Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„Ai cui sunt copiii noștri?” Cum să citim povestea dramatică a soților Barbu, care și-au pierdut copiii din cauza certurilor conjugale

Pe 13 martie 2014, familia Barbu, rezidentă în Londra, a rămas fără cei doi copii, luați de serviciile sociale londoneze, din pricina certurilor dintre soți. Pe fondul acestei tensiuni, premergătoare unui divorț, autoritățile au considerat că Diana (8 ani) și Andy (5 ani) nu pot rămâne cu părinții lor. În ziua îndepărtării lor din familie, autoritățile i-au spus tatălui că vor încredința copiii mamei, dacă el este de acord să nu revină la domiciliul conjugal, pentru a nu se mai crea tulburări. Tatăl a acceptat, din dorința disperată de a-și vedea copiii restituiți măcar soției.

Dar după șase luni (timp în care copiii au stat în altă familie), a sosit raportul social negativ asupra mamei, indicând că pune pe primul plan propriul interes, acela de a-și reface viața, alături de partenerul care și cauzase divorțul. Copiii nu au mai fost dat niciunui părinte, deschizându-se procedura de adopție. În consecință, tatăl a început lupta de a obține el custodia copiilor, mergând până la greva foamei în fața CEDO, vreme de 18 zile.

Pe 20 iunie 2016 a fost pronunțată hotărârea de adopție în favoarea unui cuplu londonez. Între timp, tatălui i s-a făcut o plângere penală de către Social Services Haringey, sub acuzația că a continuat să posteze fotografii cu cei doi copii și a divulgat amănunte despre ancheta socială, ca și despre cuplul adoptiv, specificând că este un cuplu de homosexuali. În acest ultim proces, sentința de pe 4 iulie a.c. a fost una de achitare pentru Florin Barbu. 

Deși vorbim de țări cu îndelungată istorie a democrației și cu respect pentru drepturile omului, observăm că s-a ajuns la o delegare masivă de putere către instituții administrative, ale căror hotărâri au instantaneu caracter executiv (sub criteriul, uneori justificat, al urgenței) și abia mai apoi, prin proceduri îndelungate, acestea pot fi atacate în justiție.

Ba se întâmplă ca și după pronunțarea unei sentințe judecătorești favorabile familiei, instituția socială să tergiverseze redarea copilului, prin deschiderea unui alt proces sau prin demararea procedurilor de expulzare a părinților. Este cazul familiei Avramescu Cruz. Mama româncă este amenințată cu expulzarea, după ce a câștigat o primă luptă în justiție. „Autorităţile au continuat manevrele de a păstra copiii deschizând acest al doilea proces, pe care acum îl invocă şi ca motiv de expulzare a fiicei mele. Reţineţi, acuzaţiile aduse fuseseră deja demontate într-un prim proces chiar de către o instanţă de judecată. În acest moment, fata mea este dărâmată”, afirmă Constantin Avrămescu, bunicul matern.

România nu este singura țară care se confruntă cu aceste probleme. Unele state chiar au intrat în conflicte diplomatice deschise (și, în cazul implicării la vârf, au avut câștig de cauză, de pildă India). Abuzuri ale serviciilor sociale au mai fost reclamate de familii din Cehia, IndiaTurcia, Slovenia, Lituania, Rusia, Polonia, Brazilia. De asemenea, chiar și în presa scandinavă au apărut suficiente voci care contestă modul de lucru al serviciilor sociale.

Abuzuri similare cu cele din Norvegia se raportează cu precădere în Marea Britanie, Finlanda și Canada. În ciuda unui performant sistem legislativ și a unei culturi de respectare a drepturilor omului, vesticii par a fi uitat ceea ce noi, dincoace de Cortina de Fier pentru jumătate de secol, încă mai ținem minte: să ne temem de cel cu prea multă putere, care afirmă că ne vrea binele și ni-l va aduce cu forța. În vreme ce în România instituțiile sunt adesea prea slabe și ineficiente, în unele state vestice ele sunt atât de puternice, încât au devenit discreționare, mușamalizând abuzurile sau culpele în serviciu. Ce face guvernul român pentru toate aceste cazuri, îngrijorător de numeroase? Ce face pentru dr. Camelia Smicală, ai cărei copii au fost luați de protecția copilului din Finlanda, sau pentru Andreea Sutton Brădeanu (Anglia), Andreea Avramescu Cruz (Norvegia), familia Nan (Norvegia)?

Pentru Florin Barbu, aparatul diplomatic românesc pare a-și fi pus în mișcare mecanismele. S-au implicat senatorul Ben Oni Ardelean, deputata Maria Grecea, presa, televiziunile. Patriarhia Română afirmă în comunicatul său că soluţia de protecţie aleasă de autorităţile britanice contravine Convenţiei cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin legea 18/1990. Astfel, potrivit articolului 20, alin. 3: „În alegerea uneia dintre aceste soluţii (de protecţie – n.n.) este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.”

De aproape doi ani (din decembrie 2014), deci înainte de pronunțarea unei decizii definitive, Florin Barbu nu a mai avut dreptul să-și vadă copiii sau să le vorbească la telefon. Deși sunt propriii copii, i s-a spus că este ilegal să posteze în continuare pe Facebook imagini cu ei. Deși interesul superior al copilului prevede și dreptul la identitatea de limbă și religie, totuși copiii (care înainte vorbeau doar românește) acum sunt în mediu exclusiv anglofon, crescuți de un cuplu homosexual. 

Suntem obișnuiți să credem că statutul de părinte nu se poate pierde pentru cea mai mică eroare. Dragostea parentală compensează un ton prea ridicat, o criză maritală cu martor, un dinte cariat de prea multă ciocolată, o greutate corporală peste medie pentru care adulții se fac vinovați. Intruziunea statului se justifică doar în cazuri grave, atent monitorizate (violență, exploatare prin cerșit, prin muncă, alcoolism sever – asociat cu până la 70% din cazurile de violență în familie). Altfel, purismul moral poate deveni monstruos. Conform unei optici de funcționar mărunt și zelos, pentru a avea dreptul de a rămâne părinte, nu este suficient să respecți schema clasică: protector, furnizor, non-agresor. Fișele completate de asistenți sociali străini prevăd observații minuțioase pentru tot felul de aspecte care nu ar trebui normate, precum durata îmbrățișărilor, contactul vizual, modul de hrănire. De exemplu, riști să îți pierzi copilul dacă: te cerți cu soțul/soția în fața lui, îi ești mai mult prieten decât părinte, îi ești prea mult părinte și prea puțin prieten, dormi cu el în același pat, îl ții prea mult în brațe, îl hrănești prea mult și copilul dezvoltă obezitate precoce, îl hrănești prea puțin (el însuși refuzând), suferi de depresie. Desigur, situațiile acestea nu sunt ideale, dar statul ar trebui să ofere consiliere, nu să urgenteze darea spre adopție.

Așadar, spre ce ne îndreptăm? Luăm familiei prezumția de nevinovăție considerând-o automat incapabilă și deci subordonată unor instituții care au datoria de a-i arăta ce e bine și ce e rău? În dialogul cu aceste instituții, atitudinea familiei trebuie să fie din start una spășită, încercând să se justifice pentru a-i fi recunoscută calitatea parentală? Tindem să considerăm părinții drept niște delincvenți care merită urecheați (sau distruși) de un asistent social? Atunci, nu e de mirare că unii părinți ”sunt terifiați de orice contact oficial, devenind incapabili să răspundă la ușă sau la telefon. Fac orice le stă în putință pentru a-și proteja copilul de stat”, așa cum afirmă pentru The Guardian dr. Lauren Devine. Mărturii similare sunt redate de cotidianul The Atlantic. Un tată a stârnit suspiciuni când și-a dus copilul la spital, suferind de o durere de ureche: „eu și soția mea am fost nu doar insultați, ci pur și simplu luați cu asalt, casa ne-a fost invadată de oameni care ne amenințau cu poliția și luarea copiilor. Totul a durat două luni, timp în care eram total confuzi despre ce se va întâmpla, în pofida telefoanelor și a solicitărilor mele de a mi se da informații. De la acest incident, mi-am schimbat total impresia despre serviciile sociale.” 

Jurnalista Cris Beam a publicat, în urma unei documentări intense, cartea de mărturii și analize „To the end of june: the intimate life of american foster care”. Elogiată în New York Times ca „remarquable”, cartea are un ton echilibrat, autoarea prezentând și cazuri în care darea în plasament a fost soluția fericită, dar și cazuri nefericite, copiii trăind umilințe în familia nouă (cel mai adesea, umilința de a se simți nedoriți, dar și unele abuzuri grave). Cris Beam prezintă și cazul familiei Green care, din considerente creștine, a primit în plasament 10 copii, pe unii dintre ei ajutându-i să depășească traume experimentate alături de părinți narcomani și neglijenți. Urmărind apoi statisticile, Cris Beam arată că aproape o treime din băieții instituționalizați ajung în închisoare înainte de vârsta de 19 ani, în vreme ce la fete crește de două ori riscul de sarcină în adolescență. În plus, precum veteranii de război, mulți copii din plasament au tulburări de stres post-traumatic. După o argumentație care pune reflectorul când pe o tabără, când pe alta, concluzia jurnalistei, menționată în articol, vine destul de net, susținută de statistici: reușesc mai bine în viață copiii lăsați alături de familia naturală (chiar și vulnerabilă social), decât cei dați în plasament.

În Anglia, protecția copilului încearcă să fie mult mai vigilentă după ce s-a confruntat cu masive critici în anul 2007, în cazul Peter Connelly, bebelușul de un an și jumătate, decedat în urma traumatismelor provocate de iubitul mamei. Deși asistenții sociali au semnalat abuzuri, iar medicii au confirmat vânătăile de pe corpul micuțului (mama fiind chiar arestată pentru o lună), totuși s-a considerat că nu sunt întrunite cerințele pentru scoaterea din familie. Acest teribil caz ne arată cât de importante sunt instituțiile de protecție a copilului. Dacă ele sunt vitale într-o societate civilizată, în schimb nu e normal ca funcționarii să decidă, din prudență și comoditate, separarea definitivă a familiei pentru orice suspiciune. În plus, s-a ajuns la impunerea separării pentru tot felul de motive, dincolo de acuza de violență. În acest document oficial, vedem o parte din etapele urmate de lucrătorii sociali pentru a da verdictul asupra calității de părinți suficient de buni – „good enough parenting” – pe baza a patru elemente pe care părintele trebuie să le îndeplinească: 1. a veni în întâmpinarea nevoilor de sănătate și dezvoltare ale copilului, 2. a pune nevoile copilului pe primul plan, 3. a oferi o îngrijire constantă, 4. a fi conștient de apariția unor probleme pentru care să ceară ajutor specializat. Părinții cu risc (risky parenting) sunt cei care: neglijează nevoile de bază ale copilului, pun pe primul plan propriile nevoi, dovedesc haos și lipsa unei rutine (i.e. discipline), nu doresc să interacționeze cu unitățile de ajutor specializat. Plin de bune intenții, dar cu precizări vagi, cum poate acest document să limiteze excesul de zel sau abuzul funcționarului? Cine decide ce înseamnă, de pildă, „chaos and lack of routine”? Sau ce înseamnă punerea pe primul plan a interesului copilului? Oare nu putem astfel contesta și aspirația la o carieră de succes, ca susceptibilă să dăuneze familiei? Dorința de a-ți reface viața după divorț (menționată la începutul articolului) te face și ea automat un părinte denaturat și dezinteresat de copil?

În consecință, serviciile sociale din Anglia au ajuns o sperietoare pentru părinți, care nu mai văd în ele un partener și un sprijin. John Cameron, de la NSPCC (National Society for Prevention of Cruelty to Children) admite că: „Ideally we’d want appropriate investment in support for families who need it after unfounded allegations of abuse, to get their lives back on track, but the real world is that local authorities have limited resources,” (Am dori o sprijinire a familiilor ce s-au confruntat cu acuzații neîntemeiate de abuz, am dori ajutarea lor pentru a-și reface viața, dar adevărul este că autoritățile locale au resurse limitate). Unul din cazurile mediatizate de eroare a serviciilor sociale engleze este, de pildă, cazul Adele Joyce.

Printr-o delegare masivă de putere, unele instituții de protecție socială tind să se sustragă controlului judiciar (tardiv) și inter-instituțional (printr-o independență aproape totală). Totuși, state precum Marea Britanie, foarte dezvoltate și fără sincope în exercițiul democratic, oferă posibilități de corectare a abuzurilor. Depinde și de noi cum vom folosi pârghiile legale de semnalizare a acestor abuzuri. Ce va face statul român pentru Camelia Smicală, Andreea Avramescu, Andreea Sutton, familia Nan? Ce va face pentru Florin Barbu asupra căruia nu planează nici suspiciunea de violență, nici de neglijență, reproșându-i-se climatul negativ (certuri) premergător divorțului? Ce va face pentru copiii Barbu, cetățeni români, adoptați și denaționalizați cu forța? E nevoie să arate că pentru el diaspora nu e doar un concept general și difuz, bun de invocat în anumite momente politice sau la reuniuni festive. E nevoie să se implice, prin ferm suport juridic și diplomatic, în ajutarea unor oameni concreți, cu probleme la fel de concrete și urgente. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • :))))))))))))))))))))
    Ca să ştim poziţia autoarei, un citat dintrânsa:

    "...Atenţie, în admiraţia dvs. pentru progres, modernitate, ”lume civilizată”, cu un astfel de discurs riscăm să ne pierdem identitatea...Iar identitatea noastră, ca europeni, e identitatea creştină..."

    Comentariul ataca articolul critic la adresa politicii BOR de îndoctrinare obligatorie în şcolile româneşti:

    http://adevarul.ro/news/eveniment/care-talcul-presiunilor-bor-fata-legea-eliminare-religiei-scoli-efecte-manevrele-patriarhului-1_5486ed0d448e03c0fd9961fe/index.html
    • Like 0
  • MĂ ADRESEZ MODERATORULUI ACESTUI FORUM: Mi-am exprimat o opinie personală privind stilul acestui articol, fără sa atac persoana autoarei. Am avut trista surpriza sa primesc insulte personale (sa fiu tratată de ''neamprostie'') de un...cititor. Îmi pare rău să văd că tolerați astfel de insulte absolut inacceptabile pe orice forum care se respectă.
    • Like 0
  • Diana N. check icon
    Am bănuiala că dvs. nu ştiţi cum arată o familie disfuncţională. Că nu vă puteţi imagina ce înseamnă pentru un copil să-şi audă părinţii certându-se cu cel mai josnic limbaj (şi nu e vorba de vorbe abstracte, ci de mama lui!), să fie luaţi de mână şi traşi afară din casa ("Tu vii cu mine!"), sau să-şi aştepte părinţii să-i ia de la şcoală, la ore după ce toţi copiii au plecat, sau să mănânce pufuleţi şi napolitane, că asta a cumpărat de mâncare părintele... Există multe tipuri de neglijenţă sau abuz. Niciun copil nu e pe deplin protejat, dar banuiala ca stă în casă cu unul sau doi adulţi iresponsabili nu poate lăsa indiferent un angajat al sistemului creat pentru a apăra copiii. După cum am observat eu, cei mai intransigenţi luptători pentru drepturile copiilor sunt adulţii care au avut o copilărie marcată de traume care nu erau la vremea aceea considerate importante. Ei ştiu de ce nu există contact vizual între părinţi şi copii şi pricep şi de ce lipsa îmbrăţişării sau prelungirea ei excesivă înseamnă pericol. Mai cercetaţi!
    • Like 0
    • @ Diana N.
      excelent raspuns. Diana N mai arata ceva extraordinar, ca Romania chiar si la nivel intelectual pretins elevat este cu vreo 40 de ani in urma firescului mondial. o sa preiau cu copy/paste ce ati scris si va voi cita.
      • Like 0
    • @ Eugen Cristian Chiticariu
      Diana N. check icon
      Copiii noştri şi toţi copiii din lume pot nimeri în mijlocul unor conflicte nemiloase şi nimeni nu ne poate garanta că îi vom putea feri de schijele acelea scăpate de sub control. Dar cred că ceea ce îmi doresc eu pentru copilul meu e bine: vreau să aibă linişte. Şi puii de căprioară sau de lup ori de rândunele au nevoie de rutină, de hrană, de veselie, ca să crească şi să înveţe să fie ce e în firea lor să devină. Nu toţi copiii au familii ca la carte, nu toţi au hrană delicioasă, dar toţi pot fi fericiţi, dacă au linişte şi speranţă, ca să se joace şi să râdă, căci viaţa lor şi lumea lor e la nivelul de 1 m şi tot ceea ce ei văd şi îi interesează e cu totul altfel decât cred adulţii... Vă doresc din toată inima să rămâneţi un tată atent şi optimist, care să-i arate fiicei sale că e acolo oricând îl va chema (şi toţi copiii îşi testează într-o zi părinţii! ) şi că, şi pe pământ, iubirea există. Şi e tot ce contează.
      • Like 0
  • vorbim despre niste tari ca UK Norvegia si altele, tari dezaxate mintal, care doresc dezinicriminarea pedofiliei, necrofiliei, incestului etc, prin propuneri legislative din partea unor ONG-uri. Vorbim despre abuzuri asupra imigrantilor, rasism(nevasta lui Barbu e de etnie rroma), neo-nazism, xenofobie( BREXIT), si asa mai departe. Nu mai e nici un drept al omului in picioare, in ceea ce priveste Norvegia, acest stat este un experiment nazist si terorist impotriva familiilor biologice: Copii rapiti , maltratati, batuti de asistenti sociali ai BARNEVERNET, si mai nou s-a descoperit ca sunt si drogati. Traiesc de mult in vest, stiu ce vorbesc, s-a ajuns mult prea departe.
    • Like 1
  • Ceea ce mă deranjează în acest articol este ca este scris foarte prost: nu exista o logica a ideilor, doar fapte și păreri enumerate alandala și, în plus, este plin de greșeli de limba. În astfel de condiții, conținutul, ideile textului (dacă exista...) îi scăpa și celui mai răbdător cititor.
    • Like 4
    • @ Shtefana Sava
      Presupun că glumești când vorbești de răbdare. Dacă aveai ai fi utilizat-o să găsești cum să scrii "Ș" de la Ștefana.
      • Like 2
    • @ Mircea Ion
      Mircea Ion,îmi scriu numele cum îmi place (pina una alta este numele MEU și îmi apartine) și nu am de dat socoteală NIMĂNUI în privința asta. Ar fi fost mai inteligent din partea ta sa exprimi o opinie în legătură cu acest articol,și nu cu felul în care eu am ales sa-mi ortografiez numele.
      • Like 0
    • @ Shtefana Sava
      Dar tot matale spui ca autoarea articolului are greseli de limba. Dar unde incadram expresia matale: "(pina una alta" ?? Cu ce a gresit "â" (sau "a") de nu l-ai utilizat unde trebuia ?
      • Like 0
    • @ Sergiu F.
      Incadreaz-o în purismul tău lingvistic.
      • Like 0
    • @
      Desigur Sergiu F., cit de simplu este sa recurgi la insulte cind nu mai ai argumente!... Mai bine învață acordurile pronumelor de întărire înainte sa te lansezi în insulte gratuite. Cit despre afirmațiile tale în legătură cu așa zisele mele atacuri la adresa autorului...nu are rost sa mă obosesc sa-ți explic ... e clar ca nu am cui.
      • Like 0
  • Raul check icon
    Trebuie sa terminam cu chestii de genul: "desi sunt propriii copii, n-a mai putut sa posteze poze cu ei pe facebook"... cum scrie si doamna Cioc, probabil crezand ca tatal are dreptul sa faca si sa spuna orice pentru ca sunt copiii lui. Intelegeti odata ca parintii NU sunt proprietarii copiilor si NU pot dispune de ei cum doresc. De ce sa sufere copiii langa un tata violent sau langa o mama denaturata care ii pune pe plan secund, ea cautandu-si alti soti sau amanti?! Sistemele occidentale pun pe prim plan bunastarea copiilor, iar romanii nu inteleg acest lucru... ei inca sunt sub influenta principiilor mioritice, de genul: "eu te-am, facut, eu te omor", unde copilul este o sluga, nu are decat sa se supuna parintelui si sa accepte orice abuz.
    • Like 4
    • @ Raul
      Raul , nu cred .ca nici un parinte responsabil si intreg la cap isi considera copiii proprietate! Un pparinte intreg la cap stie .ca este PRIMORDIAL responsabil de tot ceea ce tine de cresterea unui copil. Pe langa mancarea si haine este in primul rand dragostea parinteasca ce nu o poate inlocui nici o insitutie privat de bineintentionata at fi ea. Si dragpstea mai presupune si disciplina cand e nevoie say vrei sa spui .ca parintii , tai care te-au crescut si ti-au offerit poate cat au putut ei atunci , au fost niste brute lipsite de iubire cand ti-au mai tras vre-o urecheala?? Nu exista trauma mai mare atat pt copii cat si pt parinti ca atunci cand sunt separati !! O palma nu te face parinte denaturat! Nici o insitutie in lumea asta nu poate inlocui dragostea parinteasca care ajunge pana la sacrificiu de sine . Astea nu sunt motive sa separi copii de parinti si sa distrugi vieti! Sa demonstreze cazuri grave si sa actioneze acolo nu in familii perfect normale ! Un copil cu adevarat abuzat nu va vrea in veci sa se intoarca in sanul familiei unde se petrece abuzul in caz de separare. Insa xand copilul este traumatizat vizibil tocmai in urma separarii de catre parintii trebuie sa iti pui niste intrebari. Aceste servicii fac abuzuri enorme destramand familii perfect normale si cauzand trauma psihologice irecuperabile ceea ce o simpla palma la fund nu ar putea cauza in veci.
      • Like 0
  • Daaaaa???? Atunci, dragă mass media din Romania, aveți o mare problema. Se pare ca stupidele si feudalele cazuri de abuz pe alienare parentala care au explodat incepand cu 2011 de cand cu noul cod civil, si care au creat o intreaga generatie de semi-orfani post divort in Romania, vă scapă, dacă nu ne ducem, sa ne jelim pe la panticostali sau in general in vest, sa ne asezam pe un caldaram. Cazurile Turcu, Heimann, Timar, Gosman, Chiticariu sunt numai cateva care arata in ce hal sta situatia la noi pentru mult mai putin decat faptele constatate pe afara inspre binele si protectia unui copil. Despre cazul Moldoveanu unde se spune ca ProTV a inchis ancheta cand au venit niste domni in costum la serviciul juridic, nici nu vreau sa pomenesc. MA CHINUI DE 2 ANI SA SEMNALEZ MASS MEDIA CAZUL FETITEI MELE, SI AL MEU, SI SE PARE CA INTR-UN STAT MATRIARHAL FEMINIST NU AM NICIO SANSA LA RECUNOASTERE MACAR daca nu sunt reprezentant al sexului slab!!! https://web.facebook.com/eugen.chiticariu?viewas=100000686899395&pnref=story
    • Like 0
    • @ Eugen Cristian Chiticariu
      Salut Eugen, articolul in sine este bun, trecand peste "greselile" de care se cramponeaza lumea in comentarii, si pot sa-ti spun ca m-a speriat, sincer. Sunt impotriva emigrarii, dar ca tata a doi copii mici, daca as mai fi avut un mic impuls de a pleca intr-o tara "civilizata", acesta a disparut citind acest articol si cele similare. Cat despre tine, ti-am citit povestea si am fost impresionat. Da, am trecut si eu prin certuri in familie, am fost la un pas de divort si multumesc Domnului ca nu s-a intamplat asta. Din experienta mea, culpa partenerilor este comuna, chiar daca nu pare. Tot din experienta mea - mi-am data seama ca nu ma pot ajuta singur, nici parintii, nici prietenii. Toti aveau pareri pro si contra care mai mult ma afundau in problema decat sa ma scoata. Drept pentru care am apelat la un psiholog (nu coach). Dupa un an de terapie am depasit problema, lucrurile au inceput sa devina normale, dar vorbesc de normalitatea vietii de moment si nu de normalitatea de dinainte de aparitia problemei (care nici nu stiu cand a aparut, de fapt). In acel an mi-am dat seama ca am gresit, unde am gresit, din ce cauza am gresit. Iar cauza nu era in relatia de casatorie, ci dinainte de relatie. Asa ca, dupa un an, am continuat terapia, cu un alt caz. Am intrerupt terapia doar pentru ca a trebuit sa plec, cu familia, intr-un alt oras. Dar nu a insemnat ca nu fac o forma de terapie, sa-i zicem informationala. Sunt mult mai atent la gandurile mele, la modul meu de a trai, la relatia cu sotia, copii, serviciu, prieteni, cunoscuti si necunoscuti. Nu vreau sa dau in "parapsihologie", dar conform fizicii cuantice totul este energie modulata. Si noi o modulam. Iar daca o modulam gresit, suferim. Am invatat sa ma accept, sa accept ca gresesc, sa-mi accept greselile (sunt om, supus greselii), imi recunosc greselile fata de cei carora le gresesc si ma iert eu insumi pentru toate astea. DAR invat din greseli, astfel incat sa nu sufar decat o data dintr-o greseala. Parerea mea (nu sfat), este ca ar trebui sa ceri ajutor specializat (nu pentru ca esti bolnav, ci pentru ca esti om si nu ai cum sa le stii si sa le rezolvi pe toate). Iar daca totusi nu esti dispus la asta, atunci detaseaza-te putin. Nu este vorba de a renunta, ci doar de a pierde o lupta doar pentru a te regrupa si a gasi o solutie. Nu te gandi la sinucidere. Atunci copilul tau va crede cu adevarat ceea ce ii spune fosta ta stie despre tine (adevar sau minciuna). Fetita ta are nevoie de un tata (de acel tata care sa o conduca la altar, pentru ca deja isi face planuri, stii bine) si chiar daca nu-l vede acum...il simte. Copii sunt foarte buni la asta.
      Acesta este ajutorul pe care ti-l pot da. Da, empatizez. Sufar. Ma pun in situatia ta si-ti simt durerea si disperarea. Pana la sufocare! Am ochii in lacrimi. Nu trebuie sa renunti. Doar sa respiri, sa traiesti si sa speri. Si totul va fi bine. Este doar o incercare, o experienta. Trateaz-o ca atare. Si ca orice experienta, va avea un final. Iar finalul depinde de tine. Si va fi bine si pentru copil, si pentru mama (tine cont si de ea, nu vrei sa treaca si ea prin ce treci tu) si pentru tine. Iti multumesc pentru postare si pentru ca ai avut puterea de a-ti striga durerea. Cei care au de invatat, sa invete. O zi frumoasa iti doresc!
      • Like 1
    • @ Eugen Cristian Chiticariu
      Rucs Rucs check icon
      Despre situația dvs nu știam înaintea acestui comentariu. Este foarte nedrept ce vi se întâmplă, în situația în care tendința declarată (să înțelegem că nu și asumată?) este aceea de a stabili o custodie comună, adică de a nu îndepărta niciun părinte de la creșterea copilului. Pe acest subiect am citit un articol foarte bun, care susține ceea ce spuneți, poate îl știți: http://www.contributors.ro/editorial/copilaria-este-despre-zambet-iar-in-justitie-nu-toti-judecatorii-au-pantofi-albastri/. Puteți fi intrigat că media nu a rezonat suficient la drama dvs (poate din ignoranță, nu rea intenție), dar asta nu șterge drama copiilor Barbu. Adică, nu suntem aici pentru a ierarhiza suferințele - a cui este mai intensă sau nu. Mi se pare că ceea ce vi se întâmplă amândurora este nedrept, dar la dl Barbu este alt caz. Nu e vorba de o optică feministă, matriarhală acolo - din moment ce și mama a fost decăzută din drepturi (iar apoi și el, deși nu i se reproșează practic nimic concret). E o situație diferită față de a dvs, dar ambele situații ar trebui să declanșeze empatia noastră. Ce mi se pare cutremurător în cazul dvs nu este faptul că instanța a încredințat fetița mamei, ci că vi se limitează drastic timpul petrecut cu ea. 5 ore în 2014, alte 4 ore în 2015 (așa ați declarat, citesc pe dcnews). Scuzați întrebarea naivă (nu m-am documentat în prealabil), dar nu ați avea dreptul să o luați câte un weekend întreg o dată pe lună? Legea nu vă oferă dreptul asta de a face parte din viața copilului dvs? Faptul că mama întoarce copilul împotriva dvs este la ordinea zilei (am văzut și cazul invers, nu are legătură cu sexul părintelui, ci doar cu moralitatea lui), dar cred că este ilegal să vă limiteze accesul la copil.
      • Like 0
  • Un articol corect si complet.

    • Like 1
  • Excelent articol
    • Like 1


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult