De ce școala mai încearcă să ne apropie de literatură și care e rolul ei? Desigur, în principal unul estetic. Secundar, predarea literaturii asigură transmitere de vocabular, stil, informație, sentiment de apartenență unui spațiu cultural. Aș forța însă și desprinderea unui beneficiu care vine să balanseze apelul, tot mai pronunțat, la gândirea liniară și presetată.
Pentru cineva care studiază și, eventual, predă literatura, discursul corectitudinii politice are toate datele să apară drept o calamitate, menită să niveleze gândirea. De ce? Pentru că literatura, concomitent idealului estetic, exprimă toate valorile pozitive pe care și le propune și corectitudinea politică, fără a aduce însă îndârjirea și radicalismul acesteia din urmă. Să luăm, de pildă, imperativul toleranței etnice. El este formulat în mai multe opere literare, precum „Vasile Porojan” (prietenul din copilărie, țigănuș lingurar, al lui Vasile Alecsandri), sau în scrierile lui Ioan Slavici.
Copilărind într-un sat bănățean mozaicat etnic, Slavici evocă în „Amintiri” sfatul pe care îl primește de la mama sa: „Când întâlneşti în calea ta un român, să-i zici «Bună ziua», dar maghiarului să-i zici «Jo napót», iar neamţului «Guten Tag» şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă cu tine." În romanul „Mara”, scriitorul imaginează o aprigă femeie (văduva capitalistă, prima business-woman a literaturii noastre, cum a numit-o N. Manolescu) ce îi interzice fiicei căsătoria cu Națl, pentru că e sas și aparține unei familii rivale. Ea sfârșește prin a-și accepta ginerele, sentimentele sale domolindu-se și prin apariția unui nepot. Totuși, după grila cenzurii contemporane, Mara ar putea fi văzută ca un monstru moral, o intolerantă lipsită de inimă, numai bună de pus la zid. Am putea scoate broșuri titrate „Discriminarea nu e o glumă!” și să o dăm drept exemplu negativ. Sau am putea începe campanii și petiții pentru evacuarea ei din literatură, ca să nu dea idei cititorilor, îndemnând la imitație. Numai că în literatură lucrurile nu merg așa.
De aceea, poate că întâlnind cu adevărat literatura, elevii vor ezita, măcar puțin, la maturitate, să predice modele definitive de comportament social și politic: cum trebuie să fie cetățeanul perfect, sau votantul perfect, sau părintele perfect. Literatura se încăpățânează să arate oameni autentici, având simultan multe calități și multe defecte. Ea se încăpățânează să ne spună că, de obicei, un om nu este mereu bun, după cum nu este mereu rău. Și că totul merită și poate fi discutat.
O operă literară (chiar și atunci când vine de la moralistul Slavici) aduce în față portrete autentice, credibile, de oameni complecși, cu defecte, dar și calități, iar nu fantoșe sau cartoane umblătoare. Față de un om, ca și de un personaj bine realizat, literatura ne invită la poziționare nuanțată, complexă, evitând grilele și receptarea în alb-negru. Mara este impasibilă în fața dorinței maritale a fiicei, este chibzuită până la zgârcenie, dar tot ea este muncitoare, calculată și adesea jertfelnică pentru copiii ei. Imaginea celor trei ciorapi în care strânge bani (unul pentru fiu, unul pentru fiică, unul pentru zile de bătrânețe și înmormântare) rămâne emblematică, dar spune ceva și despre dragostea ei de mamă.
Literatura română prezintă numeroase exemple de conviețuire interetnică. Felix Sima („Enigma Otiliei”) este coleg la Medicină cu evreul Weissmann, Vitoria Lipan („Baltagul”) este ajutată în căutările ei de domnul David, hangiu evreu (inclusiv la pregătirea parastasului ortodox), Titu Herdelea („Ion”) are o relație cu notărița Roza Lang, în vreme ce cârciumarul din același roman este evreul Avrum. Tot în „Ion” apar autoritățile maghiare, portretizate negativ deoarece îl îndepărtează de la catedră pe învățătorul Herdelea pentru predarea în română. Dar în alt roman („Pădurea spânzuraților”), Rebreanu prezintă două modele de umanitate, în persoana a doi maghiari care primesc toată simpatia cititorului: Ilona (iubita protagonistului) și tatăl ei, Vidor. Este o meritorie dovadă de obiectivitate, de lipsă de ranchiună, dacă ne gândim că fratele autorului, Emil, a fost spânzurat pentru tentativă de dezertare la inamic (armata română), din ordinul autorităților austro-ungare. Este un episod dramatic din Transilvania, înainte de Marea Unire. Liviu Rebreanu însuși, aflat în România în anii Primului Război Mondial, a primit ordinul de a reveni în rândurile armatei maghiare (ca cetățean austro-ungar din Ardeal și ca fost ofițer). Refuzând, a fost arestat (Bucureștiul se afla sub ocupație germană) și urma să fie trimis cu trenul la Budapesta, în fața Curții Marțiale.
Știind că îl așteaptă condamnarea la moarte, Liviu Rebreanu l-a lovit pe soldatul de escortă, a fugit și a stat ascuns vreme de câteva luni (la cumnatul său, dar mai mult în subsolul muzeului Kalinderu, ajutat de pictorul Steriadi). Într-un final, a reușit să ajungă clandestin la Iași.
Vin apoi cărțile semnate de scriitori români de altă etnie. Empatizăm cu trăirile unui student evreu în interbelicul românesc, Mihail Sebastian, în „De două mii de ani” și „Cum am devenit huligan”. Apoi aflăm și o lume idilică, Herța lui Barbu Fundoianu, în poeziile sale care ar merita redescoperite. Acest poet a emigrat la Paris și a scris în franceză sub semnătura Benjamin Fondane. Izbucnind războiul, a fost arestat. Câțiva prieteni, inclusiv Cioran, au făcut demersuri și obținuseră eliberarea lui din lagărul de la Drancy, numai că poetul a refuzat să își părăsească sora. Astfel, au fost deportați amândoi la Auschwitz în 1944, unde au sfârșit gazați.
Venind spre literatura contemporană, descoperim „Cartea șoaptelor” de Varujan Vosganian, cronică poetică, de o duioșie și forță rare, a armenilor din România. Personal, nu am citit nicio carte apărută după Revoluție, mai bună decât aceasta.
De ce prefer mesajul literaturii aceluia exprimat în jargonul corectitudinii politice? Pentru că în nicio operă literară un personaj nu intră automat la categoria pozitivă doar pentru că aparține unei minorități. Pentru că acum i se arată o calitate, iar trei pagini mai încolo, i se poate arăta un defect. Sau poate că este portretizat predominant negativ, fără ca autorul să își facă o culpă din asta și fără să se îngrozească la gândul unei acuze de discriminare. Pentru că un scriitor adevărat caută autenticitatea, iar nu să se plieze pe măsurătorile ideologice. Pentru că literatura adevărată respectă omul, înfățișându-l așa cum este: înfricoșător, abisal, simultan măreț și abject. Abjecția aceasta, reziduală în fiecare dintre noi, nu se șterge așa rapid, nu printr-o poleială de civilizație și un set de sloganuri în vogă. Personajele literare au dialoguri mai reale decât am ajuns uneori să avem noi, bolnavi de eufemisme. În lumea noastră, oamenii nu mai sunt bătrâni, ci în vârstă, nu mai sunt săraci, ci defavorizați, nu mai mor, ci decedează…
De aceea, poate că întâlnind cu adevărat literatura, elevii vor ezita, măcar puțin, la maturitate, să predice modele definitive de comportament social și politic: cum trebuie să fie cetățeanul perfect, sau votantul perfect, sau părintele perfect. Literatura se încăpățânează să arate oameni autentici, având simultan multe calități și multe defecte. Ea se încăpățânează să ne spună că, de obicei, un om nu este mereu bun, după cum nu este mereu rău. Și că totul merită și poate fi discutat.
Numai că… nici literatura nu mai e lăsată să fie literatură. În unele țări, cărțile pentru copii au fost rescrise până la a fi de nerecunoscut. De pildă, unele basme de Andersen au fost modificate pentru a nu mai avea un final trist. Ce mai rămâne din „Fetița cu chibrituri” dacă îi dăm un final fericit? Sau din „Soldățelul de plumb”, cel care a sfârșit aruncat în foc (de un copil plictisit de jucărie), topindu-se alături de balerina lui, într-o îmbrățișare din care a mai rămas doar o inimioară de plumb? Și, până la urmă, de ce sunt cenzurate poveștile acestea? Ce e periculos aici? Suferința de care vrem să-i scutim pe copii? (Bizar, dacă e să ne gândim la simultana ofertă de jocuri video ori desene animate, multe foarte violente.)
Din spațiul românesc, putem exemplifica printr-o rescriere a „Scufiței roșii”. Bunicuța nu mai e înghițită, ci scapă într-un dulap, Scufița, și ea, fuge și întâlnește doi vânători. Ba chiar și lupul scapă doar cu o rană ușoară, fiind purtat pe brațe de vânători.
Probabil prin această cenzură se caută imaginea unei lumi perfecte, din care răul a fost evacuat. Prin nostalgie, se speră, copilul va încerca la maturitate recompunerea acestei lumi ideale, va lupta pentru crearea unui mediu din care suferința a fost izgonită. Dar suferința este inerentă condiției umane. A fugi de ea ne face nu numai lași, ci și cruzi față de cei care ar avea nevoie de implicarea noastră. Nu putem stăvili boala, bătrânețea, moartea. În lumea aia utopică, le putem ascunde parțial, dar nu eradica. Îmi vin în minte mărturiile unei românce care îngrijește o bătrână în Italia: copiii evită să-și viziteze mama, delegându-i româncei nu doar îngrijirea propriu-zisă, ci și relaționarea cu aceasta. Românca noastră, o simplă femeie dintr-un sat moldovenesc, face terapie cu distinsa doamnă, coafând-o, rujând-o mai mult sau mai puțin strident și propunându-i ieșiri la restaurant (de care profită cinstit și ea). Când, deprimată, doamna se răzgândește în ultimul moment, românca se isterizează eficient, într-o italiană aproximată cu „de-asta am stat să te dichisesc trei ore???”. Dar să nu fim nedrepți față de familie: cazul e mai curând fericit, din moment ce copiii plătesc pentru îngrijirea bătrânei. Totuși, ca în poveștile rescrise, ei refuză să vadă suferința, izolează aseptic ideea de bătrânețe până când se vor confrunta ei înșiși cu ea. Atunci se vor alina temporar datorită unor conturi decente, călătorind prin Club Med, dar poate copiii lor, la rându-le, nu îi vor vizita decât de trei-patru ori pe an. Desigur, e ușor să critici de pe margine, departe de un context similar. Atâta doar că, dincolo de alegerile noastre, poate nu ar strica să gândim nuanțat și, totodată, să renunțăm la niște tipare ce denaturează relațiile dintre noi. Ele ne scot din firesc, devenind totodată norme care tabuizează unele subiecte contemporane.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Datoria unui părinte este de a explica orice: de ce lupul o mănâncă, evident figurativ, pe bunică, de ce statuia lui David are penis și testicule, de ce tablourile nud sunt frumoase și nu indecente.
Dacă un părinte nu reușește să își armonizeze explicațiile cu întrebările copilului, este un părinte slab. Metodele educaționale bazate pe ”bau-bau”, ”te bat” sau ”te iau țiganii” dovedesc o tară educațională a părinților.
Un copil va înțelege exact povestea cu Scufița corect și că este doar o lecție dacă va ști in prealabil că o casă e un adăpost, unde nu intră lupul nici dacă bate la ușă, bunicile nu sunt chiar așa de tâmpite și copii mici nu prea au ce căuta singuri în pădure.
Adică milioane de copii au auzit sau au citit poveștile copilăriei (Capra cu 3 iezi, Scufița roșie, Prâslea cel Voinic etc.) și nu au pățit nimic și ne trezim acum că vai ce calamitate, avem o populație dezechilibrată mintal din cauza acestor povești.
Un film care exemplică foarte interesant tema aceasta a unei lumi perfecte este The Giver. Poate că din punct de vedere artistic filmul nu este o capodoperă, însă ideea pe care încearcă să o expună este foarte interesantă și merită contemplat asupra ei.