Copiii nu te ascultă, te privesc. Aceasta este și o veste bună, și o veste proastă. Totul depinde de noi, adulții

sursa foto: Profimedia

Am o aplicație care îmi numără zilele. 69 de zile de meditație zilnică. 67 de sport. Nimeni nu mă verifică, nimeni nu mă premiază. Și totuși, cifrele astea fac mai mult pentru copiii din jurul meu decât orice lecție pe care le-aș putea-o preda.

N-am învățat asta la școală. Nici acasă. A trebuit să învăț singură cum să îmi fac viața mai bună, după ce am absolvit. Și să dezvăț multe dintre lucrurile pe care le luasem de la părinții, profesorii și oamenii mari din viața mea.

În 20 de ani de lucru în educație, am văzut aceeași scenă, în școli diferite, în familii diferite. Părinți care vin cu multă iubire, să aleagă școala în care copilul lor să învețe „de toate".

Să nu ajungă și copilul lor nepregătit în viață. Să nu ajungă ca ei.

Am văzut educația tratată ca o problemă care se externalizează: o școală bună, meditații, un after-school, poate un psiholog. Orice, cu o singură condiție tăcută: să se întâmple în afara casei.

Și am văzut și cealaltă jumătate a scenei. Părintele care îi cere copilului să citească, dar pe care copilul nu l-a văzut niciodată cu o carte în mână. Părintele care vorbește despre sport, de pe canapea. Părintele care, țipând, cere copilului să fie calm.

Copiii nu fac ce le spui. Fac ce văd.

Robert Fulghum a spus-o de mult: nu te îngrijora că nu te ascultă copiii. Îngrijorează-te că te privesc mereu.

Psihologia are un nume pentru asta: învățare observațională. Albert Bandura a arătat încă din anii '60 că cei mici copiază comportamentul adulților, chiar și atunci când nimeni nu le cere nimic, chiar și atunci când adultul nu știe că e privit. Nu e o teorie despre parenting. E felul în care funcționează creierul uman.

Și, drept vorbind, știm asta fiecare dintre noi. Unde am învățat cum să mâncăm? Cum să ne certăm? Cum să ne bucurăm? Cum să fim în relații, cum să ne raportăm la bani? Acasă. Acasă, nu la școală.

Aici e o enormă greșeală pe care o facem când vrem să ne motivăm copiii: încercăm din exterior. Recompense, presiune, discursuri, sisteme de puncte. Toate cer ceva de la copil. Niciuna nu îi arată ceva.

Motivația nu se predă. Se ia. Ca un accent: nimeni nu ți-l predă la școală, îl prinzi de la oamenii cu care trăiești.

Concluzia pare zdrobitoare: deci trebuie să fiu și „cel mai bun părinte” și „cel mai bun om”?

Nu. Și aici e partea care doare puțin: nu poți să fii cel mai bun părinte. Nu există așa ceva, oricâte cărți ai citi. Vestea bună e mai simplă. Și mai puternică: poți să fii un om din ce în ce mai bun. Un om care învață, vizibil, în fiecare zi. Și asta e exact ce are nevoie copilul tău să vadă.

John Hattie, autorul celei mai mari sinteze de studii din educație, spune că părinții nu sunt „primii profesori" ai copilului. Trebuie să fie „first learners": primii care învață. Când părintele învață, învață și copilul. Cu o condiție: învățarea asta trebuie făcută vizibilă.

Practic, arată așa. Alegi un lucru la care lucrezi tu. O carte. O limbă străină. Mișcare. Scris. Nu ceva pentru copil, ceva al tău. Și îl faci vizibil: în aceeași cameră, la aceeași oră, zilnic. Fără anunțuri, fără lecție de morală la final. Cinci minute sunt de ajuns la început.

Ce se întâmplă? La început, nimic. Apoi întrebări: „Ce faci acolo?" Apoi, într-o zi, fără niciun anunț, imitație. Nu pentru că i-ai cerut. Pentru că a văzut.

Știu cum e și pe partea cealaltă. Eu sunt extrem de conștientă când ofer un model prost copiilor. Doamne, cât mi-am dorit ca părinții mei să se lase de fumat! Mi-am promis că eu n-o să mă apuc. M-am apucat. Iar la început mă ascundeam să fumez de copiii din școala pe care o construisem. De copiii rudelor și prietenilor mei. Să nu mă vadă.

Nu putem să ne ascundem de copii acolo unde suntem modele proaste. Și nici nu putem să le cerem lor ce nu facem noi. Dar putem să devenim modele mai bune.

Eu am reușit să mă las de fumat. Copiii cu care mă întâlnesc nu mai văd o femeie care fumează, cu riduri adânci pe față, închisă în casă. Cum a fost mama mea. Văd o femeie de aproape 50 de ani, care face sport zilnic. Care are energie. Care explorează. Care e curioasă.

Cheltuim enorm, în bani și în griji, pe curriculumul din afara casei. Dar curriculumul care lasă urmele cele mai adânci nu e acolo. Tu ești curriculumul pentru copilul tău.

Mâine, amândouă cifrele din aplicația mea - numărul de zile cu meditație și sport - cresc cu câte o zi. Copiii nu vor ști de aplicație. Dar vor vedea o femeie care învață. Iar întrebarea rămâne, pentru fiecare dintre noi:

Tu ce fel de curriculum ești pentru copiii noștri?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp