„Ai cui sunt copiii noștri?” Cum să citim povestea dramatică a soților Barbu, care și-au pierdut copiii din cauza certurilor conjugale

Pe 13 martie 2014, familia Barbu, rezidentă în Londra, a rămas fără cei doi copii, luați de serviciile sociale londoneze, din pricina certurilor dintre soți. Pe fondul acestei tensiuni, premergătoare unui divorț, autoritățile au considerat că Diana (8 ani) și Andy (5 ani) nu pot rămâne cu părinții lor. În ziua îndepărtării lor din familie, autoritățile i-au spus tatălui că vor încredința copiii mamei, dacă el este de acord să nu revină la domiciliul conjugal, pentru a nu se mai crea tulburări. Tatăl a acceptat, din dorința disperată de a-și vedea copiii restituiți măcar soției.

Dar după șase luni (timp în care copiii au stat în altă familie), a sosit raportul social negativ asupra mamei, indicând că pune pe primul plan propriul interes, acela de a-și reface viața, alături de partenerul care și cauzase divorțul. Copiii nu au mai fost dat niciunui părinte, deschizându-se procedura de adopție. În consecință, tatăl a început lupta de a obține el custodia copiilor, mergând până la greva foamei în fața CEDO, vreme de 18 zile.

Pe 20 iunie 2016 a fost pronunțată hotărârea de adopție în favoarea unui cuplu londonez. Între timp, tatălui i s-a făcut o plângere penală de către Social Services Haringey, sub acuzația că a continuat să posteze fotografii cu cei doi copii și a divulgat amănunte despre ancheta socială, ca și despre cuplul adoptiv, specificând că este un cuplu de homosexuali. În acest ultim proces, sentința de pe 4 iulie a.c. a fost una de achitare pentru Florin Barbu. 

Deși vorbim de țări cu îndelungată istorie a democrației și cu respect pentru drepturile omului, observăm că s-a ajuns la o delegare masivă de putere către instituții administrative, ale căror hotărâri au instantaneu caracter executiv (sub criteriul, uneori justificat, al urgenței) și abia mai apoi, prin proceduri îndelungate, acestea pot fi atacate în justiție.

Ba se întâmplă ca și după pronunțarea unei sentințe judecătorești favorabile familiei, instituția socială să tergiverseze redarea copilului, prin deschiderea unui alt proces sau prin demararea procedurilor de expulzare a părinților. Este cazul familiei Avramescu Cruz. Mama româncă este amenințată cu expulzarea, după ce a câștigat o primă luptă în justiție. „Autorităţile au continuat manevrele de a păstra copiii deschizând acest al doilea proces, pe care acum îl invocă şi ca motiv de expulzare a fiicei mele. Reţineţi, acuzaţiile aduse fuseseră deja demontate într-un prim proces chiar de către o instanţă de judecată. În acest moment, fata mea este dărâmată”, afirmă Constantin Avrămescu, bunicul matern.

România nu este singura țară care se confruntă cu aceste probleme. Unele state chiar au intrat în conflicte diplomatice deschise (și, în cazul implicării la vârf, au avut câștig de cauză, de pildă India). Abuzuri ale serviciilor sociale au mai fost reclamate de familii din Cehia, India, Turcia, Slovenia, Lituania, Rusia, Polonia, Brazilia. De asemenea, chiar și în presa scandinavă au apărut suficiente voci care contestă modul de lucru al serviciilor sociale.

Abuzuri similare cu cele din Norvegia se raportează cu precădere în Marea Britanie, Finlanda și Canada. În ciuda unui performant sistem legislativ și a unei culturi de respectare a drepturilor omului, vesticii par a fi uitat ceea ce noi, dincoace de Cortina de Fier pentru jumătate de secol, încă mai ținem minte: să ne temem de cel cu prea multă putere, care afirmă că ne vrea binele și ni-l va aduce cu forța. În vreme ce în România instituțiile sunt adesea prea slabe și ineficiente, în unele state vestice ele sunt atât de puternice, încât au devenit discreționare, mușamalizând abuzurile sau culpele în serviciu. Ce face guvernul român pentru toate aceste cazuri, îngrijorător de numeroase? Ce face pentru dr. Camelia Smicală, ai cărei copii au fost luați de protecția copilului din Finlanda, sau pentru Andreea Sutton Brădeanu (Anglia), Andreea Avramescu Cruz (Norvegia), familia Nan (Norvegia)?

Pentru Florin Barbu, aparatul diplomatic românesc pare a-și fi pus în mișcare mecanismele. S-au implicat senatorul Ben Oni Ardelean, deputata Maria Grecea, presa, televiziunile. Patriarhia Română afirmă în comunicatul său că soluţia de protecţie aleasă de autorităţile britanice contravine Convenţiei cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin legea 18/1990. Astfel, potrivit articolului 20, alin. 3: „În alegerea uneia dintre aceste soluţii (de protecţie – n.n.) este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.”

De aproape doi ani (din decembrie 2014), deci înainte de pronunțarea unei decizii definitive, Florin Barbu nu a mai avut dreptul să-și vadă copiii sau să le vorbească la telefon. Deși sunt propriii copii, i s-a spus că este ilegal să posteze în continuare pe Facebook imagini cu ei. Deși interesul superior al copilului prevede și dreptul la identitatea de limbă și religie, totuși copiii (care înainte vorbeau doar românește) acum sunt în mediu exclusiv anglofon, crescuți de un cuplu homosexual. 

Suntem obișnuiți să credem că statutul de părinte nu se poate pierde pentru cea mai mică eroare. Dragostea parentală compensează un ton prea ridicat, o criză maritală cu martor, un dinte cariat de prea multă ciocolată, o greutate corporală peste medie pentru care adulții se fac vinovați. Intruziunea statului se justifică doar în cazuri grave, atent monitorizate (violență, exploatare prin cerșit, prin muncă, alcoolism sever – asociat cu până la 70% din cazurile de violență în familie). Altfel, purismul moral poate deveni monstruos. Conform unei optici de funcționar mărunt și zelos, pentru a avea dreptul de a rămâne părinte, nu este suficient să respecți schema clasică: protector, furnizor, non-agresor. Fișele completate de asistenți sociali străini prevăd observații minuțioase pentru tot felul de aspecte care nu ar trebui normate, precum durata îmbrățișărilor, contactul vizual, modul de hrănire. De exemplu, riști să îți pierzi copilul dacă: te cerți cu soțul/soția în fața lui, îi ești mai mult prieten decât părinte, îi ești prea mult părinte și prea puțin prieten, dormi cu el în același pat, îl ții prea mult în brațe, îl hrănești prea mult și copilul dezvoltă obezitate precoce, îl hrănești prea puțin (el însuși refuzând), suferi de depresie. Desigur, situațiile acestea nu sunt ideale, dar statul ar trebui să ofere consiliere, nu să urgenteze darea spre adopție.

Așadar, spre ce ne îndreptăm? Luăm familiei prezumția de nevinovăție considerând-o automat incapabilă și deci subordonată unor instituții care au datoria de a-i arăta ce e bine și ce e rău? În dialogul cu aceste instituții, atitudinea familiei trebuie să fie din start una spășită, încercând să se justifice pentru a-i fi recunoscută calitatea parentală? Tindem să considerăm părinții drept niște delincvenți care merită urecheați (sau distruși) de un asistent social? Atunci, nu e de mirare că unii părinți ”sunt terifiați de orice contact oficial, devenind incapabili să răspundă la ușă sau la telefon. Fac orice le stă în putință pentru a-și proteja copilul de stat”, așa cum afirmă pentru The Guardian dr. Lauren Devine. Mărturii similare sunt redate de cotidianul The Atlantic. Un tată a stârnit suspiciuni când și-a dus copilul la spital, suferind de o durere de ureche: „eu și soția mea am fost nu doar insultați, ci pur și simplu luați cu asalt, casa ne-a fost invadată de oameni care ne amenințau cu poliția și luarea copiilor. Totul a durat două luni, timp în care eram total confuzi despre ce se va întâmpla, în pofida telefoanelor și a solicitărilor mele de a mi se da informații. De la acest incident, mi-am schimbat total impresia despre serviciile sociale.” 

Jurnalista Cris Beam a publicat, în urma unei documentări intense, cartea de mărturii și analize „To the end of june: the intimate life of american foster care”. Elogiată în New York Times ca „remarquable”, cartea are un ton echilibrat, autoarea prezentând și cazuri în care darea în plasament a fost soluția fericită, dar și cazuri nefericite, copiii trăind umilințe în familia nouă (cel mai adesea, umilința de a se simți nedoriți, dar și unele abuzuri grave). Cris Beam prezintă și cazul familiei Green care, din considerente creștine, a primit în plasament 10 copii, pe unii dintre ei ajutându-i să depășească traume experimentate alături de părinți narcomani și neglijenți. Urmărind apoi statisticile, Cris Beam arată că aproape o treime din băieții instituționalizați ajung în închisoare înainte de vârsta de 19 ani, în vreme ce la fete crește de două ori riscul de sarcină în adolescență. În plus, precum veteranii de război, mulți copii din plasament au tulburări de stres post-traumatic. După o argumentație care pune reflectorul când pe o tabără, când pe alta, concluzia jurnalistei, menționată în articol, vine destul de net, susținută de statistici: reușesc mai bine în viață copiii lăsați alături de familia naturală (chiar și vulnerabilă social), decât cei dați în plasament.

