Foto Guliver/Getty Images
Aflu din presă că domnul ministru al sănătății este pregătit să acorde un interes special educației și cercetării medicale. Pentru cei ce văd cum de mai bine de 30 de ani învățământul medical românesc pierde masiv în competiția cu cel din țări aflate altădată în urma noastră, gândurile domnului ministru nu pot fi văzute decât cu admirație. Admirație foarte bine temperată de experiența noastră postdecembristă, în care lumea zugrăvită de promisiunile politicienilor nu are de cele mai multe ori nimic în comun cu realitatea de afara.
Desigur că toate se vor face – trebuie numai să treacă (destul de mult) timp. Sunt dintre cei ce nu își doresc să vadă schimbările apărând după ce le va trece generația și îmi este limpede că declarațiile, dar și schimbările generate de actualul guvern în materie de învățământ medical sunt mult prea firave pentru a permite să-i prindem din urmă pe fruntașii Europei. Ce se poate face? Ca de obicei putem trage foloase de pe urma celor ce au inventat roata și să nu ne propunem să o reinventăm de la început. Odată cu fiecare nou ministru și fiecare nou guvern. Direcțiile sunt cunoscute: spații, oameni, tehnologii, concepte.
Spațiile. Spre deosebire de alte specialități, învățământul medical are nevoie de acces la pacient pentru a se desfășura. Ceea ce nu se poate face decât în spitale sau clinici ambulatorii. Din păcate spațiile dedicate educației medicale din aceste unități sunt într-o nebuloasă legislativă, câtă vreme spitalele pot fi ale Ministerului Sănătății sau ale primăriei, iar finanțarea actului medical (și în consecință și supraviețuirea economică a spitalului) vine de la casa de asigurări. Total diferit de finanțarea educației, care vine de la Ministerul Educației.
Spitalele nu sunt de cauciuc și au nevoie să se dezvolte. Puse în situația de a alege între restrângerea spațiilor de învățământ și restrângerea bugetelor, spitalele au ales sacrificarea studenților și a corpului didactic astfel încât în loc de modernizare a procesului didactic (grupuri mici de lucru și dezbatere, accesarea noilor tehnologii, facilitarea contactului cu o paletă cât mai largă de profesioniști medicali) ne deplasăm constant de destulă vreme în sensul opus. Și iată cum studentul ajunge să-și audieze asistentul pe holuri, în casa scării sau să-și dispute un scaun cu pacienții veniți la consultație.
A intra cu studenții în salonul pacienților aduce complicații suplimentare câtă vreme grupele de studenți sunt mari, saloanele sunt strâmte, iar pacienții în 2020 trebuie să dea dovadă de mult respect pentru actul de educație, astfel încât să accepte de față cu 10-15 necunoscuți să se dezbrace sau să-și dezvăluie secretele intime. Sălile de consultații cu destinație strict didactică sunt (cvasi)inexistente în spitalele și ambulatoriile românești pentru motivul clar că nu există nici persoana și nici legislația care să le impună. Dacă nici răspunsul la această problemă nu este la cele două ministere, atunci unde ar fi?
Oamenii. Un post în universitatea de medicină a fost întotdeauna un post râvnit. Parte datorită dorinței firești de a te împlini profesional învățând pe alții, parte datorită expunerii publice mai consistente, parte datorită accesului la activități mai diverse care rup rutina zilnică, parte pentru beneficii în majoritate administrative. Salarizarea nu a fost niciodată o motivație reală, pentru că niciodată salariile nu au reușit să atragă prin ele însele oamenii în învățământ. În context îmi aduc aminte ce ni s-a întâmplat într-un proiect internațional de cercetare-educare în care grupul de lucru s-a destrămat instantaneu odată ce am trecut de la salariul obținut în proiect (situat undeva la minus 20% față de media europeană) la salariul oferit de statul român (ca de obicei, situat la nivelul din coadă al clasamentului european).
Situația a devenit mai dramatică odată cu modificările din legea salarizării care demotivează puternic afluxul către viața de universitar în domeniul medical. Dovadă stă dificultatea de a acoperi posturi în zona preclinică a universităților medicale, dar și plecările răsunătoare după lungi cariere în această arie. Adăugăm la aceasta dificultățile crescânde de a îndeplini simultan în mod onest activitățile medicale (din ce în ce mai multe hârtii, rapoarte și scrisori cerute de sistemul medical) și cele de educație și avem imaginea complicată a vieții de asistent universitar sau șef de lucrări (și mă refer în special la aceștia deoarece ei reprezintă majoritatea cadrelor didactice într-o universitate ducând în mare măsură greul în educarea studenților în contact cu bolnavul). Despre implicarea în activitățile universitare a profesorilor invitați din străinătate aproape că nici nu poate fi vorba. Și asta în condițiile în care de exemplu, la Universitatea din Maastricht, care nu este nici cea mai rea, dar nici cea mai bună din Europa, 39% dintre cadrele didactice sunt din afara Olandei.
Tehnologiile. Vorbim în universitatea de medicină de tehnologiile didactice și de cele medicale. Am putea discuta și despre cele de cercetare, dar atunci am deschide o altă cutie a Pandorei, invitând la masă și ministrul Cercetării, pentru al cărui buget nu putem avea decât un singur termen: bășcălie politică.
Vorbind de tehnologiile didactice, saltul cel mai semnificativ făcut de universitățile românești a fost legat de accesul la bibliotecile virtuale internaționale. Prin multe renunțări (deh, tot bugetul!) s-a reușit ca în unele universități medicale din țară să fie plătit accesul la câteva dintre cele mai bune biblioteci virtuale. În mod paradoxal de informațiile din aceste biblioteci beneficiază în mare măsură tot pacienții tratați în clinicile universitare (căci spitalele abia dacă reușesc – când reușesc! – să ofere spații de lucru pentru personal: un scaun, un birou, un computer într-o cameră liniștită în care să te poți gândi; nici vorbă ca un spital să plătească accesul la jurnale și biblioteci din străinătate). Dar aici se cam termină comparația cu universitățile din vest. Pentru că ce comparație să faci între neaoșul „avem laptop, videoproiector cu acces la internet (!) și perete compatibil cu proiecția (!)” și laboratorul de realitate virtuală sau cel de inteligență artificială din aceeași universitate olandeză.
Cât privește accesul la tehnologiile medicale (altele decât stetoscopul și ciocănelul de reflexe) calculul este simplu: pentru orice aparat medical competiția se dă între a-i da acces studentului și a-l folosi în evaluarea unuia dintre pacienții care formează o listă de așteptare de ore (pe hol) sau de luni (pe agenda de programări). De ce am sacrifica un pacient pentru un student la medicină? Desigur ministeriabilii și legiuitorul se feresc să răspundă, lăsând medicul să se descurce cum poate cu acest conflict. Conflict care nu este de bună seamă menționat în fișa postului
Conceptele. Deși menționate la sfârșit ele nu sunt deloc ultimele ca importanță. Pentru că medicina s-a schimbat enorm în ultimii 30 de ani: avansul de cunoaștere a fost spectaculos, dar și poziționarea socială a medicului s-a schimbat profund în epoca lui doctor google și a fake știrilor viralizate pe rețelele de socializare încă înainte de a putea fi verificate. Curricula universitară este astfel supusă unor presiuni imense pentru a se adapta la situația de astăzi și a nu rămâne la nivelul ceaslovului lui Creangă. Dar adaptarea curriculei necesită o elasticitate care vine în conflict cu rigiditățile locale (și aici vorbim nu numai de legea care de fapt împiedică, dar și de piața muncii care nu permite adaptarea în mod rapid la noile cerințe – imaginați-vă ce dificil este să creezi o catedră de inteligență artificială, să bugetezi 4-5 posturi, să reduci numărul de ore din altă parte și pe cale de consecință să dai afară alți oameni care au fost cu tine în universitate și atunci când nu le puteai oferi salarii mai mari de 70 de euro pe lună ?! Asta pe lângă aprobările de la diverse ministere si unități cu atribuții în domeniu). Asta în condițiile în care la aceeași universitate din Maastricht vorbim de peste 20 de ani de curiculă ce include și științele comunicării, administrație medicală noțiuni de drept, iar acum realitatea virtuală și inteligența artificială sunt predate deja de ceva vreme.
Am trecut în revistă aici numai câteva din problemele învățământului medical românesc. Am înțeles că noul ministru îl consideră un domeniu prioritar. Vom spune și de data aceasta „Hai să vedem ce face!”. Dar în același timp ne vom educa studenții pe holuri și pe casa scării, vom proiecta pe pereți „adecvați videoproiecției” și ne vom uita cu jind la colegii din universitățile din vest care pot cumpăra direct cu cardul universitar un articol științific, un top de hârtie sau un cartuș de imprimantă, în timp ce noi trebuie să depunem cereri și să facem un plan de licitație... Ca de obicei, domnule ministru și doamnă ministru, aveți cuvântul!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
- grupele de studenții începând din anul 3, sunt mult mai mici, 3-4 persoane. Nu văd nici o problemă intr-un salon de 6-8 paturi cu 3 studenți
- exista o cameră de " curs " unde asistentul universitar predă studenților. Sau o anexă la amfiteatru. Sau unde se ține raportul de gardă. Pe scări n-am auzit. Iar asistentul are ore plătite numai pentru studenți.
- nu dezvăluie nimeni secrete intime: câți copii, etc se întreabă. Însă nici medicii, darmite studenții nu întreabă de exemplu " aveți probleme la actul sexual? " Afară e întrebare standard. Da, trebuie să învețe cum se simte ficatul la mână, ce se aude la plămâni, inimă, etc. Altfel nu-si formează mâna sau urechea.
- articole de specialitate? Studentul își clădește baza de cunoștințe, boala din carte, etc. ABC-ul. Întâi baza apoi finețurile. Articolele vin mai târziu.
- accesul la platformele de învățare și la biblioteci virtuale? Coincide manualul cu acestea sau nu? Studentului i se cere la examen din manual. Tot restul face de amorul artei, dacă are timp, că nici timpul nu-i de cauciuc. Iar toceala acasă, pe îndelete. Că se oferă pe alocuri acces la, absolut lăudabil însă ar trebui să aibă studenții acces și acasă, cu parolă, nu pe fugă între 2 cursuri. Totuși n-aș crede că oriunde in vest e așa. De obicei îl privește direct pe student ce face și cu ce bani. Platformele sunt concordante cu ghidurile de practică. În România cu care ghiduri?
- nu văd o problemă că studentul n-are acces la aparatură, nu știe să umble cu ea! Nicăieri nu cred că are, sunt enorm de scumpe. El abia învață ce se poate vedea la acele aparate. Există înregistrări, filme, etc, care-l pot edifica.
Singura problemă reală e curicula: știința comunicării, noțiuni de drept și încă altele care lipsesc cu desăvârșire.
Da, medicina e pretențioasă și costisitoare încă de pe băncile facultății....
Poate acum or fi 3 studenti la 6-8 paturi.
Pe vremea mea....ehehe.....acu nspe mii de ani, am fost 6 in grupa , din anul 1 pina la final.La 400 de studenti pe an.
Nu erau grupe mai mici.
Poate mai mari, pina la 8 pe grupa.
O singura observatie: daca se vor mari salariile la universitari, toti nesimtitii, oportunistii vor da navala. Vor ocupa locurile altora merituosi. S-a intimplat peste tot, mai ales in tarile sarace. In toate domeniile.
Desigur, trebuie o salarizare mai buna, dar nu doar in mediul invatamintului superior. Peste tot -in domeniu- trebuie sa creasca veniturile, pentru a tine lichelele departe de tentatie.
E o problema generala, pe care trebuie sa o luati in consideratie. (Nu stiu sigur, dar cred ca medicii ce lucreaza la marile companii au salarii mai bune decat universitarii. Cam peste tot.)