Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Cum privește un român în UK sminteala care otrăveşte minţile britanicilor

BLM Churchill

Foto: Profimedia Images

De vreo câţiva ani, dar mai cu seamă de vreo câteva luni încoace, o bună parte a intelighenţiei britanice şi a societăţii în ansamblul ei pare că nu mai poate trăi nici măcar o secundă fără a corecta toate greşelile trecutului dintr-o dată. Urgenţa cea mai stringentă a multor tineri şi a mentorilor lor nu este lipsa banilor, tot mai acută acum în pandemie, nu este ameninţarea desfiinţării unor întregi departamente universitare, din care se întâmplă să facă parte, nu este nici măcar faptul că nu mai pot călători, socializa, ieşi la restaurant, merge la coafor etc. Nu, astfel de griji li se par triviale, lipsite de anvergură, „misleading”. Grijile lor cele mai mari sunt rasismul istoric al societăţii britanice, corectarea nedreptăţilor sociale, protejarea drepturilor minorităţii transsexuale şi, nu în ultimul rând, statuile de pe stradă, portretele personajelor istorice din instituţiile publice, numele şcolilor şi străzilor, autorii din manualele şi bibliografiile de literatură, lipsa profesorilor transsexuali de culoare din facultăţi şi din conducerea universităţilor. Până la un anumit punct, e de înţeles: toate generaţiile de tineri din istorie şi-au dorit, mai mult sau mai puţin, să schimbe lumea şi să dărâme munţii. Tuturor ni s-au părut, la un moment dat, enervante grijile prea terestre ale părinţilor când noi aveam priorităţi mult mai celeste. Totuşi, ceva este diferit de data aceasta: o mână de intelectuali de formaţie profund marxistă, chiar neo-stalinistă, şi care privesc la universităţile americane ca la sfintele moaşte (sau, mai curând, ca la Mecca, „moaşte” nefind tocmai un termen agreat de aceştia) au otrăvit, într-o generaţie, sufletele şi minţile studenţilor şi elevilor şi au penetrat agenda publică într-un mod atât de insidios, încât, în ultima vreme, s-a trecut, de la etapa idealurilor juvenile, la acţiune concretă. 

Războiul statuilor şi picturilor

Inspiraţi de mişcările de protest generate de uciderea lui George Floyd şi de dărâmarea unei statui a lui Cristofor Columb în Statele Unite ale Americii, tineretul britanic a prins curaj, anul trecut, şi a declanşat „revoluţia” împotriva rasismului endemic şi a moştenirii imperialiste a societăţii britanice. După dărâmarea câtorva statui ale unor foşti proprietari de sclavi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dintre care nu puţini au fost şi filantropi (desigur, această calitate nu-i scuză de faptul că au făcut profit din comerţul cu sclavi), s-a trecut la vandalizarea unei statui a lui Churchill însuşi din Londra. Motivul a fost că Churchill a fost un apărător al imperiului britanic, un conservator încăpăţânat cu vederi rasiste care nu a făcut nimic pentru decolonizarea imperiului (pentru că el credea în utilitatea lui, la vremea când a trăit). Între timp, elanul revoluţionar, tacit încurajat de facţiuni radicale ale Partidului Laburist şi de presa de stânga, s-a mai potolit, nebeneficiind de prea multă simpatie din partea publicului larg, care e preocupat de treburi mult mai mundane. Conştienţi că prin revoluţie directă nu pot schimba mare lucru, adepţii cultului curăţării istoriei de impurităţi şi ai răzbunării acesteia s-au refugiat în cazarme ceva mai sigure, de unde îşi pot exercita, încet, dar sigur, influenţa. Astfel, de curând, o şcoală cu numele lui Churchill a decis să se lepede de ruşinosul nume, în acord cu spiritul veacului. De asemenea, Colegiul Churchill de la Universitatea Cambridge a organizat o „conferinţă”, chipurile pentru a „analiza” activitatea şi viziunea politică a celebrului om de stat, în fapt pentru a stigmatiza memoria acestuia şi pentru a se căi public că fondatorul său a fost Winston Churchill: la această conferinţă s-a susţinut că imperiul britanic a fost mai rău decât nazismul, iar Churchill, acest fals erou al luptei împotriva fascismului, a fost un fascist şi un criminal rasist cu o înţelegere eronată a istoriei.

Dar nu numai Churchill le provoacă studenţilor şi profesorilor lor accese de greaţă şi ruşine. De ceva vreme, se doreşte îndepărtarea statuii lui Cecil Rhodes (1853-1902), un promotor activ al imperiului britanic în Africa de Sud cu vederi – ce e drept – dubioase asupra superiorităţii rasei anglo-saxone, dar şi un excelent filantrop, de generozitatea căruia studenţii beneficiază până astăzi, de pe faţada Colegiului Oriel de la Universitatea Oxford. Singurul motiv real pentru care statuia lui nu a fost încă dărâmată de Colegiul Oriel l-a constituit ameninţarea foştilor absolvenţi, ceva mai copţi la minte şi cu conturi bancare mai consistente decât actualii studenţi, că vor înceta orice donaţie în bani către colegiu dacă conducerea acestuia decide demolarea statuii lui Rhodes. Şi, cum colegiile universităţilor Oxford şi Cambridge sunt, de regulă, foarte sensibile la argumentul financiar, s-a decis, spre marea frustrare a studenţilor beneficiari ai banilor lui Rhodes, păstrarea, cel puţin pentru încă un an, a statuii.

În aceeaşi notă, studenţii Colegiului Gonville and Caius de la Cambridge au cerut, spre mâhnirea mea – date fiind legăturile mele personale cu acest colegiu, înlăturarea şi, cei mai radicali dintre ei, chiar spargerea unui vitraliu în onoarea lui Ronald Fisher (1890-1962), un genetician de excepţie, dar cu rătăciri rasiste (din pacate, deloc excepţionale în epocă). În acest caz, colegiul a cedat presiunii publice şi, speriat de vandalizarea, într-o noapte, în semn de protest, a unei porţi medievale exterioare, a decis înlăturarea vitraliului. 

Trenul prinde viteză şi ratează oprirea în gară

Totuşi, ar fi o greşeală să se creadă că gesturile de mai sus ar fi doar nişte excentricităţi sau o simplă furtună într-un pahar cu apă, provocată de nişte tineri cărora li se dă prea multă atenţie. E drept, demolarea unor statui şi vandalizarea monumentelor sunt gesturi declarative, emfatice, ce trebuie privite în contextul emoţional al tensiunilor sociale reale din SUA, unde rasismul e, obiectiv vorbind, mult mai pronunţat decât în Europa şi unde poliţia, cel puţin în unele state, a comis abuzuri teribile. Desigur că şi în Marea Britanie poliţia exagerează, mai ales sub imboldul guvernului conservator, şi recurge la aşa-numitul „racial profiling”, oprind şi percheziţionând pe stradă, din raţiuni de securitate, uneori nejustificat, un număr mult mai mare de negri decât de albi. Desigur că încă există discriminare rasială inconştientă în unele instituţii şi chiar conştientă în mediile sociale declasate. Desigur că, istoric vorbind, negrilor, imigranţilor (mai ales celor din fostele colonii), homosexualilor, femeilor li s-au făcut nedreptăţi şi mizerii care astăzi sunt de neînchipuit şi nu există niciun om cu scaun la cap şi cu o elementară educaţie care să nege această evidenţă. Totuşi, de aproximativ două, trei decenii, după plecarea guvernului ultraconservator al lui Margaret Thatcher, dar mai ales după venirea la putere a laburiştilor lui Tony Blair în 1997, s-a schimbat fundamental şi incontestabil faţa Marii Britanii, britanicii adoptând, treptat, valori sociale foarte liberale şi progresiste, la care chiar conservatorii au aderat până să fie loviţi de strechea Brexit-ului. Părea că se ajunsese, la un moment dat, la un consens social în care negrii, femeile şi homosexualii să beneficieze de tratament şi drepturi egale cu ale oricărui bărbat alb heterosexual. Şi chiar au beneficiat: era ilegal să discriminezi pe oricine pe baza culorii pielii, a etniei, a orientării sexuale sau a religiei. Dimpotrivă, era încurajată chiar acceptarea deschisă a propriei identităţi rasiale, etnice, sexuale, religioase. Universităţile erau medii în care era de neimaginat că vreun student sau vreun angajat ar fi putut exprima idei rasiste, homofobe sau misogine. Despre aceasta pot depune mărturie personal: în zece ani la Leeds, Cambridge şi Oxford nu am auzit absolut niciun membru al comunităţii academice, nici chiar în contexte hiper-bahice, exprimând vreo opinie reprobabilă. Oamenii puteau avea, fără îndoială, opinii politice diverse, unii erau mai conservatori, alţii mai de stânga, alţii relativ neutri. Ai fi zis că, social vorbind, s-a ajuns, cel puţin în mediile civilizate, la o normalitate multiculturală şi democratică în care toţi cetăţenii au drepturi şi şanse egale, în care un tânăr de culoare sau o femeie poate concura de la egal la egal cu orice bărbat sau persoană albă şi poate fi angajat pe orice post dacă dovedeşte abilităţile necesare, în care doi bărbaţi care se iubesc se pot căsători etc.

Ei bine, pentru a folosi o metaforă a lui Douglas Murray din cartea lui recentă, The Madness of Crowds („Nebunia maselor”), exact când trenul părea că a ajuns în gară sau că mai are câteva zeci de metri până la peron, locomotiva a început să prindă o viteză nebănuită şi să treacă spulberând prin gară. Dintr-o dată, societatea britanică este considerată fundamental rasistă, misogină, homofobă, transfobă, tarată de rele istorice dintre cele mai groaznice, tinerii de culoare se simt persecutaţi, femeile – insuficient reprezentate (apropo, un guvern cu o singură femeie ministru precum cel al României ar fi fost de negândit şi în trecut în UK, iar astăzi pur şi simplu ar friza nebunia), persoanele transsexuale – lipsite de apărare în faţa unui stat crud şi a unei populaţii primitive. Programele şcolare sunt rasiste fiindcă includ prea mulţi scriitori bărbaţi albi şi prea puţini scriitori de culoare sau imigranţi şi nu-i învaţă pe copii suficient de temeinic cât de hidos a fost imperiul britanic si cât de dezgustaţi TREBUIE să fie de moştenirea lui, arta e şi ea detestabil de albă şi elitistă, filmele şi spectacolele de teatru – aşijderea, foşti apărători feroce ai drepturilor femeilor sau homosexualilor, printre care şi J. K. Rowling, faimoasa autoare a lui Harry Potter, trec acum drept nişte neciopliţi abia ieşiţi din peştera gândirii doar pentru că nu pot susţine că un bărbat transsexual este femeie şi nici nu pot înţelege în ce fel minoritatea transsexualilor are vreo legătură cu homosexualii. Universităţile, în special Cambridge şi Oxford, ţintele predilecte ale presei de stânga, sunt socotite bastioane ale rasismului şi colonialismului, departamente întregi sunt înfierate fiindcă nu acceptă destui studenţi negri săraci, nu resping suficient de mulţi băieţi albi de la şcolile private şi nu angajează suficiente persoane transsexuale sau chiar transsexuale de culoare. Confruntaţi cu un val de ură nemaipomenită stârnită de propriii studenţi şi chiar de unele cadre didactice, reprezentanţii universităţilor îşi fac autocritica şi promit să nu mai greşească. Astfel, au apărut nenumărate comitete de supervizare a diversităţii atât la nivel de colegiu, cât şi la acela de universitate: a angaja astăzi un bărbat alb heterosexual (iar, mai nou, chiar homosexual, căci homosexualitatea este deja considerată mainstream) sau a-l promova într-o funcţie de conducere a devenit un act reacţionar, iar membrii juriului sunt sfătuiţi, explicit sau indirect, să se gândească bine înainte de a lua o astfel de decizie. 