În Anglia, protecția copilului încearcă să fie mult mai vigilentă după ce s-a confruntat cu masive critici în anul 2007, în cazul Peter Connelly, bebelușul de un an și jumătate, decedat în urma traumatismelor provocate de iubitul mamei. Deși asistenții sociali au semnalat abuzuri, iar medicii au confirmat vânătăile de pe corpul micuțului (mama fiind chiar arestată pentru o lună), totuși s-a considerat că nu sunt întrunite cerințele pentru scoaterea din familie. Acest teribil caz ne arată cât de importante sunt instituțiile de protecție a copilului. Dacă ele sunt vitale într-o societate civilizată, în schimb nu e normal ca funcționarii să decidă, din prudență și comoditate, separarea definitivă a familiei pentru orice suspiciune. În plus, s-a ajuns la impunerea separării pentru tot felul de motive, dincolo de acuza de violență. În acest document oficial, vedem o parte din etapele urmate de lucrătorii sociali pentru a da verdictul asupra calității de părinți suficient de buni – „good enough parenting” – pe baza a patru elemente pe care părintele trebuie să le îndeplinească: 1. a veni în întâmpinarea nevoilor de sănătate și dezvoltare ale copilului, 2. a pune nevoile copilului pe primul plan, 3. a oferi o îngrijire constantă, 4. a fi conștient de apariția unor probleme pentru care să ceară ajutor specializat. Părinții cu risc (risky parenting) sunt cei care: neglijează nevoile de bază ale copilului, pun pe primul plan propriile nevoi, dovedesc haos și lipsa unei rutine (i.e. discipline), nu doresc să interacționeze cu unitățile de ajutor specializat. Plin de bune intenții, dar cu precizări vagi, cum poate acest document să limiteze excesul de zel sau abuzul funcționarului? Cine decide ce înseamnă, de pildă, „chaos and lack of routine”? Sau ce înseamnă punerea pe primul plan a interesului copilului? Oare nu putem astfel contesta și aspirația la o carieră de succes, ca susceptibilă să dăuneze familiei? Dorința de a-ți reface viața după divorț (menționată la începutul articolului) te face și ea automat un părinte denaturat și dezinteresat de copil?

În consecință, serviciile sociale din Anglia au ajuns o sperietoare pentru părinți, care nu mai văd în ele un partener și un sprijin. John Cameron, de la NSPCC (National Society for Prevention of Cruelty to Children) admite că: „Ideally we’d want appropriate investment in support for families who need it after unfounded allegations of abuse, to get their lives back on track, but the real world is that local authorities have limited resources,” (Am dori o sprijinire a familiilor ce s-au confruntat cu acuzații neîntemeiate de abuz, am dori ajutarea lor pentru a-și reface viața, dar adevărul este că autoritățile locale au resurse limitate). Unul din cazurile mediatizate de eroare a serviciilor sociale engleze este, de pildă, cazul Adele Joyce.

Printr-o delegare masivă de putere, unele instituții de protecție socială tind să se sustragă controlului judiciar (tardiv) și inter-instituțional (printr-o independență aproape totală). Totuși, state precum Marea Britanie, foarte dezvoltate și fără sincope în exercițiul democratic, oferă posibilități de corectare a abuzurilor. Depinde și de noi cum vom folosi pârghiile legale de semnalizare a acestor abuzuri. Ce va face statul român pentru Camelia Smicală, Andreea Avramescu, Andreea Sutton, familia Nan? Ce va face pentru Florin Barbu asupra căruia nu planează nici suspiciunea de violență, nici de neglijență, reproșându-i-se climatul negativ (certuri) premergător divorțului? Ce va face pentru copiii Barbu, cetățeni români, adoptați și denaționalizați cu forța? E nevoie să arate că pentru el diaspora nu e doar un concept general și difuz, bun de invocat în anumite momente politice sau la reuniuni festive. E nevoie să se implice, prin ferm suport juridic și diplomatic, în ajutarea unor oameni concreți, cu probleme la fel de concrete și urgente. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp