așteptam pe tata! Zi și noapte mă rog să nu fie război. Nu pentru mine mă tem. Ce să aștept pentru mine!? Pentru copii și nepoți... 

Mă ridic să plec. O întreb, dacă pot să îi trimit ceva mâine prin tanti. Îmi răspunde ferm, cu demnitate și o undă de furie în voce că nu are nevoie. Are tot ce îi trebuie. Îi aduce fiica și nepoata. Doar pace să fie! Pentru asta se roagă. 

Aș vrea să îi explic că nu am vrut să o jignesc, dar renunț. Mă îndrept spre ușă. Dau să mă întorc spre ea să o îmbrățișez, dar ea deja a întins mâna spre cartea de rugăciuni, și eu mă răzgândesc: Dacă are cartea de rugăciuni, nu are nevoie de îmbrățișarea mea! Are deja și mângâiere, și speranță, și nădejde... 

...

Am plecat spre casă și am lăsat în urmă una din milioanele de bătrâne ale acestei țări, ce au făcut ca neamul să dăinuie și care își petrec aceste zile în rugăciune și frică pentru copii și nepoți. Se roagă ca ei să nu trăiască vremuri cumplite, pe care ele le-au trăit! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp