Cum privește un român în UK sminteala care otrăveşte minţile britanicilor

Foto: Profimedia Images

De vreo câţiva ani, dar mai cu seamă de vreo câteva luni încoace, o bună parte a intelighenţiei britanice şi a societăţii în ansamblul ei pare că nu mai poate trăi nici măcar o secundă fără a corecta toate greşelile trecutului dintr-o dată. Urgenţa cea mai stringentă a multor tineri şi a mentorilor lor nu este lipsa banilor, tot mai acută acum în pandemie, nu este ameninţarea desfiinţării unor întregi departamente universitare, din care se întâmplă să facă parte, nu este nici măcar faptul că nu mai pot călători, socializa, ieşi la restaurant, merge la coafor etc. Nu, astfel de griji li se par triviale, lipsite de anvergură, „misleading”. Grijile lor cele mai mari sunt rasismul istoric al societăţii britanice, corectarea nedreptăţilor sociale, protejarea drepturilor minorităţii transsexuale şi, nu în ultimul rând, statuile de pe stradă, portretele personajelor istorice din instituţiile publice, numele şcolilor şi străzilor, autorii din manualele şi bibliografiile de literatură, lipsa profesorilor transsexuali de culoare din facultăţi şi din conducerea universităţilor. Până la un anumit punct, e de înţeles: toate generaţiile de tineri din istorie şi-au dorit, mai mult sau mai puţin, să schimbe lumea şi să dărâme munţii. Tuturor ni s-au părut, la un moment dat, enervante grijile prea terestre ale părinţilor când noi aveam priorităţi mult mai celeste. Totuşi, ceva este diferit de data aceasta: o mână de intelectuali de formaţie profund marxistă, chiar neo-stalinistă, şi care privesc la universităţile americane ca la sfintele moaşte (sau, mai curând, ca la Mecca, „moaşte” nefind tocmai un termen agreat de aceştia) au otrăvit, într-o generaţie, sufletele şi minţile studenţilor şi elevilor şi au penetrat agenda publică într-un mod atât de insidios, încât, în ultima vreme, s-a trecut, de la etapa idealurilor juvenile, la acţiune concretă. 

Războiul statuilor şi picturilor

Inspiraţi de mişcările de protest generate de uciderea lui George Floyd şi de dărâmarea unei statui a lui Cristofor Columb în Statele Unite ale Americii, tineretul britanic a prins curaj, anul trecut, şi a declanşat „revoluţia” împotriva rasismului endemic şi a moştenirii imperialiste a societăţii britanice. După dărâmarea câtorva statui ale unor foşti proprietari de sclavi mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dintre care nu puţini au fost şi filantropi (desigur, această calitate nu-i scuză de faptul că au făcut profit din comerţul cu sclavi), s-a trecut la vandalizarea unei statui a lui Churchill însuşi din Londra. Motivul a fost că Churchill a fost un apărător al imperiului britanic, un conservator încăpăţânat cu vederi rasiste care nu a făcut nimic pentru decolonizarea imperiului (pentru că el credea în utilitatea lui, la vremea când a trăit). Între timp, elanul revoluţionar, tacit încurajat de facţiuni radicale ale Partidului Laburist şi de presa de stânga, s-a mai potolit, nebeneficiind de prea multă simpatie din partea publicului larg, care e preocupat de treburi mult mai mundane. Conştienţi că prin revoluţie directă nu pot schimba mare lucru, adepţii cultului curăţării istoriei de impurităţi şi ai răzbunării acesteia s-au refugiat în cazarme ceva mai sigure, de unde îşi pot exercita, încet, dar sigur, influenţa. Astfel, de curând, o şcoală cu numele lui Churchill a decis să se lepede de ruşinosul nume, în acord cu spiritul veacului. De asemenea, Colegiul Churchill de la Universitatea Cambridge a organizat o „conferinţă”, chipurile pentru a „analiza” activitatea şi viziunea politică a celebrului om de stat, în fapt pentru a stigmatiza memoria acestuia şi pentru a se căi public că fondatorul său a fost Winston Churchill: la această conferinţă s-a susţinut că imperiul britanic a fost mai rău decât nazismul, iar Churchill, acest fals erou al luptei împotriva fascismului, a fost un fascist şi un criminal rasist cu o înţelegere eronată a istoriei.

Dar nu numai Churchill le provoacă studenţilor şi profesorilor lor accese de greaţă şi ruşine. De ceva vreme, se doreşte îndepărtarea statuii lui Cecil Rhodes (1853-1902), un promotor activ al imperiului britanic în Africa de Sud cu vederi – ce e drept – dubioase asupra superiorităţii rasei anglo-saxone, dar şi un excelent filantrop, de generozitatea căruia studenţii beneficiază până astăzi, de pe faţada Colegiului Oriel de la Universitatea Oxford. Singurul motiv real pentru care statuia lui nu a fost încă dărâmată de Colegiul Oriel l-a constituit ameninţarea foştilor absolvenţi, ceva mai copţi la minte şi cu conturi bancare mai consistente decât actualii studenţi, că vor înceta orice donaţie în bani către colegiu dacă conducerea acestuia decide demolarea statuii lui Rhodes. Şi, cum colegiile universităţilor Oxford şi Cambridge sunt, de regulă, foarte sensibile la argumentul financiar, s-a decis, spre marea frustrare a studenţilor beneficiari ai banilor lui Rhodes, păstrarea, cel puţin pentru încă un an, a statuii.

În aceeaşi notă, studenţii Colegiului Gonville and Caius de la Cambridge au cerut, spre mâhnirea mea – date fiind legăturile mele personale cu acest colegiu, înlăturarea şi, cei mai radicali dintre ei, chiar spargerea unui vitraliu în onoarea lui Ronald Fisher (1890-1962), un genetician de excepţie, dar cu rătăciri rasiste (din pacate, deloc excepţionale în epocă). În acest caz, colegiul a cedat presiunii publice şi, speriat de vandalizarea, într-o noapte, în semn de protest, a unei porţi medievale exterioare, a decis înlăturarea vitraliului. 

Trenul prinde viteză şi ratează oprirea în gară

Totuşi, ar fi o greşeală să se creadă că gesturile de mai sus ar fi doar nişte excentricităţi sau o simplă furtună într-un pahar cu apă, provocată de nişte tineri cărora li se dă prea multă atenţie. E drept, demolarea unor statui şi vandalizarea monumentelor sunt gesturi declarative, emfatice, ce trebuie privite în contextul emoţional al tensiunilor sociale reale din SUA, unde rasismul e, obiectiv vorbind, mult mai pronunţat decât în Europa şi unde poliţia, cel puţin în unele state, a comis abuzuri teribile. Desigur că şi în Marea Britanie poliţia exagerează, mai ales sub imboldul guvernului conservator, şi recurge la aşa-numitul „racial profiling”, oprind şi percheziţionând pe stradă, din raţiuni de securitate, uneori nejustificat, un număr mult mai mare de negri decât de albi. Desigur că încă există discriminare rasială inconştientă în unele instituţii şi chiar conştientă în mediile sociale declasate. Desigur că, istoric vorbind, negrilor, imigranţilor (mai ales celor din fostele colonii), homosexualilor, femeilor li s-au făcut nedreptăţi şi mizerii care astăzi sunt de neînchipuit şi nu există niciun om cu scaun la cap şi cu o elementară educaţie care să nege această evidenţă. Totuşi, de aproximativ două, trei decenii, după plecarea guvernului ultraconservator al lui Margaret Thatcher, dar mai ales după venirea la putere a laburiştilor lui Tony Blair în 1997, s-a schimbat fundamental şi incontestabil faţa Marii Britanii, britanicii adoptând, treptat, valori sociale foarte liberale şi progresiste, la care chiar conservatorii au aderat până să fie loviţi de strechea Brexit-ului. Părea că se ajunsese, la un moment dat, la un consens social în care negrii, femeile şi homosexualii să beneficieze de tratament şi drepturi egale cu ale oricărui bărbat alb heterosexual. Şi chiar au beneficiat: era ilegal să discriminezi pe oricine pe baza culorii pielii, a etniei, a orientării sexuale sau a religiei. Dimpotrivă, era încurajată chiar acceptarea deschisă a propriei identităţi rasiale, etnice, sexuale, religioase. Universităţile erau medii în care era de neimaginat că vreun student sau vreun angajat ar fi putut exprima idei rasiste, homofobe sau misogine. Despre aceasta pot depune mărturie personal: în zece ani la Leeds, Cambridge şi Oxford nu am auzit absolut niciun membru al comunităţii academice, nici chiar în contexte hiper-bahice, exprimând vreo opinie reprobabilă. Oamenii puteau avea, fără îndoială, opinii politice diverse, unii erau mai conservatori, alţii mai de stânga, alţii relativ neutri. Ai fi zis că, social vorbind, s-a ajuns, cel puţin în mediile civilizate, la o normalitate multiculturală şi democratică în care toţi cetăţenii au drepturi şi şanse egale, în care un tânăr de culoare sau o femeie poate concura de la egal la egal cu orice bărbat sau persoană albă şi poate fi angajat pe orice post dacă dovedeşte abilităţile necesare, în care doi bărbaţi care se iubesc se pot căsători etc.

Ei bine, pentru a folosi o metaforă a lui Douglas Murray din cartea lui recentă, The Madness of Crowds („Nebunia maselor”), exact când trenul părea că a ajuns în gară sau că mai are câteva zeci de metri până la peron, locomotiva a început să prindă o viteză nebănuită şi să treacă spulberând prin gară. Dintr-o dată, societatea britanică este considerată fundamental rasistă, misogină, homofobă, transfobă, tarată de rele istorice dintre cele mai groaznice, tinerii de culoare se simt persecutaţi, femeile – insuficient reprezentate (apropo, un guvern cu o singură femeie ministru precum cel al României ar fi fost de negândit şi în trecut în UK, iar astăzi pur şi simplu ar friza nebunia), persoanele transsexuale – lipsite de apărare în faţa unui stat crud şi a unei populaţii primitive. Programele şcolare sunt rasiste fiindcă includ prea mulţi scriitori bărbaţi albi şi prea puţini scriitori de culoare sau imigranţi şi nu-i învaţă pe copii suficient de temeinic cât de hidos a fost imperiul britanic si cât de dezgustaţi TREBUIE să fie de moştenirea lui, arta e şi ea detestabil de albă şi elitistă, filmele şi spectacolele de teatru – aşijderea, foşti apărători feroce ai drepturilor femeilor sau homosexualilor, printre care şi J. K. Rowling, faimoasa autoare a lui Harry Potter, trec acum drept nişte neciopliţi abia ieşiţi din peştera gândirii doar pentru că nu pot susţine că un bărbat transsexual este femeie şi nici nu pot înţelege în ce fel minoritatea transsexualilor are vreo legătură cu homosexualii. Universităţile, în special Cambridge şi Oxford, ţintele predilecte ale presei de stânga, sunt socotite bastioane ale rasismului şi colonialismului, departamente întregi sunt înfierate fiindcă nu acceptă destui studenţi negri săraci, nu resping suficient de mulţi băieţi albi de la şcolile private şi nu angajează suficiente persoane transsexuale sau chiar transsexuale de culoare. Confruntaţi cu un val de ură nemaipomenită stârnită de propriii studenţi şi chiar de unele cadre didactice, reprezentanţii universităţilor îşi fac autocritica şi promit să nu mai greşească. Astfel, au apărut nenumărate comitete de supervizare a diversităţii atât la nivel de colegiu, cât şi la acela de universitate: a angaja astăzi un bărbat alb heterosexual (iar, mai nou, chiar homosexual, căci homosexualitatea este deja considerată mainstream) sau a-l promova într-o funcţie de conducere a devenit un act reacţionar, iar membrii juriului sunt sfătuiţi, explicit sau indirect, să se gândească bine înainte de a lua o astfel de decizie. 

„Ţi-ai adus complexele anticomuniste prăfuite din Europa de Est. Eşti un rasist, un imperialist şi un homofob”

Demenţa descrisă mai sus este însă numai o parte a demenţei colective care a cuprins intelighenţia şi societatea britanică. Mânaţi de avânt revoluţionar şi de dorinţa de propăşire, foarte mulţi colegi clasicişti, dar în special femei, doctoranzi şi studenţi, au decis că disciplina noastră (antichitatea clasică greco-latină) este una dintre cele mai toxice şi că noi nu facem destul pentru a o de-toxifica. Toxicitatea ei s-ar manifesta, chipurile, pe multiple planuri: 

1) istoria Greciei şi a Romei antice e plină de violenţă, de sclavi, de misoginisme, de războaie de cucerire, de jafuri coloniale, de inegalităţi sociale, toate socotite astăzi, pe bună dreptate, păcate capitale; 

2) scriitorii greci şi romani ale căror opere s-au păstrat sunt, într-o proporţie covârşitoare, bărbaţi; 

3) literatura şi arta clasice au fost folosite în epoca modernă drept instrumente în promovarea unei ideologii imperiale sau coloniale (Churchill însuşi a învăţat latină şi greacă) şi astfel au contribuit fundamental la rasismul societăţii contemporane; 

4) textele scriitorilor latini şi greci sunt prea grele, elevii şi studenţii dezavantajaţi social (a se citi: mai puţini la minte) nu au acces la ele; 

5) latina şi greaca se studiază cu predilecţie în şcolile private, fiind chiar o marcă distinctivă a acestora, ceea ce le face insuportabile; 

6) departamentele de studii clasice sunt prea masculinizate, femeile şi persoanele de culoare nu sunt suficient de bine reprezentate.