„Ţi-ai adus complexele anticomuniste prăfuite din Europa de Est. Eşti un rasist, un imperialist şi un homofob”

Demenţa descrisă mai sus este însă numai o parte a demenţei colective care a cuprins intelighenţia şi societatea britanică. Mânaţi de avânt revoluţionar şi de dorinţa de propăşire, foarte mulţi colegi clasicişti, dar în special femei, doctoranzi şi studenţi, au decis că disciplina noastră (antichitatea clasică greco-latină) este una dintre cele mai toxice şi că noi nu facem destul pentru a o de-toxifica. Toxicitatea ei s-ar manifesta, chipurile, pe multiple planuri: 

1) istoria Greciei şi a Romei antice e plină de violenţă, de sclavi, de misoginisme, de războaie de cucerire, de jafuri coloniale, de inegalităţi sociale, toate socotite astăzi, pe bună dreptate, păcate capitale; 

2) scriitorii greci şi romani ale căror opere s-au păstrat sunt, într-o proporţie covârşitoare, bărbaţi; 

3) literatura şi arta clasice au fost folosite în epoca modernă drept instrumente în promovarea unei ideologii imperiale sau coloniale (Churchill însuşi a învăţat latină şi greacă) şi astfel au contribuit fundamental la rasismul societăţii contemporane; 

4) textele scriitorilor latini şi greci sunt prea grele, elevii şi studenţii dezavantajaţi social (a se citi: mai puţini la minte) nu au acces la ele; 

5) latina şi greaca se studiază cu predilecţie în şcolile private, fiind chiar o marcă distinctivă a acestora, ceea ce le face insuportabile; 

6) departamentele de studii clasice sunt prea masculinizate, femeile şi persoanele de culoare nu sunt suficient de bine reprezentate.

Ca urmare, disciplina mai bine ar dispărea de tot, cum sugerează chiar un clasicist de culoare de la Princeton, Dan-el Padilla. Desigur, dacă ar dispărea de tot, am rămâne şi noi fără obiectul muncii, ceea ce nu ne-ar plăcea, oricât de „nobile” ar fi intenţiile noastre. De aceea, mai bine o de-toxificăm prin: 

a) condamnarea tradiţiei ei fasciste şi imperialiste; 

b) selectarea de texte uşoare şi irelevante, din antichitatea târzie (evident, necreştină), spre a nu-i complexa pe studenţii mai puţin înzestraţi (pardon, am vrut să zic dezavantajaţi social); 

c) renunţarea completă la textele latineşti şi greceşti în predare şi folosirea de traduceri (dar de traduceri cât mai recente, căci traducerile mai vechi sunt neconforme ideologiei curente); 

d) selectarea a cât mai mulţi studenţi din şcolile de stat spre a nu le permite chiaburilor de la şcolile private să formeze cumva o clică; 

e) diversificarea personalului didactic şi a intereselor de cercetare (a se slăbi, adică, cu Homer, Platon, Caesar, Cicero! să ne ocupăm mai mult de culoarea chiloţilor femeilor divorţate din provinciile romane!); 

f) interzicerea categorică a panel-urilor formate numai din bărbaţi la conferinţele academice şi încurajarea activă a panel-urilor formate exclusiv din femei. 

Cam cu astfel de preocupări îşi pierd mulţi dintre colegii mei timpul. Mi-am permis odată, într-o discuţie pe Twitter, să-i trimit pe unii să mai înveţe oarece gramatică latinească fiindcă, dacă îi iei repede, nu pot citi nici măcar o frază din Caesar, darmite Cicero sau Tacit. Mi s-a replicat că sunt obraznic, insensibil şi arogant şi ar trebui să-mi fie ruşine. Altă dată, într-o discuţie cu nişte colegi de la Oxford şi Birmingham, în care luam partea unui coleg de la Cambridge ce scrisese un articol pentru a denunţa lipsa de substanţă a unor măsuri precum cele de mai sus şi suţineam că onestitatea intelectuală ne obligă să nu aplicăm standarde moderne unor realităţi istorice şi literare antice, au apărut şi jignirile. La obiecţia mea că, venind dintr-o ţară care a cunoscut dictatura comunistă cea mai atroce, sunt ceva mai bine plasat pentru a înţelege tendinţele autoritariste decât ei, mi s-a spus în faţă: „Opinia ta este irelevantă. Ţi-ai adus complexele anticomuniste prăfuite din Europa de Est. Eşti un rasist, un imperialist şi un homofob”. Aceasta pentru că afirmasem că romanii nu judecau în termeni de rasă şi nu au avut niciodată o ideologie de rasă precum naziştii, că imperiul roman, cu toate relele colaterale, a avut o influenţă benefică asupra civilizaţiei europene, iar aşa-zisa „problemă” a homosexualităţii este relativ irelevantă pentru antichitatea romană clasică întrucât, până la impunerea creştinismului ca religie de stat, ea era perfect acceptabilă şi acceptată, romanii neavând dileme morale în legătură cu ea.

În pat cu „duşmanul”, de nevoie

La acest nivel s-a ajuns. Unul deplorabil intelectual, pe care nu l-aş fi crezut vreodată posibil în Marea Britanie. Aproape că nu mai există decât alb şi negru, nuanţele tind să dispară, iar însăşi căutarea lor este un semn că şovăieşti, că nu eşti dedicat cauzei. O poziţie moderată arată că tu, de fapt, eşti de partea duşmanului, oricare ar fi acela. Dacă se întâmplă să fii bărbat, alb şi creştin, opinia ta este suspectă din start, iar dacă mai îndrăzneşti să ai şi îndoieli cu privire la directivele tovarăşilor mai tineri, aproape te excomunici singur. Sminteala cărturarilor care deschid umbrela în UK când începe să plouă în SUA este reală şi deosebit de periculoasă. Ceea ce este cel mai frustrant pentru mine este că, în tot acest război cultural, mă văd nevoit să iau partea „duşmanului”, respectiv a celor care se situează, pe eşichierul politic, la dreapta, care foarte probabil au votat Brexit şi care sunt ultraconservatori din punct de vedere social. Totuşi, când mă uit la cum arată „aliatul” şi ce discurs neo-stalinist poate avea, nu pot decât să închid ochii şi să coalizez cu „duşmanul”, fiindcă, cel puţin în acest moment, acesta pare mult mai raţional. Între „duşmanul” care îmi dă voie să nu fiu de acord cu el şi „aliatul” descreierat care-mi cere supunere necondiţionată, sunt obligat să-l aleg pe primul.   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Unul din cele mai proaste articole de pe Republica.
    Autorul duce o luptă falsă împotriva "corectitudinii politice", un termen peiorativ adus de unii intelectuali de aceeași teapă (chiar și oameni foarte valoroși de altfel) în tentativa de opri asumarea istoriei prin politici inclusive, și de a ignora practic evoluția societății în ansamblu. Mai mult, autorul nici măcar nu încearcă să argumenteze de ce ar fi greșite cererile acestea considerate excesive, ci le dă niște etichete cum ar fi „demență” sau „sminteală”, pe lângă alte înfierări și exagerări crase. Sincer m-am oprit din a citi cu atenție la argumentul că e bine că marii donatorii au amenințat universitatea cu oprirea banilor dacă dau jos statuia lui Cecil Rhodes. Deci pe lângă faptul că asta sună a șantaj, trebuie să iertăm un mare filantrop, chiar dacă și-a făcut averea din siluirea altor oameni.
    Ca să reduc la absurd acest argument, eu propun să ne gândim dacă ar fi bine să i se ridice o statuie lui Ceaușescu, că a făcut și lucruri bune, nu doar a ținut în foame și întuneric un popor întreg.
    • Like 3
  • Incultura + lipsa unor minime valori morale duce la intrasnsigenta + extremismul caracteristic trendului actual. Cat de "cult" il poti considera pe unul care judeca un personaj istoric, sa zicem Platon, dupa regulile zilelor de astazi fara sa-l puna in contextul istoric in care se afla? Din pacate regula mondiala in momentul de fata este promovarea mediocritatii si a inculturii. Iar UK este de departe tara cu cei mai stupizi "oameni de stiinta" si nu numai. Aviz celor care se plang de asta in Romania si care deschid umbrela cand ploua la Londra.
    • Like 2
  • O analiza profunda si obiectiva !
    Bineinteles vizand cateva aspecte ce si-a propus sa le trateze,si destul de ample.
    La fel si comentariile sunt super, completand tabloul,si actualizandu-l prin prisma istoriei si repercursiunile viitoare, fiecare putand fi un subiect si tema pt viitoare articole. si asta arata calitatea si viziunea cititorilor acestei pagini.
    Desi subscriu la cateva valori morale traditionale , altfel spus verificate in timp si validate de istoria multor generatii ca binefacatoare, mai putin cele discriminatorii in adevaratul sens al cuvantului si bunului simt, si sunt consternat de "validarea stiintifica" a noii ideologii strecurate utopic si parca fortat, poate impus in mediile academice, a aberatiei de gen, ca te poti metarmorfoza impotriva naturii umane, prezenta peste tot in natura ca masculina si feminina, si asta din ce stiu fara macar cu un singur studiu stiintific serios...,subscriu la ideiile articolului si com. in principiu, si la semnalele de alarma trase...
    Dar fara sa fac pe avocatul diavolului ,caci noua impunere ideologica este la fel de fascista , m-a furat putin fascinatia cautarii noii generatii, a unei noi identitati cu cateva aspecte ale protestului contra mizeriilor istorice pe care modelele noastre la timpul lor nu au avut viziunea sau puterea sa protesteze fata de abuzurile timpului lor, ceea ce poate i-ar fi transformat in martiri, si nu ar mai fi putut sa cladeasca ceea ce era menirea lor... caramiziile lor in istorie, fiecare cu bucatica lui.
    Si asta arata ca ei, tinerii cauta modele , mustrand cumva pacatele inaintasilor nostri, si datorita faptului ca noi nu am avut puterea sa oferim o istorie obiectiva a eroilor nostri, si am acceptat dogma sa ti se puna pumnul in gura daca cineva vedea si altfel cate ceva ,(Luther -ul antisemit este doar un ex pt mine) iar ei fac la fel,
    Daca inaintasii nostri predau doar creationismul in academii si universitatii, noi am impus doar evolutia exclusiv, ceea mi se pare riscant ca intoleranta de opinie ideologica...
    p.s.
    Ma intreb oare cum ii vor judeca pe liderii eroi ai noii generatii, copiii lor ca nu au avut macar discernamantul copilaresc de a putea face distictia dintre masculin si feminin ...
    Poate niste competitii sportive caraghioase si disproportionale a unor barbatii cu "minti feminine"vor da de gandit ...abia le astept...




    • Like 0
  • Cam seamana cu ce s-a intamplat in anii '50 in tarile comuniste. Intrebarea este: erau comunistii niste vizionari, cu 70 de ani inaintea "naparcilor capitaliste", sau asistam la o involutie istorica de genul evului mediu?
    Mai ramane sa asistam la aparitia unei organizatii de lupta a europenilor / albilor heterosexuali contra propriei discriminari rasaile si sexuale! Atunci sa vezi distractie!
    • Like 1
    • @ B. B. Cool
      Delia MC Delia MC check icon
      Nu vizionari ci visători. Incorigibili. Comunismul este și rămâne o utopie periculoasă fiindcă ar fi o societate perfectă formată din oameni, imperfecți prin definiție. Neglijează natura umană care e așa cum e nu cum visează unii.
      Iar lor, care cred că făcând același lucru vor avea alt rezultat, li se aplică perfect definiția nebuniei. Ori prostiei. Ori aroganței.
      Nu involuție ci lecție. Una care se uită prea repede și de aia trebuie repetată.
      Calea de mijloc se găsește de obicei după datul dintr-o extremă în alta bine de tot până-i lecția învățată.
      • Like 2
  • Corectitudinea politică trebuia să fie un instrument de ajutor în respectarea drepturilor umane și evitarea discriminării dar se prefigurează a deveni amenințarea secolului. Denaturată și exploatată în scopuri radicale, sub privirile smerite ale marilor decidenți mondiali, care contribuie la diseminarea semințelor unor false adevăruri îmbrăcate în haina egalității și echității, corectitudinea politică va schimba viitorul, posibil chiar spre revirimenul socialismului.
    Joe Biden a semnat recent un act care prevede ca sportivii transgender să poată participa la competiții sportive pentru că nu se pot face discriminări pe bază de sex. Corect politic, desigur. Cum ar fi să vedem un jucător de tenis declarat transgender lasand tenisul masculin pentru cel feminin? Va fi o luptă corectă politic și totuși greșită din toate celelalte puncte de vedere. Sa nu mai vorbim de impartitul vestiarelor. Biologia corectă politic nu mai e biologie.
    • Like 3
  • Filbert check icon
    Chestia e ca faptele si personajele istorice sint rareori vazute la fel peste tot si pentru totdeauna. Timpul si locul modifica perceptia istorica, nu e ceva nou si asa va fi mereu.
    Daca n-ar fi asa, lenin ar fi bine-merci in fatza casei scinteii in continuare iar stalin n-ar avea si acum statui in Georgia.
    • Like 2
  • Teo Lata Teo Lata check icon
    Este foarte interesant acest trend care promovează o cenzură care se dezvoltă treptat și tinde să acapareze întreaga societate occidentală. Discutam cu profesorul meu de istorie din liceu acum vreo 6-7 ani după ce am citit 1984, atunci el îmi povestea de evoluția corectitudinii politice din State. La un search pe google majoritatea căutărilor duceau spre site-uri conspiraționiste.
    Iată că treptat, din păcate, aceste conspirații s-au adeverit și de la o idee de a oferi mai mult respect minorităților a ajuns la o cenzură agresivă și rescriere a realității. Ne mai mirăm că Trump a câștigat alegerile? Extremele se atrag și se dezvoltă una în funcție de cealaltă.
    • Like 4
  • Niste caraghiosi, scormone prin istorie fara sa stie un lucru de bun simt, si anume ca fiecare epoca si-a avut ideile ei si nu poti sa raportezi personalitatile acelea la ideile de astazi fara a fi considerat idiot. Dar cum omenirea se indreapta cu pasi repezi spre a fi o specie de fiinte idioate care se va autodistruge (si atunci Pamantul va rasufla in sfarsit usurat....) nu e nici o surpriza. Tot ce simt este doar greata.
    • Like 4
  • Păi, ce să mai zici, după escaladarea violenței în societate - cam peste tot în lume - la nivele nemaiîntâlnite de prin anii 50 ?! Îmi imaginez că la bază sun cauze induse ori de restricțiile perioadei lungi de pandemie, ori chiar de un război global prin care se urmărește exterminarea unei părți a populației pe care anumite entități care-și arogă dreptul de îndrepta lumea într-o direcție pe care și-o doresc. Și îndrăznesc să afirm așa ceva pentru că fenomenele la scară globală despre care vorbesc așa zisele teorii ale conspirației sunt foarte des întâlnite: conflictele și intervențiile militare în zone ale lumii urmate de controlul resurselor naturale de către statele inițiatoare, exodul populațiilor sinistrate, controlul climatic, războiul psihotronic ș.a., mă duce cu gândul că nu sunt simple coincidențe. Asta e !... e posibil ca și eu să fiu unul dintre cei afectați, ajuns la un fel de paranoia, unul dintre cei nu puțini, a căror prezență în păturile selecte ale societății o putem pune pe seama evenimentelor despre care este vorba aici.
    • Like 2
  • check icon
    Noi ,romanii, nu putem decat sa aplaudam ce i se intampla memoriei "marelui" suficient imperialist Churchill, care se juca cu procente de influenta ,impartind lumea dupa bunul plac alaturi de alti doi criminali de razboi, Stalin si Roosevelt.Istoria se razbuna greu si tardiv in favoarea victimelor acelui pact iar acum e randul britanicilor sa traiasca "marea si incredibila" experienta a stangii radicale importate nu mai putin decat dintr-o fosta colonie britanica.Nu ne ramane decat sa savuram ironia.
    • Like 6


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult