Foto - Michele Constantini/ PhotoAlto/ Profimedia
Există două realități aparent contradictorii ale relației elev-profesor.
Vorbind de școlile publice, de masă, dar și despre cele particulare cu mai mult de 200 de elevi (unde s-a depășit statutul familial al organizațiilor mici), este important ca între elev și profesor să existe o distanță formală, protocolară. Copiii și adolescenții au încă nevoie de ierarhii de tip tribal, de presiunea unor așteptări, de risc și miză în actul de învățare. Lucrez cu elevi din cele mai educate și responsabile familii românești, copii cu respect și intelect peste medie. Chiar și pentru un eșantion ideal de elevi, am simțit și reverificat practic faptul cert că potențialul fiecăruia se împlinește mai bine într-un mediu ierarhic clar.
Pe de altă parte, toți acești elevi care au nevoie să știe unde este limita și care sunt consecințele pentru comportamente nepotrivite, învățarea este dramatic influențată de relația de încredere, căldură emoțională și de parteneriat cu profesorul lor.
Cu alte cuvinte, profesorul trebuie să fie, în conștiința copilului, și la distanță, și la apropiere, în același timp.
(Ca și părintele. Sunt studii multe despre părintele-prieten și eșecul în educație al acestei tipologii.)
În România, profesorul e de mult timp abandonat singur la catedră, unde face și el ce poate ca să își construiască această necesară distanță: unii se poartă arogant, alții abuziv, unii vor intrări separate și ”scări ale profesorului”, alții biciuie cu nota, unii se detașează emoțional și devin indiferenți, alții luptă, unii meditează și fac un ban în plus, alții speră să prindă post la clase cu elevi selectați.
Nu știu nici ei ce să facă mai bine sau mai rău pentru că, cel mai adesea, în fața lor, în bănci, se află copii cu tulburări serioase de comportament, cu decalaje cognitive mari, cu nevoi emoționale greu de umplut la școală. Nu e deloc ușor să ții în frâu 30 de copii cu apucături diverse și cronicizate. Nu este suficient să fii doar deschis, blând, jucăuș și creativ cu ei. Ca să funcționeze ca un grup și ca să se producă învățare pentru fiecare dintre ei, e nevoie de cu mult mai mult. E nevoie de psihologi, profesori însoțitori, educarea familiilor, regulamente bine respectate în școală, formări profesionale continue și adevărate, programe remediale eficiente, probate, mult lucru unu la unu cu copilul, în cabinete specializate.
E nevoie și de rol maternal din partea profesorului, de conectare, de jucăușenie, dar, într-o clasă cu mulți elevi cu probleme de autocontrol, impulsivitate, neatenție, hiperkinetism, cu dificultăți emoționale de tot felul - un profesor doar mămos și drăguț nu este unul nici eficient, nici potrivit nevoilor copiilor.
S-au polarizat taberele părinți-profesori, cu așteptări nerealiste din partea fiecărora. De obicei, vehemența discursurilor apare atunci când partenerii nu pot susține complexitatea contradictorie a două adevăruri perfect valabile: da, copilul are nevoie să se simtă bine la școală, dar și sub presiune. Da, copilul are nevoie să se simtă apropiat de învățătoare, dar și la o distanță solemnă. Da, profesorul trebuie să fie și sever, și blând. Învățarea se întâmplă și cu pasiune, dar și constrângere, Și cu inspirație, dar și transpirație. Și cu libertate, dar și monitorizare și răspundere. Orice alunecare într-o margine sau alta a celor doi poli este toxică.
De asta e greu să conduci o școală sau să ții dreaptă o viziune în educație, ca părinte sau ca profesor. Pentru că e vorba de o misiune care trebuie să împace ambele direcții, cu grijă să nu cronicizeze niciuna dintre ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Experientele personale ca profesor ar trebui validate de peers, ar trebui comparate cu teoriile stiintifice, abia apoi pot fi capitalizate si facute publice intr-un articol. Acel articol ar aduce un plus de valoare. Altfel este doar o insiruire de cuvinte fara noima.
Sa le luam pe rand:
>> "distanță formală, protocolară"
In contextul actual crearea de relatii este un exercitiu dificil atat pentru adulti cat si pentru elevi. Domina singuratatea si deprimarea. Atata singuratate incat unii au inceput sa caute aspectele pozitive ale acesteia.
In acest context relatia profesor elev nu ar trebui sa fie formala si nici distanta, ci una sanatoasa, autentica, profesionista, cu limite de bun simt setate si respectate de toti. Profesorul trebuie sa arate ca ii pasa. Face asta intreband elevul cum se simte, cum ii mai merge, il asculta cu atentie daca are ceva de spus, tine cont de ce ii place si ce il intereseaza. Astfel profesorul constientizeaza nevoile elevului, diferentele dintre elevi, stilul lor de invatare etc. si poate oferi niste experiente de invatare adaptate.
Unul dintre pacatele relatiei profesor - elev este "lack of awareness" (ignoranta pe romaneste). Distanta protocolara contribuie din plin la aceast pacat.
>> "și la distanță, și la apropiere, în același timp"
Ambivalenta asta bate spre patologic. Profesorul trebuie sa construiasca relatii sanatoase, nu disonante congnite, conflicte.
>> "cel mai adesea, în fața lor, în bănci, se află copii cu tulburări serioase de comportament, cu apucături diverse și cronicizate"
Sunt uimit cu cata lipsa de profesionalism este etichetata diversitatea. Oare de ce mai educam acesti copii daca ei au apucaturi cronicizate? Nimic nu este cronicizat in comportament sau personalitate, toate se schimba, sunt intr-o dinamica permanenta, asta face educatia posibila.
BTW, dintre cei 30 de copii cu "apucaturi diverse" de care ma ocup ca profesor de sprijin, unul singur are diagnosticul tulburari de comportament. Media prevalentei tulburarilor de comportament, indiferent de tara, rasa si etnie este pe la 4% (2-10%).
>> ambivalenta patologica, din nou
Unul dintre aspectele pe care le apreciaza elevii la profesori este autenticitatea. Profesorul trebuie sa fie el insusi, autentic, fara sa faca balet pe sarma intre extreme.
Ambivalenta poate crea neincredere si nesinguranta, nu o relatie sanatoasa.
Pentru cultura autoarei:
psihologi - in scolile romanesti exista profesori consilieri, unii dintre ei pot avea studii de psihologie
profesori însoțitori - in scolile romanesti exista profesori itineranti si de sprijin, insotitorul (shadow-ul) este alta mancare de peste.
Articolul de fata reflecta haosul si disperarea din invatamantul romanesc, lipsa de solutii, dar mai ales lipsa de profesionalism.