Ce trage în jos medicina din România? „Primul impuls e să spui că sunt condițiile materiale. Dar mai e ceva, mecanismul de selecție al celor care conduc servicii de chirurgie”. Interviu cu profesorul Cătălin Vasilescu

„Dacă îi prezentăm (n.r. pe marii medici sau oameni de știință) într-o lumină ideală și le acoperim defectele și asperitățile de caracter, facem vreun bine cuiva?”, se întreabă chirurgul și profesorul de chirurgie Cătălin Vasilescu. Autor de cărți și articole despre istoria medicinei și a ideilor, el pune în centrul demersurilor sale, alături de curiozitate, nevoia de obiectivitatea. 

Un exemplu este cel mai recent volum al său „Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța” (Editura Humanitas), o carte despre originile teoriei evoluției speciilor și contribuția științifică, prea puțin cunoscută astăzi, a naturalistului Alfred Russel Wallace, care, independent de Darwin, a ajuns la o concluzie identică. Cătălin Vasilescu descrie într-un mod captivant episodul în care, confruntat cu posibilitatea de a pierde întâietatea, Darwin, cunoscut de altfel pentru corectitudinea sa, face alegerea de a-i pune în umbră meritele lui Wallace și de a-și asuma, în cele din urmă, aproape întregul credit. „Am constat că e foarte greu să te atingi de imaginea lui Darwin, mă așteptam la asta. Că oamenii mă vor acuza că sunt creaționist, că sunt mistic. Chiar nu sunt. Dar în această problemă, concurența cu Wallace, a greșit. Putem spune acest adevăr sau nu? ”, se întreabă Cătălin Vasilescu într-un interviu pentru Republica. Autor al unui „Bestiar”, în care scrie despre practicile scandaloase ale unor chirurgi care făcut istorie, profesorul nu se ferește să vorbească deschis nici despre adevărurile dureroase din medicina românească de astăzi.

- Cătălin Vasilescu este profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală a Institutului Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică.

Câteva idei din interviu:

• Ce ne trage în jos? „Primul impuls e să spui că sunt condițiile materiale. Aici n-ai spitalul de la Munchen, cum n-ai nici stadionul de la Munchen, n-ai nici tehnologia de acolo, care dă tonul. Dar mai e ceva, este selecția, mecanismul de selecție al celor care conduc servicii de chirurgie. Nu știu dacă nu cumva lucrul ăsta nu e mai important decât lipsurile materiale, aici încă sunt probleme foarte mari și asta ar merita o discuție. Eu am ajuns profesor de chirurgie. Nu contează când, cum, și dumneavoastră vă uitați la mine și vă întrebați: Ăsta a ajuns profesor de chirurgie că e talentat? Că e muncitor? Că este tatăl lui senator? Că el a fost ministru? Că e în nu știu ce partid politic și are relații pe acolo? Vă interesează lucrurile acestea, sunt chiar vitale. Eu sunt profesor și formez niște oameni și atunci vă așteptați de la mine nu numai să știu să vă operez, ci să și formez unii care să se ocupe de dumneavoastră, de copiii dumneavoastră, de părinții dumneavoastră.”
• Despre nevoia de eroi din medicina românească: „Vă place să citiți poezie franceză? Poate engleză, poate germană? Spuneți-mi și mie, care e poetul național francez? Nu știu care e, nu știe nimeni, nu știu dacă concurează 1,2,3,4,5 pentru acest loc. Dar poetul național german? România are poet național, este Eminescu pe care îl admir enorm și pe care îl iubesc enorm. Dar ar fi primul care ar fi nedumerit de ideea asta, că e campion național al poeziei. Care este pictorul național al Franței? Nu știu, or fi fost totuși vreo trei, o fi fost Monet, o fi fost Manet… Noi avem și pictor național, Grigorescu, adică simțim nevoia să avem un stindard sub care să ne plasăm.”
• „Medicina românească a fost profund traumatizată în 50 de ani de comunism. Nu vă puteți imagina ce a fost. Eu am văzut în anii ‘80, eram foarte tânăr, dar am trăit asta. Era atât de frig în sala de operații, încât în momentul în care se deschidea abdomenul pacientului ieșeau aburi. Pe holurile spitalului umblau șobolanii și pacienții făceau din cauza frigului din saloane pneumonie, iar tu nu aveai antibiotic să-i tratezi. Pentru anumite urgențe foloseam materiale de perdele cumpărate de la Bucur Obor, cumpăram noi că nu aveam de unde. În chirurgie a fost ca pe front, să știți. Interesant este că în această perioadă neagră au fost figuri de mare calitate profesională: Juvara, Setlacec, Gavriliu, Burlui, ca să pomenesc numai câțiva profesori. Dar erau medici primari de excepțională calitate și în ginecologie, și în chirurgie generală. Veneau însă toți de dinainte, erau toți formați înainte de venirea comunismului. Erau purtătorii unui unei alt fel de a înțelege medicina și chirurgia, o făceau în condițiile date, dar o înțelegeau altfel. În mod curios, după ‘90, până în anii 2000, avem mai puțini chirurgi de performanță în București decât în anii ‘80, pentru că veneau cei formați în anii ‘70 - 80 și care s-au cățărat pe diverse sisteme de relații politice.” 
• Când o să se schimbe medicina românească: „A fost chiar amuzant un ministru al Sănătății. Un jurnalist l-a întrebat: Domnule ministru, când va fi medicina din România la fel ca medicina din Austria? Și răspunsul a fost senzațional: peste 3 ani. Trei ani care au trecut de mult, evident, nu știu ce o fi fost în capul lui. Răspunsul corect este că o să fie medicina la fel ca în Austria, atunci când o să fie și autostrăzile ca în Austria, când o să fie și cultura ca în Austria, când o să fie și știința ca în Austria.”
• Și o glumă spusă de profesorul Vasilescu: „M-am amuzat când tocmai apăruse cartea asta și mi-a spus, un coleg: Măi, Cătălin, scrie și despre chirurgii noștri din ziua de azi. Și nu vreau să-i jignesc pe străluciții noștri colegi, dar să înțeleagă bine ce spun. I-am spus: dacă aș scrie, nu s-ar mai chema „Bestiar”, că aici e vorba de niște creaturi puternice, în bine sau în rău, cred că i-aș spune „Insectar”, dacă ar fi să mă întrebi pe mine. Luați-o ca pe o glumă, ceea ce și este.”

Mai jos, interviul pe larg.

După ce ați scris „Bestiar”, care conține istorii despre latura mai puțin onorabilă a unor mari medici, a urmat „Dragul meu Wallace”, despre care ați mărturisit că ați vrut să fie o carte frumoasă, fără conflicte. Însă, așa cum spune și subtitlul, nu a fost să fie chiar așa. Ce ați descoperit pe parcursul documentării?

În linii mari, așa stau lucrurile. Dar nu m-a deranjat foarte tare când am găsit un conflict, pentru că orice carte se hrănește dintr-un conflict. Chiar mă întrebam dacă nu o să fiu prea plictisitor cu niște eroi exemplari. Și am găsit personaje care nu sunt deloc exemplare, cu o excepție notabilă, însuși Alfred Russel Wallace, despre care am scris o carte de 400 de pagini și pe care încă nu l-am înțeles. El cumva a fost din altă lume prin generozitatea lui, nu se potrivește deloc cu tipurile ambițioase, conflictuale, cu tupeiștii, cum se spune în ziua de azi, care au succes. Cert este că Wallace avut un comportament de o eleganță greu de imaginat.

Puteți să ne spuneți pe scurt povestea cărții?

Eu, fiind medic, m-am ocupat de conflicte în medicină și, chiar vă spun asta cu toată sinceritatea, mi s-a făcut lehamite de ce am găsit acolo. „Bestiarul” mi-a lăsat un gust amar, te întrebi dacă faci bine că prezinți într-o lumină atât de crudă doctori faimoși și te gândești ce or să spună bieții pacienți, or să întrebe pe mâna cui intră. Ai însă de ales și atunci trebuie să alegi obiectivitatea. Dar eram cam sătul de conflictele astea și am zis: Domne, hai să găsesc ceva în istoria științei, niște exemple de comportament, să zicem fair-play, generos, de recunoaștere a meritelor adversarului. De Darwin a auzit toată lumea într-un fel sau altul. Versiunea standard, versiunea pe care o găsești în orice carte de istoria medicinei, este că Darwin - și asta este adevărat - în 1838, după călătoria pe vasul Beagle în jurul lumii, care este bine cunoscută, sub influența unor lecturi din Thomas Malthus, a ajuns la ideea evoluției speciilor prin selecție naturală, nu intru acum în detalii. Dar, în mod foarte ciudat pentru noi, vreme de 20 de ani nu a publicat nimic despre asta. E foarte greu de înțeles pentru omul de știință în secolul 21. Și asta e o întrebare, de ce n-a publicat nimic? Are ideea asta, încearcă s-o argumenteze an de an, să o întărească, să aducă pe cât se putea demonstrații, mărturii, dovezi. Scrie cu foarte mare rezervă, nu vorbește despre ideea sa decât soției lui și unui prieten foarte apropiat și cam atât. Se păstrează corespondența cu ei. După 20 de ani de tăcere, lovește trăsnetul. Primește o scrisoare de la un naturalist, care era în explorare în Arhipelagul Malaez, între Borneo Moluce și Papua Noua Guinee, un om cu 15 ani mai tânăr și care îi scrie: Dragă domnule Darwin, umblând pe aici și explorând atâția ani, mi-a venit următoarea idee și trimit un manuscris de 20 de pagini. Care conține exact aceeași teorie. Au făcut descoperirea independent unul de altul, asta este foarte clar. Puneți-vă în locul lui Darwin. E groaznic. Până aici există consens, până la punctul ăsta la care am ajuns. Problema e de aici încolo, că de aici încolo versiunea standard este că Darwin, văzând acest manuscris, îi propune tânărului cercetător să publice împreună, ceea ce și fac.

Darwin dezvoltă teoria care rămâne legată de numele lui, iar ei doi rămân buni prieteni pentru tot restul vieții. Așa știam eu când m-am apucat de asta.

Și citind, și citind, și citind, am avut noroc să am acces la literatură foarte bună, am văzut că lucrurile nu au stat chiar așa. Că Darwin a fost cam speriat. Că a fost înconjurat de niște prieteni care au făcut eforturi foarte subtile, dar foarte eficiente de a-l scoate în față pe el și a-l pune în planul doi pe Wallace. Despre asta este vorba în această carte, vă las plăcerea descoperirii acestor detalii.

În carte spuneți că Darwin și-a pierdut eleganța, la ce vă referiți mai exact?

Darwin a publicat cele două manuscrise fără acceptul lui Wallace. Le-a publicat într-un fel care subliniază meritele lui personale și, mai grav decât atât, în edițiile „Originii speciilor” pe care le-a publicat începând din anul următor, îl citează foarte puțin și foarte, foarte superficial pe Wallace, abia dacă îl pomenește, ceea ce nu este elegant deloc. Prietenii lui Darwin, care l-au susținut inițial, văzând în ani că Wallace e împins tot mai mult în spate, i-au reproșat asta lui Darwin.

Are Darwin circumstanțe atenuante?

Darwin a fost un om foarte corect toată viața lui și a rămas ca un model de comportament corect al unui om de știință. Surpriza e că, uite, o dată n-a făcut față surprizei. Acela a fost și un moment tragic în viața lui, gândiți-vă că azi a primit scrisoarea lui Wallace și peste o săptămână i-a murit un copil. Eu cred că Wallace l-a inspirat pe Darwin, dar nu cred că Darwin a furat idei de la Wallace.

Problema este că el a primit manuscrisul ăsta de la un tânăr aflat în Borneo și nu știa cu cine are de-a face. Toți cei din grupul Darwin se temeau că peste un an vine și bate cu pumnul în masă și revendică prioritatea. Părerea mea că, dacă Darwin ar fi știut ce om de caracter și cumsecade este Wallace, s-ar fi purtat altfel. Dar n-aveau de unde să știe asta, s-au pregătit de o confruntare violentă care n-a mai avut loc.

Wallace merită să-i fie recunoscută contribuția științifică, mai ales că este dublată de un comportament incredibil de generos. El i-a dedicat cărții lui Darwin, căruia i-a supraviețuit, cu mult, a murit la 90 de ani. Când Darwin încă trăia, i-a spus: Domnule Darwin. această teorie este a dumneavoastră și numai a dumneavoastră. Și a susținut acest lucru până la moarte.

Până la urmă, ați scris o poveste frumoasă.

Da, sper că da.

În „Bestiar” însă nu e așa…

Aici curge sânge, fiind vorba de chirurgie…

Spuneați mai devreme că v-ați temut de ce vor spune pacienții, când vor citi astfel de istorii, până la urmă toți suntem pacienți la un moment dat.

Și eu sunt, am fost și, cu siguranță, voi mai fi pacientul medicilor și chirurgilor. Dar dacă îi prezentăm într-o lumină ideală și le acoperim defectele și asperitățile de caracter, facem vreun bine cuiva?

Aici cred că avem o problemă pentru că medicina în România e plină de eroi, de îngeri, chiar pomeniți în carte titulatura de „Hristosul medicinei”. Cum se explică această tendință de mistificare, cum se face că medicina românească e plină de statui?

Vă place să citiți poezie franceză? Poate engleză, poate germană? Spuneți-mi și mie, care e poetul național francez? Nu știu care e, nu știe nimeni, nu știu dacă concurează 1,2,3,4,5 pentru acest loc. Dar poetul național german? România are poet național, este Eminescu pe care îl admir enorm și pe care îl iubesc enorm. Dar ar fi primul care ar fi nedumerit de ideea asta, că e campion național al poeziei. Care este pictorul național al Franței? Nu știu, or fi fost totuși vreo trei, o fi fost Monet, o fi fost Manet… Noi avem și pictor național, Grigorescu, adică simțim nevoia să avem un stindard sub care să ne plasăm, știți?

În „Bestiar” scrieți despre medicul Toma Ionescu și despre faptul că unora le este greu să accepte și astăzi faptul că dincolo de meritele profesionale are și lucruri care îi sunt imputabile. Spuneți-ne mai multe despre povestea lui.

Toma Ionescu a fost unul dintre cei patru fii ai unui negustor de porci de la Giurgiu, aromân de proveniență, care s-a îmbogățit din afacerile lui și a avut ambiția să-și trimită doi dintre copii să studieze la Paris. Unul este Take Ionescu, care a făcut carieră politică și este o figură istorică pe care nu mai e cazul să o descriu eu. Toma Ionescu a fost fratele lui, au fost foarte apropiați, au fost patru frați care s-au ținut unul de altul. El a făcut carieră la Paris, a fost un student strălucit și a adus contribuții nemuritoare în anatomie. Una dintre ele este discutată în carte - teaca rectului, care constituie un reper crucial în ziua de astăzi în chirurgia tumorilor maligne de rect. În chirurgie, la Paris, a avut succes, dar nu la fel de mare. Ca anatomist a fost el strălucit, a colaborat la cele mai mari cărți de anatomie ale vremii. În 1890 cred a fost chemat în țară ca profesor de chirurgie la Spitalul Colțea, care trebuie să spun că era cea mai importantă catedra de chirurgie din Principate la acel moment. Problema care i s-a reproșat toată viața este că acest ordin de numire era semnat de ministrul Instrucțiunii Publice, adică de ministrul Educației, nimeni altul decât Take Ionescu, fratele său.

A avut o activitate prodigioasă de chirurg de aici înainte, activitatea lui chirurgicală a făcut să fie creatorul școlii românești de chirurgie fără niciun dubiu. A fost un tip ambițios, care a avut mari realizări, dar care a și știut să se pună în valoare și cu ajutorul familiei lui și a familiei soției lui. Cumnatul lui cred că era ambasador în Belgia. Asta l-a ajutat și trebuie spus că Take și Toma Ionescu era în prima linia societății, a diplomației, au militat pentru intrarea României în război. Aveau un frate pe nume Victor ionescu, care era un jurnalist de seamă.

Problema este că a apărut un tânăr, pe numele lui Victor Gomoiu, era asistentul lui care a inventat o operație și prezentat-o profesorului. Profesorul a făcut-o împreună cu el, operația a avut succes, detaliile le găsiți în carte. Problema este că ușor, ușor Toma Ionescu a început să-l scoată la marginea drumului pe Victor Gomoiu, astfel încât nu mai era operația Toma Ionescu - Victor Gomoiu, era doar operația Toma Ionescu. Gomoiu, care era un scriitor foarte talentat și un pamfletist exuberant și de mare creativitate, nu l-a iertat toată viața și a scos chiar o revistă care conținea atacuri la Toma Ionescu și acoliții lui. Nu vă spun ce găsiți acolo, chestii personale, datorii la jocuri de noroc, dar scrise cu talent extraordinar.

Asta nu-i scade talentul lui Toma Ionescu, dar el are mai multe „victime”, Gomoiu este numai una dintre ele, și nu cea mai strălucită. Cea mai cea mai proeminentă victimă a lui Toma Ionescu, a ambiției lui, este Dimitrie Gerota, care a avut contribuții în anatomie cel puțin la fel de importante și care a venit să dea concursul pe postul de profesor când Toma Ionescu era figura dominantă și el decidea cine ce post ocupă. Și Toma Ionescu i-a spus: nu te înscrie la concursul ăsta, că aici va trebui să intre Herescu. Gerota, oltean încăpățânat, s-a înscris și nu o să vă mirați că n-a luat concursul. Iar Toma Ionescu i-a spus: cât trăiesc eu tu nu vei ajunge profesor de chirurgie. Și așa a fost.

Câte astfel de exemple sunt în medicină românească astăzi?

M-am amuzat când tocmai apăruse cartea asta și mi-a spus, un coleg: Măi, Cătălin, scrie și despre chirurgii noștri din ziua de azi.

Și nu vreau să-i jignesc pe străluciții noștri colegi, dar să înțeleagă bine ce spun. I-am spus: dacă aș scrie, nu s-ar mai chema „Bestiar”, că aici e vorba de niște creaturi puternice, în bine sau în rău, cred că i-aș spune „Insectar”, dacă ar fi să mă întrebi pe mine. Luați-o ca pe o glumă, ceea ce și este.

Care este problema cu medicina românească? Există în fiecare domeniu o anumită manieră de a face lucrurile, o cultură care seamănă cu apa dintr-un acvariu, de care nu poți face abstracție. Care este problema aici?

Ce vreau eu să spun de la bun început este că trebuie să fim corecți și să recunoaștem că medicina românească a fost profund traumatizată în 50 de ani de comunism. Nu vă puteți imagina ce a fost. Eu am văzut în anii ‘80, eram foarte tânăr, dar am trăit asta. Era atât de frig în sala de operații, încât în momentul în care se deschidea abdomenul pacientului ieșeau aburi. Pe holurile spitalului umblau șobolanii și pacienții făceau din cauza frigului din saloane pneumonie și tu nu aveai antibiotic să-i tratezi.

Pentru anumite urgențe foloseam materiale de perdele cumpărate de la Bucur Obor, cumpăram noi că nu aveam de unde. În chirurgie a fost ca pe front, să știți. Interesant este că în această perioadă neagră au fost figuri de mare calitate profesională: Juvara, Setlacec, Gavriliu, Burlui, ca să pomenesc numai câțiva profesori. Dar erau medici primari de excepțională calitate și în ginecologie, și în chirurgie generală. Veneau însă toți de dinainte, erau toți formați înainte de venirea comunismului. Erau purtătorii unui unei alt fel de a înțelege medicina și chirurgia, o făceau în condițiile date, dar o înțelegeau altfel. În mod curios, după ‘90, până în anii 2000, avem mai puțini chirurgi de performanță în București decât în anii ‘80, pentru că veneau cei formați în anii ‘70 - 80 și care s-au cățărat pe diverse sisteme de relații politice. Cine te făcea profesor înainte de ‘90? Partidul…

Cum vedeți felul în care au evoluat lucrurile după Revoluție?

Porțile s-au deschis în ‘90 și am văzut ce putea da medicina Europei Occidentale, a Americii de Nord, a Poloniei, a Asiei de Sud-est, a Coreei de Sud și am învățat ceva de acolo. Un coleg de-al meu zice: În anii ‘90, aurul se găsea pe toate drumurile, adică totul era nou pentru noi. Era un elan și ne-am aflat în situația de a introduce metode noi. Ne-am lovit de problema introducerii noului în chirurgie și am văzut cu ce costuri se introduce, cu ce riscuri pentru pacient și câteodată și pentru chirurg și chiar pentru posteritatea chirurgului.

Ce medicină se face acum în România?

Facem medicină de imitație în cel mai bun caz, adică facem eforturi disperate să ne aliniem, cu medicina universitară, medicina publică, medicina privată,  la standardele lumii civilizate. Reușim cât reușim, mergem pe acolo, învățăm, aplicăm aici.

Ce ne trage în jos?

Primul impuls e să spui că sunt condițiile materiale. Aici n-ai spitalul de la Munchen, cum n-ai nici stadionul de la Munchen, n-ai nici tehnologia de acolo, care dă tonul. Dar mai e ceva, este selecția, mecanismul de selecție al celor care conduc servicii de chirurgie. Nu știu dacă nu cumva lucrul ăsta nu e mai important decât lipsurile materiale, aici încă sunt probleme foarte mari și asta ar merita o discuție. Eu am ajuns profesor de chirurgie. Nu contează când, cum, și dumneavoastră vă uitați la mine și vă întrebați: Ăsta a ajuns profesor de chirurgie că e talentat? Că e muncitor? Că este tatăl lui senator? Că el a fost ministru? Că e în nu știu ce partid politic și are relații pe acolo? Vă interesează lucrurile acestea, sunt chiar vitale. Eu sunt profesor și formez niște oameni și atunci vă așteptați de la mine nu numai să știu să vă operez, ci să și formez unii care să se ocupe de dumneavoastră, de copiii dumneavoastră, de părinții dumneavoastră. Asta e o problema foarte dură, e foarte greu de discutat. E o discuție foarte lungă, pe ce criterii sunt făcuți oamenii să ajungă în poziții de vârf.

Este și o problemă etică în sistemul medical, vedem încă destule cazuri de medici, de chirurgi, care au condiționat actul medical.

Acestea sunt lucruri mizerabile, despre care nu avem ce să mai discutăm. Cu toate acestea, piața neagră, care este un lucru urât, este impulsionată de lipsuri. Cineva care trăiește dintr-un salariu de 400 de dolari pe lună va fi mult mai vulnerabil la diverse tentații. Acum vreo 6-7 ani s-a făcut o creștere a salariilor, iar de atunci lucrurile s-au mai liniștit. Totuși, există lăcomie, există agresivitate, astea nu vor dispărea niciodată, dar statistic vorbind, probabil că s-au mai așezat lucrurile. Vorbeam cu cineva de la procuratură, în anii 2016- 2017 și îmi spunea: Domn‘e, noi îi prindem, facem flagrante, dar nu se rezolvă problema până când nu vor crește salariile. Asta cumva s-a făcut și cred că lucrurile s-au mai așezat, totuși. Există nemulțumiri, pacienții sunt nemulțumiți de felul cum se vorbește cu ei.

În străinătate se fac cursuri de comunicare cu pacientul….

Dacă sunteți rezident de chirurgie în Statele Unite după ce ați parcurs dificilul rezidențiat de 5-6 ani, depinde de specialitate specialitate chirurgicală, dați un examen prin care veți fi atestat chirurg, da?

Acesta are trei componente: o treime este știința de carte și practica dumneavoastră medicală clinică. Altă treime este tehnica chirurgicală. Iar treimea rămasă este, atenție, relația cu pacientul. Să știi cum să vorbești, să știi cum să-l înțelegi, să-l respecți, să-i și explici care sunt riscurile fără să-l sperii, dar respectând, totuși, cadrul legal care acolo este foarte sever.

În România, e o problemă, pot să vă informez că de vreo trei ani încoace rămân sute de posturi de rezidențiat de chirurgie neocupate.

Cum se explică?

Se explică foarte ușor. E o muncă grea, nu e plătită strălucit, te expui la acuzații de malpraxis. Există o statistică la Colegiul Medicilor, enorma majoritate a reclamațiilor se adresează în primul rând chirurgilor și în al doilea rând ginecologilor, care practică tot chirurgie. De ce să mă duc? Mă scoală noaptea de acasă, am urgențe, voi fi reclamat, nu sunt plătit grozav. De ce să mă duc? După părerea mea, nu mai există decât un singur motiv real ca un tânăr să facă chirurgia. Să aibă pasiune pentru asta, este singurul motiv. De altfel, dacă îl interesează să câștige, să facă bani la 30 de ani, se orientează spre alte domenii - finanțe. asigurări…

Cum putem să-i facem pe tinerii medici să rămână în țară?

Acum mai bine de 10 ani în urmă eram încă în comisia de admitere la Medicină, erau 3,4, 5 pe loc. Și terminasem de strâns lucrările și am întrebat: Am așa o curiozitate… Câți dintre voi vreți să plecați din țară? La momentul admiterii erau 40 % care voiau să plece din țară. Eu ce să le spun? Pot eu să le zic că va fi bine? 

A fost chiar amuzant un ministru al Sănătății. Un jurnalist l-a întrebat: Domnule ministru, când va fi medicina din România la fel ca medicina din Austria? Și răspunsul a fost senzațional: peste 3 ani. Trei ani care au trecut de mult, evident, nu știu ce o fi fost în capul lui. Răspunsul corect este că o să fie medicina la fel ca în Austria, atunci când o să fie și autostrăzile ca în Austria, când o să fie și cultura ca în Austria, când o să fie și știința ca în Austria.

În viața de zi cu zi, sunteți chirurg, sunteți profesor. Când mai aveți timp să scrieți cărți?

Datorez scrisul pisicii mele, care mă trezește în fiecare dimineața la 4, să-i dau de mâncare. Eu mă culc la 10, toată viața m-am culcat la 10, cu mici excepții. Și atunci, între 4 și 6 dimineața, mai scriu câte ceva. Sunt două ore, care luate zilnic, se adună.

Cât v-ați documentat pentru cartea despre Darwin?

Sunt ani de muncă, au fost zeci de cărți pe care a trebuit să le comand, a fost o documentare minuțioasă, pentru că am constat că e foarte greu să te atingi de imaginea lui, mă așteptam la asta. Că oamenii mă vor acuza că sunt creaționist, că sunt mistic. Chiar nu sunt. Dar în această problemă, concurența cu Wallace, a greșit. Putem spune acest adevăr sau nu? Unii mi-au spus, chiar oameni apropiați și foarte cultivați: ești iconoclast. Te legi de el numai ca să audă lumea de dumneata. Sunt oameni care nu mai vorbesc cu mine. Dar chestiunea este că există nevoia de dreptate. Am un prieten, profesor de matematică, el s-a ocupat de matematica lui Newton. și i-am spus: uite, eu, dacă mă leg de Newton, nu interesează pe nimeni, nu va fi nimic. Dacă te iei de Darwin, va lua foc lumea.

Am citit niște chestii pe net înainte de a publica cartea, care m-au pus pe gânduri. Un autor foarte distins care lucrează în Statele Unite și-a permis să adreseze o critică corectă, de altfel, lui Darwin personal. Doamne, ce a urmat, l-au făcut în toate felurile, pe net există și o exuberanță, o neînfrânare de limbaj. Cum se explică faptul că de Newton poți scrie ce vrei, fără să se supere nimeni, și de Darwin nu? Știți de ce? Newton nu mi-a spus că mă trag din maimuță. Darwinismul, înțeles sau nu, asumat sau nu, este un pilon central al felului în care vedem lumea, al construcției noastre mentale.

Darwinismul a ajuns să fie un fel de dogmă, asta e foarte interesant. Deci avem o teorie științifică, ca atâtea altele, pe care doi oameni o descoperă independent la 20 de ani distanță și o publică cvasi în același timp. Ea are succes, este acceptată și devine o prejudecată. Adică oamenii sunt evoluționiști fără să mai gândească ce e asta. Și după ce devine prejudecată devine dogmă, adică, dacă te atingi de ea, te-ai ars. Bine spunea un autor american - un tânăr naturalist are două opțiuni la începerea carierei: una este să fie evoluționist și alta să nu fie. Pentru viitorul lui științific, eu o recomand pe prima.

Se ajunge la un fel de fanatism, cu dimensiuni chiar religioase. Adică teorie științifică - acceptare - prejudecată - dogmă. Dacă spui ceva de Darwin, primești un pumn în cap fără să se mai gândească nimeni dacă ai dreptate sau nu, asta înseamnă dogma.

Care este poziția dvs. față de darwinism?

Eu, personal, cred că există o evoluție, cred că selecția naturală joacă un rol, nu știu cât de important. Dar cu siguranță nu este singurul mecanism.

Există genetic drift, există mecanisme genomice, există o mulțime de alți factori și există lacune în teoria evoluției speciilor prin selecția naturală pe care pur și simplu nu putem să le explicăm.

Adică nu știm limitele mari, atunci când e vorba de limbaj, de geneza limbajului, și când e vorba de viața spirituală a omului, în sensul de cultură, nu numai de religie. Mi-e greu să înțeleg cum s-a ajuns prin evoluție naturală în 20.000 de ani de la niște hăulituri prin păduri la sonetele lui Shakespeare. Mi-e greu să înțeleg.

Cred că există niște explicații materiale. Știți de ce, eu, personal, nu agreez creaționismul? Pentru că e prea simplu. Mă scoate pe tușă, îmi pune inteligența pe tușă.

Și pe urmă nu este chiar o sămânță de conflict cu religia, este sămânță de conflict într-un sens foarte îngust, dacă ți-l imaginezi pe Dumnezeu ca având o mică șurubelniță, un compas și o riglă cu care produce specie după specie. Dar dacă ești ca Newton și accepți că există un Dumnezeu, undeva sus, care a creat legile naturii și le-a lăsat să funcționeze, atunci conflictul nu mai e așa de ascuțit, nu?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp