Mamele sunt super eroine care nu sunt aplaudate când salvează lumea. „Dacă reușești să vezi dincolo de oboseala acumulată, descoperi o altă formă de iubire”

sursa foto: Profimedia

Eu nu mă simt eroină. Poate de aceea mi se pare ciudat când lumea îmi zice: „Ah, ce curaj ați avut să faceți trei copii!”

Mă simt obosită. De multe ori, mă simt copleșită. Simt că îmi este greu uneori să văd farmecul din rutina care poate părea monotonă din exterior. În unele zile, simt cum corpul meu este folosit la maximum de dimineața și până seara, când dorm copiii. Brațele să o țin pe cea mijlocie; sânii să o hrănesc pe bebe; picioarele să alerg după băiat; mintea să planific următorul pas din rutină, următoarea masă, următoarea programare.

Simt că fug de la un copil la altul, că strâng micul dejun, apoi o culc pe bebe, apoi calmez fetița mijlocie, apoi pregătesc sandvișuri pentru parc, în timp ce sunt întreruptă ca să o asist pe fetiță de trei ori pe minut. Îi ajut să se regleze emoțional, aduc calmul care le lipsește, mă asigur că nu se mai bat, dar în același timp strâng prin casă hăinuțele și le pun masa. Încerc să strecor și timp în care să mă joc cu ei, ca să ne conectăm și pe limbajul lor de iubire, în lumea lor. Dar stai, bebe plânge tare și trebuie să o culc pentru al 2-lea somn din zi!

Ziua trece repede pentru că nu am timp de stat. Unele zile sunt mai grele, mai ales cele în care copiii au frustrări adunate de la grădi și le descarcă unul pe altul, sau când nu se simt conectați cu noi, părinții. În zilele acelea, mă simt mai irascibilă și îmi vine mai des să răspund copiilor cu frustrare. Apoi sunt zile în care reușim să citim mult, să învățăm, să dansăm, să ne jucăm.

Copiii nu sunt mai răi sau mai buni de la o zi la alta. Eu sunt o mamă mai obosită, care se simte în unele momente împărțită în prea multe direcții. Cred că de aceea alte mame care stau prea mult în această stare - în care „dai, dai, dai” mereu o parte din tine în toate direcțiile - simt că s-au pierdut pe ele însele. Sau cel puțin așa am auzit pe social media: „Ah, devii mamă și te pierzi pe tine.” Culmea este că eu simt că m-am găsit, nu că m-am pierdut.

Oare este vreun om care s-a descoperit cu adevărat fără să treacă prin ceva greu, care să-l forțeze să devină o altă versiune a lui, mai eficientă, mai puternică mental, mai organizată și mai neînfricată?

Mă întreb dacă mamele care se simt copleșite - și ajung să spună: „Uite ce-mi face! N-am ce să-i fac dacă nu mă ascultă!” - nu sunt tot niște eroine? Doar că, în momentele acelea, își caută răspunsurile în propriile răni, nu în nevoile copiilor lor.

Poate că un erou este, pur și simplu, cineva care alege binele altuia înaintea propriului confort. Dacă e așa, părinții intră fără îndoială în această categorie. Doar că, în filme, eroii sunt aplaudați imediat după ce salvează lumea.

Părerile despre mame sunt nenumărate. Este mama-eroină, care se sacrifică pentru copii și despre care se spune că s-a pierdut pe sine. Este mama care stă acasă și despre care se spune că a ales calea ușoară, că „doar” crește copii. Și este mama care încearcă să le facă pe toate: să fie prezentă acasă, să performeze la serviciu și să nu-i scape nimic. Dar, cumva, nici ea nu pare să facă destul. Oricum ai alege, pare că societatea găsește mereu un motiv să-ți spună că ai greșit.

Și eu am căzut în capcana societății, în trecut. Când ne vedeam cu prietenii, simțeam o „rușine”, atunci când ei povesteau despre carierele lor, iar eu eram în concediu de creștere copii și simțeam că ceea ce fac eu nu este la fel de important pentru societate: că doar hrănesc copii și îi spăl la fund. Nu fac Excel-uri, rapoarte, call-uri sau întâlniri. Eu sunt acasă, seară de seară, lângă copii în pat. Părinți care construiesc o rutină plictisitoare, pentru stabilitatea mentală a copiilor.

Societatea apreciază foarte ușor rezultatele vizibile: o promovare, un business, un salariu, un premiu. Dar creșterea și dezvoltarea copiilor produce rezultate care nu se văd ani la rând.

Poate cel mai important lucru pe care îl face o mamă, într-o zi, este că un copil se simte în siguranță cât să adoarmă liniștit. Nimeni nu aplaudă asta.

Și, cu toate nopțile nedormite și momentele grele, totuși mulți părinți aleg să facă și un al doilea sau un al treilea copil, sau chiar mai mulți. Pare că au deslușit un univers paralel, despre cum ar putea arăta viața dacă ar alege calea asta mai grea. Au simțit o iubire necondiționată. Puține relații te obligă să fii atât de autentic, pentru că un copil mic nu iubește CV-ul tău, succesul tău sau imaginea ta. El răspunde la felul în care îl faci să se simtă.

De fapt, atunci când se naște primul copil, îți mută centrul vieții. Ai ocazia să te întâlnești cu propria copilărie prin experiențele lui, dar de data aceasta cu ochi de adult. Este o maturizare dureroasă, dar frumoasă, pentru că poți alege cum vrei să arate iubirea, nu doar să o trăiești așa cum ai învățat-o. Apoi apare un copil care vrea să petreacă fiecare moment cu tine și care te iubește atât de mult, încât uneori nouă, adulților, această iubire ni se pare sufocantă.

Dacă reușești să vezi copilul dincolo de comportamentul lui, ajungi să înveți și o altă formă de iubire, care te ajută să treci peste criticile societății: începi să răspunzi din valorile tale, nu din rănile tale.

Cred că multe mame nu se simt eroine, nu pentru că nu sunt și nu pentru că nu fac suficiente. Ci pentru că fac atât de multe și doresc atât de mult să iasă foarte bine, încât atunci când greșesc, vinovăția și dezamăgirea sunt atât de mari că nu mai au cum să se simtă eroine. Dar partea eroică vine atunci când, deși ești obosit, te trezești și a șasea oară să alăptezi; când te duci să repari după ce ai țipat la copil, deși cu tine nu a reparat nimeni în trecut; când decizi că vrei să fii mai conștient și prezent lângă copilul tău; când înțelegi că poți răspunde copilului altfel decât îți vine în momentele de epuizare fizică și psihică. Poate că multe mame nu se simt eroine tocmai pentru că eroismul lor este alcătuit din mii de gesturi mici, repetate și invizibile.

Ca mamă, dacă faci bine lucrurile, poate că nici nu observă nimeni ce ai făcut. Pentru că succesul tău arată ca o zi obișnuită.

Dacă ești mamă, sper că atunci când ai născut și toți îți admirau minunea, cineva te admira și pe tine – femeia care a reușit să aducă pe lume un copil. Atunci când te uitai anxioasă să vezi dacă respiră bebe în mijlocul nopții, sper că cineva întreba și de tine și avea grijă să-ți ofere suportul emoțional de care aveai nevoie. Când copilul tău făcea un tantrum exploziv, iar tu ai reușit să rămâi calmă, să-l iei în brațe și să-l ajuți să se simtă din nou în siguranță - chiar dacă în acel moment nu îți venea deloc natural să răspunzi cu înțelegere –, sper că și pe tine te-a ținut cineva în brațe mai târziu. Că ți-a văzut greul și munca. Că a observat toate lucrurile pe care le reușești, dar și pe cele la care încă lucrezi, fiecare decizie prin care încerci să fii un părinte mai bun. Și că, din când în când, ți-a spus: „Ești o mamă bună.”

Sper că, în timp ce tu îți vedeai copilul crescând, cineva te-a văzut și pe tine devenind mamă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp