Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Bunicul a rămas orfan la 75 de ani

familie - FB

Foto: R. Ștefan

 „Dragă Toadere, de acuma ești orfan!”, i-a spus un bărbat din vecini bunicului. Rămăsesem cumva năucă, nedumerită. În mintea mea, rămâi orfan atunci când ești copil. Noțiunea în sine, cuvântul ăsta care poartă în el tristețea întregii lumi, se lega mereu de un pui de om. Era ceva neobișnuit, nu îmi imaginasem până atunci că un om poate fi categorisit ca fiind „orfan” având atâția ani, fiind la rândul lui bătrân. După mult timp, i-am înțeles sensul, bunicul rămăsese atunci singur pe lume, fără mamă și tată.

Împlinise 75 de ani. Nu a suferit mai puțin ca un copil după plecarea străbunicului, deși era la rândul lui părinte. Bunicul a făcut opt copii, dintre care, și aici e o coincidență stranie, a avut două fete pe care le-a numit la fel – Olivia. După ce „Olivia mare” a murit, pe următoarea fetiță au botezat-o la fel, în amintirea surorii. Cele două – „Olivia mare” și „Olivia mica”, deși aveau amândouă trei ani când s-au stins – au fost răpuse de aceeași boală.

Camerele de curat din casă

Toamnă, așa era atunci când străbunicul și-a dat ultima suflare. Era o zi tare ploioasă, eram mai toți din familie adunați sub un acoperiș încropit acolo în curte, cu pături întinse pe niște schele din lemn. Străbunicul bolise o săptămână, de un an rămăsese văduv, avusese grijă de străbunica în ultimii doi, cât femeia a stat la pat, fără să se mai poată mișca. A hrănit-o cu lingurița și cu multă dragoste. 

Ploua atât de tare, cu picuri mari și reci, stăteam zgribuliți. Străbunicul murise în casa ridicată de el, din Moișa, un sat aflat la 30 de km de Mureș. Și acum e ca și atunci: cu lut pe jos, cu paturi care au saltele de pănuși care țin de cald iarna și dau senzație de răcoare în verile calde. Pentru că în fața porții era o fântână cu cumpănă, toți din sat, inclusive noi, îi spuneam „casa de la fântână”, iar străbunicii erau „mama și tata de la fântână”.

Fântâna îi dădea unicitate, precum și frăgarul imens la intrare, de îi zice „dud” în alte părți. Scările au fost turnate în ciment, în jurul acelui frăgar. Noi, nepoții, ne cățăram mereu vara în copac, fără ca străbunicii să se îngrijoreze că am putea cădea, fără ca părinții să știe ce facem, deși și ei au făcut asta ani de-a rândul, atunci când erau mici. Casa cu trei camere și o coniuță – o bucătărie de vară mai mică afară – avea verandă acoperită cu țiglă, ferestre cu arcade rotunjite și stolerie din lemn.

În camerele din față, două la număr, nu intra nimeni, nu aveam voie decât de sărbători, erau de curat, pentru musafiri sau dacă murea cineva din familie. Am trăit cu un sicriu în casă încă de când eram mici, asta a fost voia „mamei și tatei de la fântână”. Ca atunci când moare primul dintre ei să nu îi pună pe copii la cheltuială, iar celălalt, rămas în viață, să înlocuiască copârșeul. Eram copii, pentru noi era o piesă de mobilier oarecare, nu îi cunoșteam conotațiile funebre, ba chiar ne jucam de-a v-ați ascunselea, exponatul fiind o ascunzătoare grozavă.

Tot în acea odaie, înainte de a fi instalat sicriul într-un colt, au fost botezați clandestin și bunicul, și mama și surorile ei, precum și noi, nepoții. Era în perioada comunistă. Preotul, neam de-al nostru, din familie, a venit acasă și a așezat de fiecare data cristelnița în camera cea mai mare, lăsată „de bună” pentru astfel de evenimente.

În acea cameră mare, de curat, s-a stins străbunicul, la 96 de ani. Pentru a-l lăsa să plece, din respect, am ieșit cu toții în liniște afară, la aer, după ce lumânarea de la capătâi a ars. Aveam nevoie să simțim pământul sub picioare, un sprijin, dacă vrei. Și atunci ne-a deschis poarta vecinul, nea Ionică, pe vremea aceea rea de afară și din suflete.

Bunicul: copil, bărbat, bătrân

Bunicul Teodor venit pe lume în casa de a Moișa, a primit numele tatălui, și a fost singurul copil al străbunicilor Maria și Teodor Oltean. Străbunicul a fost obligat să își schimbe la un moment dat numele, din Teodor în ungurescul Tivodor, dar tot „badea Toader” a rămas pentru toți. Nu aș ști să spun de ce străbunicii au avut un singur copil. Am întrebat-o pe mama dacă știe motivul, dacă așa a fost rânduiala lui Dumnezeu sau dacă a fost vreo boală la mijloc, însă nu am aflat nici până astăzi. Fiind și unul singur, bunicul a fost iubit ca pe ochii din cap de părinții lui.

Străbunicii erau tare iubitori, îl considerau pe bunicul tot un copil, deși l-au prins bătrân. Se ajutau foarte mult între ei, având case apropiate, gospodării cu multe animale. Bunicul a ales să rămână în satul copilăriei, și-a ridicat o casă în Moișa, aproape de părinți și a fost hornar o viață înreagă.

Ambii, și bunicii, și străbunicii nu știau decât să muncească de dimineața până noaptea, aveau animale. Trăind în fiecare vară la țară, am înțeles cum a fost crescut bunicul, cum a fost răsfățată mama. Generațiile s-au schimbat, ei, niciodată.

Cu siguranță și bunicul a spălat multă lână la viața lui. Astăzi, în Statele Unite ale Americii, unde trăiesc de ani buni, încă mai am în nări mirosul de „lână udă”. Nu îl poți uita cu una, cu două, nu ai cum!

În copilăria mea, am spălat zeci de kilograme de lână în fiecare primăvară. Că un kilogram de lână era la fel de greu ca unul de fier, îmi era clar, dar prelucrarea lânii sigur e un proces mai laborios decât fierăria. Apoi se cărmăna și se folosea la plocăzi, covoare țesute, ciorapi. Eram copii și străbunica ne punea să scoatem fiecare buruiană uscată, fiecare căcărază din fiecare lână. Pe lângă această corvoadă, frumoasă în felul ei de altfel, noi, nepoții, eram și alintați, dar puși deopotrivă și la treabă în curtea străbunicilor. Fără doar și poate, și bunicul, și mama au avut parte de copilăria noastră.

Cum am trăit eu și fratele meu la străbunici și bunici? Eram copii de oraș, crescuți în teatru, tata a fost șef-contabil la Institutul de Teatru, eram cocoloșiți acasă. Moișa era paradisul nostru, acolo eram și fericiți peste măsură, și tratați cu leacuri băbești, deși mama era asistentă medicală de farmacie. Chiar și atunci când m-am intoxicat la țară cu semințe de in, străbunicii m-au tratat cum au știut ei, am vomitat o săptămână întreagă, dar nu am avut nimic după.

Era și treabă, nu zic nu. Străbunicii aveau grădină, cultivau și tutun pe care-l vindeau, in, porumb, grâu, lucernă. În fiecare vară, la străbunici și bunici, făceam fân. Iarba era cosită manual, în brazde. Apoi se usca, se întorcea la soare, strânsă în căpițe, încărcată în care și dusă acasă. Fânul uscat se depozita într-un fânar, un fel de șură acoperită. Și bunicul a învățat ce e grebla și furca, și mama, și noi… 

Vinul străbunicului „de toate zilele”

Străbunicul, chiar și înainte să moară, la 96 de ani, a făcut vin. Era pasiunea lui, avea încă din 1971 vie altoită, făcea totul singur: de la culesul de bob până la pusul băuturii în sticle și damigene. Veneau oamenii din sat să îi guste vinul toamna și, deși știa că a ieșit grozav, avea nevoie să i se amintească.

Țin minte, că de câte ori mergeam la străbunici, începând de pe la cinci ani, întotdeauna, înainte de masă, ne puneau mie și fratelui meu un păhărel de vin. Eram foarte slabi, copii de orași. Ne spuneau că e pentru „pofta de mâncare”, să ne înzdrăvenim. Noi am crescut cu vin, la fel și bunicul.

Le spun copiilor mei, în Statele Unite ale Americii, povestea asta, și se amuză. Aici nu se poate bea până la 21 de ani. Cumva, expusă la un potențial viciu, am deprins simțul măsurii, să știu cât să beau.

E lesne de înțeles că străbunicii au fost părinți deschiși; despre păhărelul de vin, de mărimea unuia de țuică, spuneau că că e „un medicament natural”. De altfel, chiar am fost copii sănătoși, ni se mai dădea vin, eram spălați în ciubăr, cu apă scoasă din fântână și încălzită pe sobă, hrăniți cu mâncare naturală.

Coniuța, bucătăria străbunicii

Și mâncărurile și caietele de rețete din familie s-au transmis de la o generație la alta. Noi, nepoții, am fost răsfățați la fel ca toți puii de „Oltean”, inclusiv bunicul. Străbunica era un fel de Mara lui Slavici, întreprinzătoare, vindea ouă în piață și ne dădea bani fiecărui strănepot.

Cu un sorț curat, mereu parte din ținută, gătea mereu în coniuță, acolo era cuptorul de lut. Parcă odaia aia mică era făcută pe statura ei, o mână de femeie iute, care nu stătea deloc locului. Străbunicul, care era un om înalt, trebuia mereu să se aplece atunci când intra acolo, să nu dea cu capul de pervaz. Având figura mamei ca o icoană, bunicul și-a ales o femeie „pâinea lui Dumnezeu”, pe bunica mea dragă care a știut toată viața ei cum să-i iubească pe ceilalți. Alături de ea, bunicul a fost și copil, și bărbat, respectat și înțeles în toate.

Nu am cum să uit vreodată gustul pâinii pe vatră, coaptă în cuptor, care se așeza pe frunze de varză. Străbunica făcea o dată pe săptămână o covată întreagă, cu maia preparată în casă. Ieșea mereu o pâine gustoasă, cu coaja rumenă și crocantă și miezul moale.

Atât eu, cât și fratele meu am mai rămas cu amintirea tăițeilor de casă, pe care străbunica îi folosea la supa de găină. Erau „ieșiți din comun”, cu ouă galbene, galbene, parcă feliați de un robot. Atunci când întindea „pătura de aluat” pe masă, noi, strănepoții o puneam pe plita sobei, ieșea o turtă coaptă grozavă.

Mai ales în post, la străbunici mâncam borș de fasole verde, cu rântaș. Nimeni din familie nu l-a putut vreodată reproduce întocmai, e o rețetă de familie, știm ingredientele, însă degeaba. Să fi fost oala, să fi fost focul? Un gust pe care niciodată nu l-am mai simțit, nici la mama, nici la mătușile mele, nici la mine…

Tot grozave erau și „găluștele”, așa le spunea străbunica. De fapt era un bulz, cu mămăligă umplută cu brânză de burduf. Toate arătau la fel, ca și cum ar fi luat forma aceluaiși căuș de palmă… Pe mamaliga mare se făcea semnul crucii cu un cuțit și apoi feliile pentru bulz erau tăiate cu ața.

Și astăzi îmi iau popcorn din supermarket, însă nu se compară cu floricelele de porumb ale străbunicii. Avea un ciur imens, de 50 centimetri în diametru, în care ne făceau „cocoși”, așa le spunea. Afară, la foc de paie, să nu se ardă boabele. De obicei, dulciurile erau făcute în casă, de la plăcinte la gogoși, dulcețuri, dar ne luau și de la magazine. Atunci când era copil, bunicul era trimis la boldă, un fel de cooperativă din sat – magazin cu de toate. Străbunica îi dădea ouă să cumpere eugenii. „Și câte eugenii luai pe un ou?”, l-am întrebat. Erau măsurători precise, fiecare ou era trecut prin găurile unei scândurele de lemn și vânzătoarea îl încadra într-o categorie: mic, mare... Pe un ou mai mic luai o eugenie, dacă aduceai trei ouă mai mari, luai patru eugenii. Se practica trocul, moneda de schimb era doar oul, nu și alte produse. Acestea erau vândute mai departe la oraș, cu bani.

Pentru tine, pentru totdeauna

75 de ani, atât a durat căsătoria străbunicilor. Atunci când i-au celebrat, au fost premiați la primărie și au apărut la ziar. Prima a murit străbunica, cu un an înainte de străbunicul. Ajunsese să o îngrijească ca pe un copil. Încă de când erau bătrâni, dar încă în putere, străbunicul se ruga să nu zacă.

În anul al II-lea de facultate, la Cluj-Napoca, am început o afacere care a și mers foarte bine: o florărie în centru. La final de săptămână era tare greu, munceam enorm, atunci terminam comenzile pentru nunți, botezuri, uneori amenajam eu sălile cu flori. După ce închideam, era trecut bine de miezul nopții, porneam spre Mureș, la bunici și străbunici. Era bucuria mea să-i revăd, ca un fel de răsplată. Ajungeam la Moișa pe la 2.00 noaptea. Străbunicul, fiind surd în ultimii ani, îl auzeam de afară, prin ușile din lemn și ferestre cum se ruga la Maica Sfântă, în genunchi, în miez de noapte. Nu o dată.

Țin minte că îi auzeam glasul baritonal, puternic: „Când o fi să fie, să mor repede, să nu ajung povara nimănui!” Atunci nu înțelegeam ce e cu acest „repede”, el iubea viața, de fapt voia să nu sufere; când îi vine vremea să îl ia Dumnezeu repede, să nu se chinuie... Așa a și fost, după șapte zile de neputință, a plecat.  

La înmormântarea bunicului nu am ajuns, eram deja peste Ocean. După moartea părinților s-a simțit singur, întristat, deși avea o familie mare. Era deja bătrân când mai trecea pe la casa părintească, mergea agale, îi amintea mamei cum el, copil fiind, se cățăra în frăgar și cum înainte și după școală, părinții îi dădeau câte o gură de vin. A rămas un copil până în ultima zi.

Epilog

Am descoperit această poză de familie într-un grup care reunește iubitori de fotografii vechi, developate de pe film...

„Străbunicii mei din partea mamei (de la stânga la dreapta) cu copilul lor, bunicul meu, în 1996. Bunicul avea 72 ani, străbunicul – 93, iar strabunica – 90”, era descrierea autoarei. A durat doi ani să iau legătura cu fetița din imagine, astăzi femeie în toată firea, stabilită de mulți ani în Boston. Nu am făcut decât să transcriu câteva din poveștile împărtășite mie de Ramona Ștefan-Răducan, strănepoata familiei Oltean. Inițial am vrut să nu păstrez mărcile oralității, să convertesc povestea la persoana a III-a. Apoi mi-am dat seama că și-ar pierde farmecul și am scris-o în 30 de minute, de Ziua Copilului. Am tot făcut și refăcut calculele, de teamă să nu greșesc anii.

Indiferent de vârstă, că avem un an sau 70, rămânem mereu copiii părinților noștri. Dacă-i pierdem mai devreme sau mai târziu, nici că mai contează. Suferim la fel de mult, iar odată cu plecarea lor, rămânem mai goi și mai singuri pe lume. E concluzia la care am ajuns împreună cu Ramona, avându-l ca pe reper pe Teodor, bunicul ei, rămas orfan la 75 de primăveri. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Daca tot ati ajuns acolo, atunci nu va mai uitati in urma. Aici nu e de trait. Punct. Eu nu mi'am cunoscut niciunul dintre bunicii barbati matern si patern. Pe crucea celor paterni scrie Janos.
    • Like 0
  • Am ramas un timp tacut, cu un nod in gat de emotie. Am inchis ochii si in mintea mea s-a derulat un film cu bunica mea, inima familiei. Bunica mea ramasa vaduva cu noua copii dupa primul razboi si cu mama mea , vaduva de asemenea , cu patru copii dupa al doilea razboi. Ne-au dat la scoala, ne-au rostuit pe toti.
    • Like 1
  • Foarte frumoasa povestea, pe care o trăim într-un fel sau altul fiecare după cum ne e scris. Vă mulțumim pentru împărtășanie! Să vă dea Dumnezeu sănătate, că e mai bună decât toate!
    • Like 1
  • Ovidiu check icon
    Superb. Multumesc.
    • Like 1


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult