Foto: Getty Images
Copiii loviți acasă, smotociţi doar "puţin" sau criticaţi constant, se văd imediat, cu ochiul liber, printre ceilalți copii. Chiar dacă se joacă şi râd la fel ca restul.
Au un mod anume de a ezita, de a privi pieziş, de a căuta iubire şi confirmare, ca un cățel trăit pe stradă.
Părinţii lor îşi pierd uşor controlul pentru că au fost, la rândul lor, bruscați şi criticați. Limbajul iubirii lor e cu multe semnale mixte. Îl pup, îi spun că îl iubesc, dar explodez când copilul e uituc, neatent, obraznic, lent, neascultător. Părintele lovit în propria copilărie crede că ascultarea, concentrarea şi hărnicia copilului ţin de voința acestuia. Că stă în puterea lui să vrea să fie bun şi, în consecință, să şi acționeze ca atare.
Puterea de concentrare şi ascultare a unui copil, inclusiv capacitatea de abstractizare şi procesare a informației la şcoală, se dezvoltă din apele limpezi ale emoţiilor lui. Dacă sistemul emoţional e tulbure, atunci performanța, acţiunea, starea lui de prezenţă şi angajare în lume sunt bruiate.
Când cerți un copil că nu e bun, el nu are de ales decât să creadă că e defect din naştere. Că nu e bun pentru tine.
Când te bucuri că te iubeşte, că te îmbrăţişează, că îți desenează declarații de iubire, stai o clipă şi marinează ïn cumplitul adevăr că toți copiii îşi iubesc părinții, inclusiv pe cei abuzivi. Îi iubesc cu disperare, tânjind să fie buni pentru ei. Dar comportându-se tot "rău", pentru că e singura cale întărită repetitiv de reacţiile tale. Pe alta nu o ştie, n-a trăit-o, deci nu o poate alege.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.