Joi seară. Mă pregăteam să ies la restaurant pentru o cină aniversară. Când să dau cu fard pe ochiul stâng, mă pomenesc cu băiețelul meu lângă mine care mă roagă: pot să te fac eu frumoasă?
Tocmai ce avusesem discuția asta cu o oră în urmă și mă refuzase. Câteodată îl las să mă măscărească doar de amorul conexiunii dintre noi. Îi zic că nu pot de data asta. Trebuie să plec curând. Îl rog să îi rămân datoare.
Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit.
Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!
Îl liniștesc.
Nu am nevoie de grisine, scumpule! Sunt în regulă. Le găsesc acasă când mă întorc.
Încheiem conversația.
Însă apoi mă neliniștesc eu. Ceva nu e la locul lui. Nu poate să plângă așa doar pentru niște grisine!
Rulez filmulețul în mintea mea.
Înainte să mă apuc de machiat fusesem cu el la bucătărie și mă ajutase cu un pachet cu grisine. Se desfăcea greu și m-am prefăcut că am nevoie de intervenția lui ca să îl fac să se simtă bine ajutându-mă. Mi-a zâmbit când a reușit. Se simțea bine. Am zâmbit și eu înapoi spunând că apreciez.
Apoi am venit în cameră și m-am apucat de machiat. El a venit lângă mine cerând să mă „ajute”. Eu am refuzat.
Când am privit și la ce se întâmplase înainte de acest moment am înțeles că nu să mă machieze își dorea. El voia conexiunea.
Nu grisinele le uitasem acasă, ci pe el! Iar el nu realiza asta și nici nu știa să pună mai bine de atât în cuvinte. Însă ce noroc cu grisinele! Faptul că le-a menționat m-a ajutat să înțeleg nevoia ce se ascundea în spatele situației.
Sun înapoi și-i spun că revin.
Anulez planurile și abia aștept să ajung acasă să-l strâng în brațe.
Povestea abia începe
A doua zi iau liber pentru amândoi și îmi revine în minte o promisiune făcută lui mai demult pe care o tot amânam: să mergem împreună la muzeul cu fluturi, aka Antipa.
Ca să fie lucrurile și mai memorabile, las mașina acasă și apelez la transportul în comun.
Pentru cineva ca mine, să „pierd timpul” cu mersul pe jos, luat de bilete, așteptat de autobuze, schimbat cu metroul și altele asemenea e aproape dureros. Însă am zis hai!
În loc de mult, eficient, rapid am ales puțin, de plăcere și încet. Iar roadele au apărut aproape instantaneu.
Când aude că mergem cu metroul, băiețelului meu încep să-i sclipească ochii de parcă urma cea mai fascinantă călătorie cu putință!
„Uraaaa, mergem cu metroul!”
Ce minunată calitatea asta a copiilor! De a se bucura cu toată ființa lor de lucruri pe care noi le socotim banale.
Pornim. Știu ce mă așteaptă. Ceea ce urmează atunci când corpul nu îi este ocupat cu a face ceva. În-tre-bări.
Până unde mergem pe jos? Mai e mult? Ce autobuz luăm? Cum să nu luăm bilet? Și ce dacă mergem doar o stație? Luăm bilet, mama, sau mergem pe jos! (nu știam ce spirit justițiar am insuflat în el).
Luăm biletul ăla afurisit doar pentru o stație. Adică încărcăm cardul. Vine autobuzul. Îl ridic să valideze călătoria. Țâșnește spre două locuri libere și îmi rezervă unul. Ne așezăm și zâmbește complice. Îi zâmbesc la fel.
În câteva secunde coborâm și ne îndreptăm spre metrou.
Urmează alte întrebări.
Cine face treaba ta la muncă azi? Nu vrei să îți cumperi niște flori? De ce e spart asfaltul aici? Cât mai e până la muzeu?
Încerc să răspund la toate întrebările și în timpul ăsta coborâm la metrou. De când nu am mai mers eu, observ apariția unor automate pentru bilete și zic să încerc. Îl las pe Tudor să citească meniul: 10 că-lă-to-rii.
Mama, mergem de 10 ori cu metroul azi? Cum se numește stația unde coborâm? De unde știm ce metrou să luăm?
Îi explic pe scurt și îl las să văd dacă știe să aleagă peronul și să îmi zică câte stații avem de mers. Știe! Și eu care mereu bombăn că indicatoarele de la Metrorex nu sunt explicite – poftim, băiețelul meu le pricepe!
Vine metroul și el îmi spune unde să coborâm. Inclusiv pe ce parte e stația.
Când coborâm, fir-ar! Un miros de gogoși ne gâdilă nasul. Încerc să creez o diversiune vorbind despre orice îmi trece prin cap, dar mirosul câștigă. Tudor se întoarce cu niște ochi sclipitori la mine și mânuțele împreunate sub barbă ca pentru o rugăciune:
Mamaaaaa, îmi iei o gogoașă?
Sigur, dacă trecem pe aici când ne întoarcem!
Ajungem la muzeu după o rătăcire de 10 minute prin piața Victoriei. Niciodată nu știu care e ieșirea cea mai apropiată de muzeu și ies total aiurea. Poate ar trebui să îl întreb pe Tudor!
Mama, mai avem? Unde e muzeul? Pe stânga? O să văd o girafă?
Ajungem într-un final. Mă așteptam să fie forfotă în fața muzeului, însă nu. Erau doar câțiva copii cu adulții lor. Îmi reamintesc că e o zi de vineri.
Intrăm. De cum trecem pragul muzeului, Tudor rămâne cu gura căscată când vede scheletul de la intrare. Intră pe modul fascinație și urmează chiar mai multe întrebări. Mod care a ținut toată vizita.
Ce animal e ăsta? Ce înseamnă extinct? De ce nu vedem animalele astea la țară? Cine le-a omorât? Ce înseamnă a împăia?
Și uite așa, sub valul de întrebări de care am fost luată pe sus, am făcut turul muzeului.
Spre finalul traseului îmi zumzăia capul de câte răspunsuri dădusem. Entuziasmul lui Tudor nu se potolise însă, iar la final a zis că vrea să mai dăm o roată. Îi promit că vom reveni.
Luăm câteva pietricele și cărți de la magazinul muzeului și ne oprim să le răsfoim pe una din băncuțele de afară înainte să plecăm din nou la drum.
Am grijă să ocolesc intrarea de metrou cu gogoșile iar el – mare uimire – uită de promisiunea mea!
Când ieșim din metrou dăm de o librărie de unde mai iau două apariții noi despre care auzisem și abia așteptam să pun mâna pe ele.
După atâta mers și cu brațele pline de cărți, simt oboseala cum mă prinde din urmă. Tot atunci aud un glas pisicos: Mama, mă iei în brațe până vine autobuzul?
Refuz explicând că nu am cum cu brațele pline.
Ajungem acasă.
Eu mă arunc pe canapea de parcă aș fi trecut un test solicitant. La Tudor în schimb urma altă rundă de entuziasm – povestitul despre toată experiența asta bunicilor!
Zâmbeam gândindu-mă de unde a pornit totul. De la zâmbetul împărțit peste un pachet de grisine.
Epilog
I-am spus lui Tudor că mi-ar plăcea ca data viitoare să încerce să-și dea seama el singur ce simte, ce vrea și chiar să ceară acel lucru. S-ar putea ca eu sau ceilalți să nu fim mereu pe fază pentru a interpreta starea lui, mesajul codat și cel mai bine e oricum să decodificăm noi pentru noi. Să știm ce vrem. Și să cerem de la cei ce ne pot oferi. Asta era partea lui de poveste.
Partea mea de poveste zice așa: dacă știm să accepăm lucrurile care nu ne pică bine, ele au un mesaj ascuns dincolo de disconfortul lor. Mesajul băiețelului meu era „am nevoie să petrec timp cu tine”, „pe mine m-ai uitat acasă” ,”mă doare absența ta”. Bineînțeles că inițial nu mi-a priit. Pe undeva aceste mesaje îmi spuneau că nu am făcut ceva de-ajuns de bine. Însă imediat cum am acceptat asta a venit și soluția și sentimentul bun: dacă eu nu am făcut, tot eu sunt cea care poate face acum. Ce? Soluția e inclusă în mesaje deja. Să petrec timp. Să fiu prezentă. Să fiu cu el.
E ceva mai prețios ce poți oferi cuiva dacă nu timpul și prezența ta? Atenția, afecțiunea?
Și nu e fain cum după ce am oferit aceste lucruri am primit și eu la rândul meu?
Când am lăsat eficiența deoparte, cea care mă mână spre grabă si cantitate, când am fost atentă la nevoile lui și le-am onorat, și eu sunt cea care a primit ceva neprețuit înapoi: clipe delicioase alături de puștiul meu.
Și uite cum o seară ratată în oraș a devenit o amintire frumoasă!
P.S. Întâmplarea asta mi-a adus aminte de o prelegere a Otiliei Mantelers la care am participat mai demult, în care vorbea despre nevoia celor mici de a plânge fără nici un motiv. Doar pentru a se descărca de emoțiile negative acumulate. Iar noi să le permitem să facă asta. Ba chiar să ne-o permitem și nouă. Vezi aici mai multe.
Similar m-am dus cu gândul la acceptarea, normalizarea și reglarea emoțiilor celor mici – lucuri care ne revin nouă adulților. Vezi aici 5 sugestii de bază prin care ne putem ajuta copiii cu asta.
Articol preluat de pe blogul autoarei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Doar pentru că „dan” și „Corina” au vorbit despre <<descifrat - necodat>> și despre <<nod în papură>> eu pot să semnalez drept posibilă eliminarea cuvântului „codat” din titlul articolului. Prin asta vreau să zic că „descifrezi” ceva pentru că este „cifrat”, „codat”; altfel n-ai ce descifra. Dar oare în asta stă valoarea acestui articol, care cu sinceritate și sensibilitate de mamă propune un mod de apropiere de sufletul unui copil?! Luați din el (din articol) doar ceea ce vi se potrivește, ceea ce autoarea a reușit să pună pentru voi în lumina filozofiei voastre de viață.
Copii trebuie sa inteleaga ca si parintii au programul lor , nevoile lor, urgentele lor, in care nu este cazul sa fie inclusi si ei : vizite la medic, plimbari doar cu sotul ( sotia ), iesiri cu prietenii sau probleme profesionale. Doar asa isi dezvolta personalitatea. Daca va intoarceti acasa de cate ori plange va deveni un mic santajist. Copiii au timpul lor cu parintii dar si timpul lor cu ei insisi. La fel si parintii.
Iar tot efortul facut, sa anulati iesirea cu prietenii in oras, sa va luati liber a doua zi si sa faceti tot programul de vineri, nu are nici un fel de legatura cu mesajul transmis de cel mic si ca atare, nici nu poate repara nimic in legatura cu dezamagirea lui. Este doar o alta distragere a atentiei, o alta pacaleala pe care o receptioneaza.Si ca atare va asigur ca dezamagirea lui va fi la fel de mare,atunci cand se va intalni din nou, cu o astfel de atitudine din partea dumneavoastra.
Daca reactia lui de a plange, s-ar fi referit la faptul ca, asa cum spuneti, ,,l-ati uitat acasa", eu cred ca dezacordul lui s-ar fi manifestat inca inainte sa plecati.Odata cu inceperea pregatirilor pentru plecare. Din comportamentul lui rezulta ca le-a acceptat,deci si plecarea in sine, un semn foarte bun de inceput de autonomie, chiar daca nu a fost din primul moment de acord sa se implice. Asta poate, pentru ca a vrut sa evalueze, cat de autentica este nevoia sau dorinta dumneavoastra, de implicare a lui.
Cred ca este profund gresita atitudinea de superioritate pe care o adoptati in relatia cu el,pentru ca, in primul rand el vede si intelege mai mult decat va imaginati sau sunteti de acord dumneavoastra sa acceptati. Si mai intelege si ca il subestimati comportandu-va asa.El nu este nici pe departe usor de pacalit, asa cum sugerati dumneavoastra (nu aveti nevoie de ajutor la machiaj, dar ii spuneti ca aveti, nu vreti sa ii luati gogosi, dar ii spuneti ca vreti, nu aveti nevoie de ajutor sa desfaceti pachetul cu grisine, dar ii spuneti si ne povestiti si noua, pe un ton superior, ce tare l-ati pacalit si cu asta). El vede si intelege toate astea, si dezamagirea lui vine din dorinta, tocmai, de a primi din partea dumneavoadtra un mesaj de validare si de respect, de acceptare ca un membru deplin al echipei, pe care in mod autentic isi doreste sa o formati impreuna.
Fireste, e bine sa planga si fara motiv pentru a-si ventila si regla starile sufletesti.Dar de data asta, prin faptul ca grisinele au ramas acasa, i-ati transmis de fapt ca nu ati avut in mod real nevoie de ajutorul lui si ca atare implicarea lui a fost lipsita de valoare, mesaj pe care il poate descifraa mai departe, ca din punctul dumneavoastra de vedere,el insusi este lipsit de valoare, Deci de data asta (si banuesc ca nu e singura) a plans cu motiv.Din pacate!
Ceea ce am vrut sa semnalez a fost ca o traducere eronata a unui mesaj poate cere un raspuns,care sa ne duca la cu totul alte efecte, decat cele pe care ni le dorim, in relatia cu cineva drag. Acest lucru poate fi accentuat si de o focusare neinspirata, pe calitatile noastre de ,,manipulatori in bine" mai degraba, decat pe comunicarea in sine, care tine de congruenta si autenticitete.
haita, turma.
Atunci cand verbal transmiti un mesaj(am nevoie de ajutorul tau), si gandesti alta(de fapt nu am nevoie da vreau sa-l pacalesc pe asta mic sa se simta si el important un pic, ca de fapt importanta si isteata sunt doar eu, dupa cum se veda.El inca nu e, ca nici n-are cum, tre sa mai creasca), diferenta asta intre ce spui si ce gandesti, vrei nu vrei, transpare in comportamentul, mimica, tonul vocii, atitudinea intregului corp, stii tu, elemente de comunicare non-verbala.Si asta mic vede, vede mai bine ca unu mare,si catalogheaza totul,asa cat ii el de mic,drept inautentic, nesincer,...fake
Si cand e mare,o sa-ti si spuna, daca o s-o tii tot asa. Si e foarte probabil sa o tii tot asa, pentru ca, nici n-o sa-ti mai dai seama, deoarece, dupa o serie mai lunga de repetari, totul se automatizeaza, adica se elimina controlul rational.Si te trezesti ca te comporti asa si cu alte persoane cu care vii in contact, pe unde te duci, si lumea face ochii mari si nu stii de ce.
Corina
Apropos, sigur ca nu scrie nicaieri in text, adica nu se spune.Pai nu se spune Corina, ca e non-verbal.
E important ca anumiti oameni sa fie capabili sa adita ca au facut copii nu pentru ei, ci pentru a fi perceputi de societate cu copii. Copii se cresc nu se "parenting". Parenting este despre parinti - o privire intoarsa catre sine, si astfel egoista.
Am o cunostinta, o doamna care isi cocoloseste in asemenea masura fiul, incat la 7 ani inca doarme cu el in pat. I-am atras atentia ca nu e normal asa ceva, ei i se parea absolut in regula.
Acesti baiati cocolositi de mamele lor vor ajunge niste barbati slabi si usor de manipulat (vezi faza cu gogoasa).
Nu stiu in ce cartier o locui autoarea, dar pentru mine din Titan pana la Antipa metroul e de departe varianta de transport mai rapida si comoda, sa ma duc cu masina ar fi fudulie.
Automatele de cartele de la metrou sunt acolo de niste ani buni, iar o gogoasa la cateva luni n-are cum sa ii faca rau copilului.
Si nu pot sa nu observ exagerarea reactiei de a-si lua o zi liber (o vineri).
...al naibii parentingul asta elicopter!