Ca urmare, disciplina mai bine ar dispărea de tot, cum sugerează chiar un clasicist de culoare de la Princeton, Dan-el Padilla. Desigur, dacă ar dispărea de tot, am rămâne şi noi fără obiectul muncii, ceea ce nu ne-ar plăcea, oricât de „nobile” ar fi intenţiile noastre. De aceea, mai bine o de-toxificăm prin: 

a) condamnarea tradiţiei ei fasciste şi imperialiste; 

b) selectarea de texte uşoare şi irelevante, din antichitatea târzie (evident, necreştină), spre a nu-i complexa pe studenţii mai puţin înzestraţi (pardon, am vrut să zic dezavantajaţi social); 

c) renunţarea completă la textele latineşti şi greceşti în predare şi folosirea de traduceri (dar de traduceri cât mai recente, căci traducerile mai vechi sunt neconforme ideologiei curente); 

d) selectarea a cât mai mulţi studenţi din şcolile de stat spre a nu le permite chiaburilor de la şcolile private să formeze cumva o clică; 

e) diversificarea personalului didactic şi a intereselor de cercetare (a se slăbi, adică, cu Homer, Platon, Caesar, Cicero! să ne ocupăm mai mult de culoarea chiloţilor femeilor divorţate din provinciile romane!); 

f) interzicerea categorică a panel-urilor formate numai din bărbaţi la conferinţele academice şi încurajarea activă a panel-urilor formate exclusiv din femei. 

Cam cu astfel de preocupări îşi pierd mulţi dintre colegii mei timpul. Mi-am permis odată, într-o discuţie pe Twitter, să-i trimit pe unii să mai înveţe oarece gramatică latinească fiindcă, dacă îi iei repede, nu pot citi nici măcar o frază din Caesar, darmite Cicero sau Tacit. Mi s-a replicat că sunt obraznic, insensibil şi arogant şi ar trebui să-mi fie ruşine. Altă dată, într-o discuţie cu nişte colegi de la Oxford şi Birmingham, în care luam partea unui coleg de la Cambridge ce scrisese un articol pentru a denunţa lipsa de substanţă a unor măsuri precum cele de mai sus şi suţineam că onestitatea intelectuală ne obligă să nu aplicăm standarde moderne unor realităţi istorice şi literare antice, au apărut şi jignirile. La obiecţia mea că, venind dintr-o ţară care a cunoscut dictatura comunistă cea mai atroce, sunt ceva mai bine plasat pentru a înţelege tendinţele autoritariste decât ei, mi s-a spus în faţă: „Opinia ta este irelevantă. Ţi-ai adus complexele anticomuniste prăfuite din Europa de Est. Eşti un rasist, un imperialist şi un homofob”. Aceasta pentru că afirmasem că romanii nu judecau în termeni de rasă şi nu au avut niciodată o ideologie de rasă precum naziştii, că imperiul roman, cu toate relele colaterale, a avut o influenţă benefică asupra civilizaţiei europene, iar aşa-zisa „problemă” a homosexualităţii este relativ irelevantă pentru antichitatea romană clasică întrucât, până la impunerea creştinismului ca religie de stat, ea era perfect acceptabilă şi acceptată, romanii neavând dileme morale în legătură cu ea.

În pat cu „duşmanul”, de nevoie

La acest nivel s-a ajuns. Unul deplorabil intelectual, pe care nu l-aş fi crezut vreodată posibil în Marea Britanie. Aproape că nu mai există decât alb şi negru, nuanţele tind să dispară, iar însăşi căutarea lor este un semn că şovăieşti, că nu eşti dedicat cauzei. O poziţie moderată arată că tu, de fapt, eşti de partea duşmanului, oricare ar fi acela. Dacă se întâmplă să fii bărbat, alb şi creştin, opinia ta este suspectă din start, iar dacă mai îndrăzneşti să ai şi îndoieli cu privire la directivele tovarăşilor mai tineri, aproape te excomunici singur. Sminteala cărturarilor care deschid umbrela în UK când începe să plouă în SUA este reală şi deosebit de periculoasă. Ceea ce este cel mai frustrant pentru mine este că, în tot acest război cultural, mă văd nevoit să iau partea „duşmanului”, respectiv a celor care se situează, pe eşichierul politic, la dreapta, care foarte probabil au votat Brexit şi care sunt ultraconservatori din punct de vedere social. Totuşi, când mă uit la cum arată „aliatul” şi ce discurs neo-stalinist poate avea, nu pot decât să închid ochii şi să coalizez cu „duşmanul”, fiindcă, cel puţin în acest moment, acesta pare mult mai raţional. Între „duşmanul” care îmi dă voie să nu fiu de acord cu el şi „aliatul” descreierat care-mi cere supunere necondiţionată, sunt obligat să-l aleg pe primul.   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp