Astăzi se împlinesc 69 de ani de la moartea lui Iosif Stalin, dictatorul sovietic care a provocat genocidul ucrainean prin foamete cunoscut în istorie drept Holodomor (în limba ucraineană - Голодомор). Poza asta mi-a amintit de ceea ce am citit în cartea „Borș Ucrainean” scrisă de Piotr Pogorzelski.
- Pe scurt, la sfârșitul iernii anului 1932, la ordinul lui Stalin, autoritățile sovietice au măturat satele din Ucraina, confiscând cu forța mâncarea, cerealele și terenurile fermierilor ucraineni.
- Oricine era prins încercând să salveze viețile familiei sale, ascunzând hrana, era executat sau deportat într-un lagăr de muncă cel puțin 10 ani. În primele luni ale lui 1933, țăranii ucraineni lipsiți de mâncare se înghesuiau să ajungă în orașe, de unde se mai putea cumpăra pâine, dar pe rație. Asta până când li s-a interzis să cumpere bilete de tren pentru a ajunge la oraș, fapt ce a accentuat și mai mult moartea prin înfometare.
Odată ce autoritățile sovietice au luat mâncarea și terenurile fermierilor, milioane de ucraineni au fost condamnați la foamete. Unii au încercat să își găsească refugiul în alte țări, însă Uniunea Sovietică condusă de Stalin a închis granițele țării, pentru a nu lăsa pe cineva să iasă sau să intre. Regimul dictatorial de la Moscova acelor timpuri a făcut tot ce a putut pentru a nu lăsa țăranii să pătrundă în alte regiuni și să caute hrană. Alternativele la care au recurs oamenii au fost dintre cele mai rele. Au început să facă franzele din ierburi, formate din urzici și alte plante. Alții ajungeau chiar să mănânce balega animalelor. Unii copii ajunseseră chiar să mănânce propriile excremente. Dar poate cea mai groaznică alternativă dintre toate a fost canibalismul. Foametea intensă a răpit umanitatea din ucraineni și i-a făcut să înceapă să se mănânce între ei.
- Părinții își mâncau uneori copiii, ca mai apoi să moară de foame ei înșiși, conform istoricului american Timothy Snyder, pe care îl amintește Piotr Pogorzelski în cartea sa. Carnea de om ajunsese ceva comun în 1933 pe piața neagră din Ucraina, deși canibalismul era ilegal, ceea ce a condus la situația în care 2.505 oameni să fie arestați pe perioada Holodomor pentru canibalism.
- Nici până astăzi nu se știe exact câți oameni au murit în urma Holodomorului. Timothy Snyder estimează că în jur de 3,3 milioane. Într-o declarație a directorului general al Muzeului Național al Genocidului Holodomorului din Ucraina, aproximările spun că șapte milioane de oameni au murit în Ucraina și trei milioane în afara granițelor. În trecut însă au existat estimări care subliniau că în jur de 20,6 milioane de oameni au murit în urma foametei.
- Foametea a fost însoțită de un asalt mai amplu asupra identității ucrainene. În timp ce țăranii mureau cu milioanele, agenții poliției sovietice secrete aveau în vizor clasa politică și intelectualii din Ucraina. Foametea a oferit pretextul pentru o campanie de opresiune și persecutare care a fost desfășurată împotriva culturii ucrainene și a liderilor religioși ai țării. Politica oficială de „ucrainizare”, care încuraja folosirea limbii ucrainene, a fost în esență oprită. Mai mult, oricine avea legături cu Republica Populară Ucraina, un guvern independent care a fost declarat în iunie 1917 în urma Revoluției din Februarie însă a fost dizolvat după ce bolșevicii au cucerit teritoriul ucrainean, era subiectul unor represalii severe. Toți cei vizați de această campanie erau supuși la încarcerare, denigrare publică, gulag (un sistem de închisori și lagăre de concentrare sovietice) sau execuție.
- În timp ce foametea se întâmpla, orice informație despre situația îngrozitoare era rapid redusă la tăcere de birocrații sovietici, cam cum face în prezent Vladimir Putin cu războiul din Ucraina. Oficialii de partid nu vorbeau despre asta în public. Jurnaliștii occidentali aflați la Moscova erau instruiți să nu scrie despre asta. Unul dintre cei mai renumiți corespondenți la Moscova de la acea vreme, Walter Duranty de la The New York Times, a încercat din răsputeri să infirme relatări despre foamete atunci când un tânăr jurnalist independent, Gareth Jones, a scris despre acest subiect. Duranty a spus la acea vreme că „domnul Jones s-a grăbit”. Jones a fost ucis în circumstanțe suspecte în 1935 în Japonia. De altfel, Stalin i-a lăudat reportajele lui Duranty, iar în 1934 acesta chiar a primit un premiu Pulitzer. Moștenirea jurnalistică a lui Duranty a lăsat însă o pată neagră în istoria ziarului american până în ziua de azi.
- Având în vedere că foametea a curmat atât de multe vieți, dar și pentru că a fost negată oficial de Kremlin timp de peste jumătate de secol, Holodomor a jucat un rol în memoria colectivă a Ucrainei, în special după obținerea independenței. Poetul ucrainean Ivan Drach a fost primul care a vorbit în public despre foamete, în 1986, după dezastrul de la Cernobîl, spunând că este un exemplu al faptului că tăcerea din partea oficialilor poate fi catastrofală. Monumente care comemorează victimele foametei au fost ridicate de guvernul ucrainean precum și de diaspora ucraineană, iar Ziua de Comemorare a Victimelor Marii Foamete are loc în fiecare an în a patra sâmbătă din luna noiembrie. De asemenea, Ucraina a declanșat mai multe studii asupra evenimentului cumplit. În 2019, 16 țări precum și Vaticanul au recunoscut că Holodomor a fost un genocid, iar Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care a declarat că „Iosif Stalin și cei din jurul său au comis genocid asupra ucrainenilor între 1932 și 1933”.
Am scris toate astea pentru că la moartea lui Stalin, un restaurant ucrainean din Washington a afișat acest anunț din poza de mai jos, prin care anunța că oferă un castron gratuit de borș tuturor vizitatorilor. Practic, era un fel de celebrare a morții lui Stalin pentru ucraineni, prin care aceștia arătau că au scăpat de Stalin și că au recâștigat borsul ucrainean.
- De ce l-au recâștigat? Pentru că borșul se impusese în conștiința colectivă de la acel moment ca un fel de mâncare din bucătăria rusă, în principal datorită eforturilor Kremlinului, adică ale lui Stalin, de a schimba istoria. Stalin i-a dat un ordin lui Anastas Mikoyan, care în anii ‘30 era Comisar al Poporului pentru industria alimentară din URSS, să dezvolte așa-numita bucătărie națională sovietică. În urma muncii sale, a apărut o „carte despre mâncare gustoasă și sănătoasă”, în care au fost culese rețete de mâncăruri tradiționale pentru diferite popoare care trăiau pe teritoriul Uniunii Sovietice. Conform unei analize ample a BBC despre istoria Borșului, această carte de bucate a făcut ca toate mâncărurile colectate de Mikoyan să devină parte din cultura sovietică și, prin urmare, din cea rusă, deoarece cultura rusă a fost cea mai importantă pentru URSS.
- Rușii au susținut că este hrana lor, dar borșul era un fel de mâncare pe care l-au dezvoltat prin ocupație. Conform bibliei alimentare sovietice a lui Mikoyan, despre borș se vorbește la Capitolul VI, acolo unde sunt enumerate mai multe „Supe”. Se începe cu Shchi, care este o ciorbă de varză în stil rusesc, apoi sunt enumerate alte șase rețete diferite, după care urmează „borș”, apoi „borș de vară” (cu dovlecei, țelină, verdeață și sfeclă roșie), urmat în cele din urmă de un „borș ucrainean” diferențiat. Citind această enumerație, imaginați-vă o carte de bucate americane cu mai multe rețete de tacos, care termină enumerația acestora cu rețeta de „tacos mexican”.
- Conform rețetei lui Mikoyan, borșul standard conține carne, sfeclă roșie, varză, rădăcinoase, ceapă, pastă de roșii, oțet și zahăr, în timp ce borșul „ucrainean” conține carne, varză, cartofi, sfeclă roșie, pastă de roșii, morcov, păstârnac, ceapă, slănină, unt, oțet și usturoi, ornat cu smântână și pătrunjel tocat. Rețeta ucraineană, încadrată de URSS ca o repetare diferențiată a versiunii standardizate, este de departe cea mai cunoscută astăzi, adică cea originală, căreia încercau să-i schimbe identitatea sovieticii.
- În timp ce lumea mai largă poate considera borșul ca fiind un aliment „rusesc” prin excelență, foarte puțini non-ruși sunt familiarizați cu varianta rusă shchi a borșului, mult mai puțin interesantă. Fiind o supă de varză, shchi este efectiv borș fără sfeclă roșie. Un dicționar rusesc de cuvinte ucrainene din 1823 a definit borșul ca fiind „același lucru cu Shchi”, în timp ce o carte din 1842 de etimologie rusă face diferența între Shchi și borș ucrainean, cel din urmă fiind un cuvânt care se referă, de fapt, la ingredientul tradițional al supei: (Brânca-ursului), care se găsește mai ales în zonele mlăștinoase din jurul Dunării și al fluviului Nipru. Cu mult înainte de a exista țările moderne ale Rusiei sau Ucrainei, oamenii din regiunea Mării Negre făceau supă din tulpinile murate, frunzele și florile plantei Brânca-ursului. Cărțile de istorie culinară arată că ucrainenii au fost primii care adăugat rețetei sfecla roșie.
- Acum 69 de ani, ucrainenii își recuperau identitatea borșului de la ruși. Acum luptă pentru identitatea națiunii și pentru libertatea poporului împotriva celui care a copiat și chiar a perfecționat modelul de regim dictatorial al lui Stalin. Piotr Pogorzelski își începe cartea, spunând că Ucraina este ca borșul ucrainean, adică o țară care nu e compusă din zeamă chioară de sfeclă, ci este o mâncare deasă cu multe legume și carne.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.