Andrei a câștigat o dată „la jocuri”, însă apoi totul s-a schimbat, inclusiv pentru fiica lui. Radiografia unei industrii cu consecințe devastatoare mai ales asupra săracilor și copiilor

sursa foto: Profimedia

La parterul blocurilor din România, păcănelele par o simplă vitrină, printre multe altele. Sunt, de fapt, o prelungire a disperării: o promisiune hipnotică pentru omul obosit, dator, singur, împins de gândul că poate, într-o seară, își repară viața dintr-un buton. Consiliile locale pot decide acum dacă activitățile de jocuri de noroc mai funcționează, sau nu, pe teritoriul lor. Jocurile de noroc duc la boli mintale, violență în familie, destrămarea relațiilor, neglijarea copiilor, fraude, furt și sărăcie, prin mutarea banilor dinspre hrană, chirie, sănătate și educație - către jocurile de noroc. Proximitatea fizică a sălilor de jocuri de noroc duce la creșterea suferinței financiare și a problemelor de sănătate mintală. Nu sunt amplasate întâmplător. Accesibilitatea mai mare la aparatele de joc se concentrează în cartiere cu statut socioeconomic mai scăzut și atât accesibilitatea mai mare, cât și statutul socioeconomic mai redus sunt asociate cu pierderi anuale mai mari, per adult. Și dacă privim azi în jur, pe stradă, în centru, vedem preponderent săli de jocuri, în orice oraș mergem în țara asta. Pentru fiecare persoană care joacă, sunt afectate, în medie, alte șase persoane, de regulă familiile acestora. Proximitatea față de sălile cu jocuri de noroc arată același lucru: oamenii care locuiesc mai aproape de ele joacă mai mult, suferă mai des dificultăți financiare și probleme de sănătate mintală, iar efectele cele mai grele cad tocmai asupra grupurilor vulnerabile.

Mi-am petrecut mulți ani lucrând cu copii și familii în criză. Am stat în camere unde abuzul se așezase în pereți ca umezeala. Am ținut în mână dosare care documentau eșecul sistematic al instituțiilor menite să-i protejeze pe cei mai vulnerabili. Dar în ultimul deceniu, un nou prădător s-a mutat în cartiere, mai tăcut decât un tată violent, mai răbdător decât sărăcia, și infinit mai profitabil decât orice formă de exploatare umană pe care am întâlnit-o vreodată. Acest prădător e aparatul de joc. Și sunt mai multe, pe cap de locuitor, în România, decât în orice altă țară din Uniunea Europeană.

Să începem cu cifre, pentru că cifrele sunt limba pe care industria jocurilor de noroc se preface că o respectă. România are peste 12.000 de locații de jocuri de noroc înregistrate și aproximativ 70.000 de aparate de păcănele, agenții de pariuri sportive, cazinouri și omniprezentele săli de jocuri. Avem cel mai mare număr de păcănele pe cap de locuitor din întreaga Uniune Europeană. Industria generează o cifră totală de afaceri de 10–12 miliarde de euro și piața românească aproape s-a dublat, în trei ani. La parterul blocurilor, în apropierea multor școli, sunt grămezi de operatori de jocuri de noroc. Profilul mediu al jucătorului este un bărbat singur, din mediul urban, cu un venit mediu al gospodăriei de 562 de euro, iar grupa de vârstă cea mai activă este 18–24 de ani. Industria jocurilor de noroc își recrutează victimele de la vârsta la care creierul uman este cel mai vulnerabil.

În 2016, ultima dată când s-a făcut o inventariere, numărul persoanelor clasificate drept dependente de jocuri de noroc se ridica la aproximativ 100.000. Asta a fost acum un deceniu. Asociația pentru Prevenirea și Tratarea Dependențelor din Jocurile de Noroc a estimat că, din cele 1,5 milioane de români implicați în jocuri de noroc, între cinci și zece procente, până la 150.000 de oameni, erau deja dependenți. Nimeni nu a actualizat numărătoarea în România.

Ce le facem copiilor

Mi-am făcut un obicei din a spune lucruri incomode despre ceea ce le face România copiilor ei. O să repet încă unul acum. Unul din patru adolescenți români a jucat jocuri de noroc înainte de optsprezece ani, iar unii încep înainte de paisprezece. Cifrele din interior sunt și mai tulburătoare. Dintre adolescenții români clasificați drept jucători patologici, 67% consumau și alcool. 14% foloseau droguri ilegale, 19% „droguri legale”, iar 17% fumau. Jocurile cele mai practicate săptămânal de jucătorii patologici sunt pariul sportiv și păcănelele: 36%. Băieții reprezentau 92% din jucătorii patologici, în timp ce 18% dintre ei aveau tați alcooliști și 12% aveau tați care erau ei înșiși jucători patologici. Vârsta medie la care participanții începuseră să joace era de 14 ani, iar 64% jucau foarte frecvent. Dependența se moștenește. Se transmite din tată în fiu ca o maladie genealogică. Iar cortexul prefrontal, partea creierului responsabilă de controlul impulsurilor, se dezvoltă până la vârsta de 21 de ani. Păcănelele sunt capcane neurologice pentru tineri care nu și-au dezvoltat încă propria capacitate de a le rezista. Și numim asta divertisment.

Anatomia distrugerii

Vreau să-ți descriu ce face dependența de jocuri de noroc, nu în limbajul manualelor clinice, ci în limba unei zile de marți după-amiază, într-un oraș prin care ai trecut cu mașina fără să te oprești.

Un bărbat, să-i spunem Andrei, intră într-o agenție de pariuri după tura de la fabrica la care lucrează. Face asta de trei ani. A început cu douăzeci de lei, prețul unei cafele și al unui sandviș. A câștigat o dată, la început, și aparatul i-a învățat creierul un lucru pe care creierul lui nu-l va dezvăța niciodată complet: că următoarea învârtire ar putea fi cea bună. Că golul poate fi umplut. În primul an, Andrei a cheltuit bugetul pentru rechizitele fiicei sale pe păcănele. În al doilea an, a luat credite de care soția lui nu știe. A mințit de atâtea ori, încât minciuna i-a devenit limba principală. Nu poate dormi. Împrumută de la colegi. Fură, în tranșe mici, din economiile familiei. Încetează să fie prezent la masa de seară, trupul lui e acolo, dar mintea lui calculează șanse, retrăiește pierderi, construiește fantezii de recuperare care necesită doar încă o vizită, numai încă o învârtire, încă o șansă.

Statisticile confirmă ceea ce am văzut cu ochii mei de sute de ori. Rata divorțurilor în rândul jucătorilor patologici este de 54%, față de 18% în populația generală. 37% dintre jucători raportează că și-au abuzat soția sau soțul. 23% dintre soții și soțiile jucătorilor patologici suferă abuz fizic și verbal. 17% dintre copiii jucătorilor patologici sunt abuzați fizic și verbal. Dependența patologică de jocuri este asociată cu o creștere de patru ori a violenței fizice severe în relații de cuplu și cu o creștere de 20 de ori a violenței fizice severe în căsătorii. Unul din doi jucători dependenți comit cel puțin o infracțiune de-a lungul vieții, iar, la cei cu forme severe de dependență, procentul urcă la 70%. Datoria medie acumulată de un bărbat dependent de jocuri este estimată între 55.000 și 90.000 de dolari.

Soția lui Andrei descoperă datoriile și divorțează. Fiica lui de nouă ani refuză să mai meargă la școală. Nu înțelege ce s-a întâmplat. Știe doar că tatăl ei a plecat. Nu e o poveste rară, e cea mai frecventă poveste din România, unde sălile de jocuri promit o avere pentru cinci lei.

Păcănelele și morga

Nu folosesc cuvântul „distrug” cu ușurință. Am văzut cum arată distrugerea reală - în orfelinate, unde copiii erau traumatizați în moduri inimaginabile, prin deprivarea de afecțiune și de atașament - dar dependența de jocuri de noroc are o cruzime particulară, care o deosebește de alte forme de ruinare. Lasă corpul intact, în timp ce golește persoana pe dinăuntru. Iar când golirea e completă, corpul o urmează.

În ianuarie 2025, Norvegia a publicat cel mai amplu studiu de cohortă realizat vreodată despre tulburarea de joc și mortalitate, cu 7.000 de persoane diagnosticate, comparate cu un grup de control de 400.000. Rezultatele au fost devastatoare: sinuciderea era principala cauză de deces, cu o pătrime din totalul deceselor din studiu. Persoanele cu dependență de jocuri de noroc erau de cinci ori mai predispuse la sinucidere decât populația generală. În Statele Unite, rata sinuciderii în rândul dependenților de jocuri de noroc este mai mult decât dublă față de orice altă dependență, inclusiv heroina, cocaina și alcoolul. Aproape 50% dintre persoanele cu tulburare de joc au gânduri suicidare și unul din cinci chiar se sinucide. În România, nimeni nu a inventariat cauzele acestor decese, timp de decenii. Datoriile dependenților de jocuri de noroc sunt zdrobitoare, rușinea e paralizantă, iar combinația face ca moartea să nu pară un sfârșit, ci o soluție. Singura soluție pe care le-o lasă păcănelele.

Minciuna auto-excluderii

În teorie, România are un sistem de auto-excludere: o persoană dependentă poate cere să-i fie interzis accesul în sălile de jocuri. Doar între iunie 2024 și ianuarie 2025, peste 11.500 de oameni s-au înscris, totalul a ajuns la 14.000. În 2025, inspectorii ONJN au confiscat peste 200 de aparate de joc și au depus 48 de plângeri penale legate de infracțiuni financiare și activitate fără licență, dar aceasta e doar suprafața unei industrii subterane masive. Noul președinte al ONJN a promis un Sistem Național Unificat de Auto-excludere, țintit pentru primul trimestru al anului 2026, a introdus un sistem QR bazat pe geolocalizări. Sunt pași. Dar istoria reglementării jocurilor de noroc în România este un cimitir de pași - fiecare anunțat cu fast, fiecare abandonat în liniște, când lobiștii industriei le-au reamintit politicienilor de unde vin banii.

Ceva s-a schimbat în România. Vreau să fiu precis în privința a ceea ce s-a schimbat, pentru că precizia contează, când lupți cu o industrie care și-a petrecut 30 de ani cumpărând imprecizie. În aprilie 2024, Parlamentul a adoptat „legea păcănelelor”, Legea 107/2024, care a interzis sălile de jocuri în localitățile cu mai puțin de 15.000 de locuitori. Votul a fost unanim. 90% din toate localitățile României se află sub pragul de 15.000. Legea e bună, dar e și incompletă. A scos aparatele din sate, însă nu le-a eliminat din orașe. Legislația înseamnă cuvinte pe hârtie, iar distanța dintre cuvintele de pe hârtie și un copil care stă la câțiva metri de un aparat de păcănele este distanța pe care România nu a reușit încă să o traverseze.

Și acum, în luna martie, Guvernul a adoptat Ordonanța de Urgență 7/2026, care a dat primarilor și consiliilor locale puterea de a decide dacă sălile de jocuri pot funcționa pe teritoriul lor. Operatorii trebuie acum să obțină un permis local de operare de la primării. Consiliile locale pot decide să aprobe jocurile, sau să le interzică complet. Pot desemna unde pot funcționa, în ce condiții, și pot impune o taxă locală pentru a acoperi costurile sociale. Răspunsul a fost imediat. Nouă orașe au anunțat interdicții totale. Parlamentul dezbate propuneri suplimentare: interzicerea amplasării sălilor de jocuri la parterul blocurilor; distanță minimă de 300 de metri față de școli, locuri de joacă, instituții sanitare și lăcașuri de cult; restricționarea păcănelelor la zone turistice desemnate. Enumăr aceste măsuri deoarece, pentru prima dată, conversația politică s-a deplasat de la cum reglementăm această industrie la cum o eliminăm. Această schimbare de paradigmă contează, pentru că industria știe și îi este frică; și când îi e frică, cheltuie mai mult pe lobby; și când cheltuie mai mult pe lobby, fereastra de oportunitate începe să se închidă.

