(Foto: Inquam Photos / George Călin)
Eram studenți și ne strânseserăm într-o duminică în camera de cămin a unuia dintre noi, fix înainte să plecăm la gară. Discutam foarte serios despre viitorul nostru și despre starea proastă în care ni se aflau corpurile. Nu ne simțeam prea bine, eram ca niște mure călcate de câteva ori de labele unui urs rotofei, iar asta ne neliniștea puțin.
Eram la limita epuizării, aveam niște dureri sporadice de cap și eram atât de obosiți, încât abia puteam deosebi mitocondria de cloroplast. De ipohondre nu mai spun, simțeam că nu ne mai băteau inimile așa des cum ar fi trebuit și parcă nici nu mai erau chiar la locul lor. Până să ne panicăm, ne-am dat totuși seama că trebuie să fi fost pe poziții, nu aveau cum să plece ca limba lui Cow din „Cow and Chicken”, cu vestă de piele, să se facă motocicliste. Nu bag mâna-n foc, dar probabil au bătut normal tot timpul.
În fine, după câteva ore întregi de dezbateri, am ajuns la concluzia că sufeream de ceva incurabil, de acel ceva care duce la o lipsă îngrozitoare de chef, la o lene în stadiu terminal. Pătimeam din cauza unei trândăvii în stare pură, nealterată. S-ar fi putut face câteva studii colosale pe noi, eram niște cazuri medicale cu totul ieșite din comun.
Am și râs nițel de boala noastră, tolăniți pe pat, și ne-am spus că, la urma urmei, n-ar strica să și mâncăm ceva. O îmbucătură luată la momentul potrivit îndepărtează orice stare de rău. Ca urmare, am scos din frigider o bucată de brânză, un borcan cu zacuscă și niște resturi de chiftele, și am făcut un efort considerabil să ne tragem niște scaune lângă masă.
Eu eram tare slăbită, fiindcă opulența de pe masă nu mă îmbia câtuşi de puţin — ceva complet neobișnuit —, să nu mai spun că nici nu mă atinsesem de brânză. M-am uitat doar cu milă la bucate și m-am gândit imediat la pachetul pe care urma să-l primim de acasă, cu ciorbe proaspete, tocănițe nobile și lăptuci gata spălate cu roua munților. Aș fi dat orice pentru un ștuc de drob, de exemplu. Așa sunt eu, mână largă atunci când îmi doresc un lucru. Ce afacere bună ar fi făcut cel care ar fi trecut pe-acolo cu o felie de drob — zău, s-ar fi pricopsit cu o avere!
Pentru colega noastră din București să primești pachet cu mâncare de acasă era ceva extraterestru.
Asta pentru că ea era tot timpul acasă, dar îi şi intrase în cap ideea nebună şi nesănătoasă că un student ar putea să-și gătească singur. Considera că studenții sunt adulți responsabili și că o bucătărie e de ajuns să te pui pe treabă, mă rog, tot felul de sminteli de genul ăsta. Nu mi-a fost dat să văd o fiinţă mai amuzată, deşi, pe cuvânt, am văzut câteva. A râs și a râs încontinuu și s-a uitat la noi de sus, ca la cei mai lipsiţi de principii oameni pe care i-a zămislit vreodată civilizaţia.
Nu știu, cred că ei îi plăcea, pur și simplu, să-și facă de mâncare. Ce scandal îi făceau părinții când o găseau în bucătărie în toiul nopții, curățând cartofi! N-o puteai opri, serios! Cât despre ciorbe, nu mai spun, nu era chip s-o desparţi de ele.
Mă rog, nici nu o să insist asupra unor lucruri care mă mâhnesc atât de tare. Ideea e că nouă ne licăreau ochii numai gândindu-ne la mirosul de perișoare și de șnițele frumos împachetate în caserole trainice și vârâte în genți lacome de voiaj.
Îmi amintesc că săptămâna de după pachetul de duminică arăta cam așa: luni ești stăpân pe situație, ai la dispoziție toate bunătăţile lumii și nu crezi celui flămând. Marți mănânci zdravăn, încă nu te urăști și ai impresia că sarmalele tale bat orice grămăjoară de icre rozalii cuibărite pe pâine prăjită. Miercuri și joi ai impresia că de ani întregi n-ai mai mâncat altceva decât sarmale. Vineri îţi pare rău că încă mai trăieşti, iar sâmbătă ești ca o epavă plină de noroi, abia în stare să înghiți un sandviș cu cașcaval și să le răspunzi secătuit părinților că aștepți cu nerăbdare pachetul cu sarmale de mâine.
După ce am dat gata brânza și zacusca, am plecat cu greu din cămin și am ajuns pe peron, să ridicăm gențile grase. Prietena noastră, cea cu gătitul, stătea demnă și gravă lângă noi. Se uita șocată la spectacolul din fața ei, ca la un papagal obligat să pună murături pentru iarnă. Fluvii de sacoșe se revărsau învolburate, îmbibând aerul uscat cu mirosuri alese, și se răspândeau cu viteza gândului la deținătorii cu brațele tonificate și contorsionate sub greutatea viitoarelor prânzuri. Atunci m-am convins că în trenuri sunt întotdeauna mai multe pachete pentru studenți decât oameni.
Tinerii se înghesuiau să ajungă primii la boccele, se buluceau şi se zgâlţâiau, în timp ce trenul şuiera de-a dreapta noastră. Ei bine, exact în momentul acela mi-am pierdut pe veci pofta de sarmale. Dintr-o dată. Stăteam în prima linie pe peron, îmi aşteptam mâncarea şi, când m-am întors, am văzut sute de chipuri venite, la fel ca noi, după masă. Poate că ei cărau napolitane sau bœuf bourguignon în traiste, nu ştiu, dar eu căram sarmale şi mi-am imaginat că toţi aveau acelaşi lucru. Da, atunci mi-am pierdut apetitul pentru sarmale, acum înţeleg, și tot de atunci existența mi-a fost acoperită de o peliculă de melancolie, până în momentul în care am descoperit tăițeii de orez și am realizat că viața e totuși frumoasă și, până la urmă, merită trăită.
Într-un final, am ajuns și noi la El Dorado-ul nostru, l-am ridicat și am păşit mândri pe peron, cu sacoșa sub braţ, în timp ce oamenii se dădeau respectuos la o parte din calea noastră. Din când în când, ne opream şi răsuflam ca nişte ştiuci uriaşe, trase la mal, salivând la mirosul de ciorbă cu borş.
Ajunși în camere, ospețele aveau loc la lumina palidă a neonului, unde ne strângeam toți și înfulecam pe nerăsuflate bucatele de la părinții ca pâinile lui Dumnezeu, apoi mergeam la culcare în paturile de campanie, înfofoliți în cearşaf, să nu se urce câte un gândac pe noi. Dimineaţa ne găsea pe câte unii leșinați de căldură, încă înveliți, iar pe alții cu picioarele atârnând de-un cot în afara patului, deasupra câte unui lighean plin cu apă rece, de care să se împiedice la trezire.
Mulți ani mai târziu, încă mai primim de acasă pachete cu mâncare, dar ne-am hotărât simplu ca, atunci când e vreme urâtă sau ori de câte ori vom simţi nevoia de schimbare, să tragem la hanuri, pub-uri şi restaurante.
Asta ca să ne asigurăm viață veșnică și fericire la fel.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru ca intre timp s-a diversificat si amplificat cu jumàtati de porc, butoiase cu muraturi, baxuri de peturi cu bere, motocositoare, masini de spalat sau saltele inghesuite in cala autocarelor care strabat vestul Europei.