Foto: Ada Somkereki Facebook
Episodul 1: Prin Bulgaria, spre Turcia, eu, Silviu și… Stănică: Drumul la finalul căruia râdem sau plângem
Episodul 3: Pe străzile din Istanbul: suntem norocoși și atât de fericiți, încât uneori, doar uneori, e înspăimântător
Episodul 5: Turcia, „doar pentru călători”. În Cappadocia, Stănică a fost la un pas să-și dea duhul
Episodul 7:
Ne-am trezit din nou la patru fără un sfert, am arborat pe cât posibil o înfățișare decentă, ne-am bulucit pe scări în jos și am ieșit. Lumina nu dădea semne că ar vrea vreodată să mai apară. Același domn din ziua precedentă ne-a ridicat și acum din fața hotelului, însă de data asta nu ne-a mai lăsat în parcare, ci ne-a dus direct la sediul baloanelor, unde am băut o cafea, pentru ca mai apoi să pornim încetinel spre vale. Când am ajuns, soarele începea să-și ițească fruntea din spatele dealurilor.
Nacela balonului era împărțită în cinci, patru încăperi pentru pasageri și una pentru pilot și arzător. Când astrul luminos ieșise deja cu totul peste crestele stâncilor, am început să ne înălțăm și noi huruind. Undeva în adâncul meu s-a trezit amintirea senzației pe care mi-o dădea leagănul din curtea bunicilor și frunzele de măr de deasupra, așa cum se vedeau ele de jos în sus, în continuă mișcare. Aici însă era totul pe de-a-ndoaselea și, fără să-mi dau seama, acumulam experiențe peste experiențe, care urmau să vină de-a tăvălugul în viitor, stârnite de cine știe ce lucru neașteptat: mișcarea norilor de la dreapta la stânga, particulele de praf în razele soarelui, cântecul unei păsări pe câmp.
Treceam lin pe deasupra văilor, eram ca o pală de vânt și mă simțeam în acea stare de imponderabilitate când nimic nu exista de fapt, am pierdut noțiunea timpului, a trecutului și prezentului, căci întreaga noastră existență nu părea să fie decât o clipă infinită. Cerul era pistruiat cu puncte colorate, care se mișcau de sus în jos și schimbau constant fizionomia cerului. Ne-am ridicat ochii spre soare, i-am simțit măreția, am avut senzația că putem vedea până dincolo de hăul albastru și că-i pătrundem sensul fără prea multe complicații. Probabil așa și era, chiar dacă la final nu ne-am simțit iluminați. Zborul a durat o oră și un pic, dar l-am simțit ca pe exact patru minute și cincizeci și trei de secunde, cât durează melodia Learning to fly a celor de la Pink Floyd.
Ne-am întors la hotel, unde am mâncat micul dejun, apoi am ieșit la o ultimă tură în Göreme, unde l-am întâlnit pe Yusuf, singurul comerciant de înghețată din Turcia care știa engleză. Să fi avut în jur de 30 de ani, era generos dotat cu pilozitate, de la coiful de păr care luneca pe sfera craniului în sus și-n jos atunci când se-ncrunta, până la mustața neagră și deasă care aducea cu o perie stufoasă de pantofi. Când vorbea, mișca și din urechi odată cu gura. Afacerea îi mergea bine, ne-a spus, vindea din plin. Ne povestea că pofta e necruțătoare, nu te poți da din calea ei, fericirea copiilor, mai ales, pretinde mormane de zahăr. Se bucura că vinde înghețată, mai ales pentru că meseria lui nu i-a oferit prilejul să devină un fumător notoriu. Silviu a râs, păstrând pe chip mult timp zâmbetul acela luminos cu care mi-a luat mințile încă din prima clipă. Am ascultat răbdători poveștile vânzătorului și ne-am cumpărat la final o cupă cu fistic și una cu mango.
Am plecat apoi din Cappadocia cu stomacul plin și capul secat de gânduri și am luat calea Babadagului, prin Konya și Antalya spre Ölüdeniz. Drumul spre sud a fost destul de anost la început, însă s-a diversificat imediat cum am ieșit din Konya și a devenit cu adevărat aventuros de cum am intrat în munți. Găleți de apă au început să se reverse din ceruri și am trecut brusc de la 38 de grade la 16. Ne-am trezit uzi ciuciulete în mai puțin de câteva minute, când a trebuit să oprim, să ne recăpătăm simțurile în degete. L-am întrebat indispusă pe Silviu dacă el chiar ține morțiș să mergem pe acolo, dar mi-a adus aminte elegant că nu el ținuse până atunci morțiș, ci eu. L-am informat că începând de atunci nu mai țineam, dar mi-a bătut obrazul și m-a întrebat cât de tare mă tem de suferință.
Moderat, i-am răspuns, și atunci a râs. N-aveam oricum cale de întors, așa că am continuat drumul prin ploaie și frig, fără a ne grăbi și făcând pauze la fiecare gheretă cu ceai. Ușor-ușor am ajuns în sud, unde hectarele de sere se-ntind cu nerușinare pâna la buza mării. Cum am coborât din înalturi, s-a pornit din nou căldura.
Am ajuns pe înserat în Antalya, unde am oprit să punem ceva în gură. În fine, expresia a pune ceva în gură e prea modestă și nu reflectă deloc acțiunile de amploare pe care noi le-am desfășurat la masă, dar nu o să insist pe acest aspect. Am trecut pe lângă vânzătorii bătrâni, îmbrăcați în negru pe arșița aia, așezați lângă mărfurile lor, apoi pe lângă o țigancă chircită peste palma și destinul unei femei, pe lângă florărese durdulii înconjurate de buchete exotice, portocalii și roșii. Se pare că toți oamenii seamănă cu ceea ce vând, pentru că până și negustorii de gogoși, lac de sudoare de la căldura uleiului, au culoarea aceea pământie a aluatului prăjit.
Treptat, mulțimile s-au răspândit pe la restaurante, vânzătorii ambulanți și-au strâns mărfurile rămase și au plecat la ai lor. Responsabilii de curățenie au scos furtunurile și au spălat trotuarele încinse împreună cu urmele zilei care abia trecuse și pe care oamenii urmau cât de curând să o uite, la fel cum se întâmplă cu toate zilele, dacă nu punem la socoteală bucățelele de amintiri rămase atârnate în memoria unora și a altora, puse la păstrare pentru mai târziu.
Am plecat din Antalya spre Ölüdeniz, iar în spatele nostru imaginea devenea nefocalizată, ca într-o fotografie în care n-ai ținut cont de lumină sau de distanță.
Urmează:
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.