Reglementarea nu va fi niciodată suficientă

Am văzut reglementări ale abuzului asupra copiilor din instituții, cu documente care descriau copii dormind în paturi curate, în timp ce aceștia dormeau pe saltele îmbibate cu urină. Reglementarea, în România, este arta de a descrie o ușă, lăsând fereastra larg deschisă. Produsul este proiectat să creeze dependență. Păcănelele sunt capcane psihologice de precizie, concepute să exploateze buclele de dopamină și înclinațiile cognitive care ne fac vulnerabili. Sunt la fel de mult un „joc”, pe cât o mină antipersonal este o „jucărie”. Nu reglementezi o mină antipersonal. O desființezi. La nivel global, se estimează că între 4 și 7% dintre minorii sub 18 ani se confruntă cu dependența de jocuri de noroc. Niciun venit fiscal nu justifică asta.

Nu scriu asta dintr-un birou universitar, ci după aproape 30 de ani de muncă de teren, din locurile unde consecințele eșecului adulților cad cel mai greu, asupra copiilor. Am stat față în față cu mame care nu-și puteau hrăni copiii pentru că banii au dispărut, nu cheltuiți pe alcool, ci înghițiți de o sală de jocuri plasată, deliberat, pe traseul dintre apartamentul lor și magazinul alimentar. Am văzut copii de nouă ani care nu pot articula ce s-a întâmplat cu familia lor, dar care-și poartă trauma în trupuri, în insomnii, în tăcere, în felul în care tresar când se deschide ușa. Copiii din familii afectate de jocuri de noroc prezintă riscuri crescute de anxietate și depresie, au dificultăți de concentrare și performanță școlară, au probleme în formarea și menținerea relațiilor sociale. 73% dintre respondenții unui studiu pe impact au identificat efecte negative asupra copiilor. Acești copii nu apar în nicio statistică despre jocuri de noroc și nu figurează în niciun raport al industriei - sunt parte din pagubele colaterale, victimele nenumărate. Îi văd eu. I-am văzut întotdeauna. Și îți spun că industria jocurilor de noroc din România este o criză de protecție a copilului, doar că e camuflată și poartă masca divertismentului.

Fereastra de oportunitate

Există, pentru prima dată, o fereastră. Ordonanța de Urgență 7/2026 a transferat puterea acolo unde a aparținut întotdeauna, comunităților care suportă costul. Senatul a votat ridicarea vârstei de joc. Restricțiile publicitare avansează. Cetățenii desenează hărți care arată unde sunt amplasate sălile de păcănele, față de școlile copiilor lor. Această fereastră nu va rămâne mult deschisă. Cifra anuală de afaceri a industriei se măsoară în zeci de miliarde. Lobiștii lucrează, avocații depun acte, echipele de PR redactează editoriale care vor explica, pe un ton rezonabil, de ce închiderea agențiilor de pariuri ar fi disproporționată și contraproductivă. Vor vorbi despre locuri de muncă și venituri fiscale și piața liberă, și vor suna calm și rațional. Și vor minți.

Închideți sălile de jocuri de noroc! Închideți-le pe fiecare dintre ele. Nu anul viitor, nici după următorul studiu, nu după următorul amendament legislativ redactat de lobiști și diluat de comisii. Închideți-le acum. Pentru că undeva în țara asta, în noaptea asta, un om merge prin ploaie către o sală de jocuri și își spune că e ultima dată, și nu e niciodată ultima dată, și nimeni nu vine să-l oprească, și aparatul îl cheamă, și aparatul are toată noaptea la dispoziție, și aparatul câștigă mereu. Dacă nu-l oprim noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp