Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Despre Dumnezeu și relevanța Lui în secolul tehnologiei. Cu Preotul Wilhelm Dancă

preot - getty

(Foto Guliver/Getty Images)

La ora douăsprezece și un sfert, Catedrala Sfântul Iosif din București este neîncăpătoare. E duminică și, de la altar, preotul Wilhelm Dancă, decanul Facultății de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității București, vorbește răspicat, cu o seninătate naturală și o rezervă latentă de umor, despre marele mister care este Dumnezeu, cercetând mereu fețele oamenilor care vin să-l asculte indiferent de confesiune. Citează cu ușurință din Nora lui Ibsen sau din Sfântul Augustin, împărtășește happening-uri din viața sa și exemple din trecerea lui Cristos pe Pământ fără patosul afectat sau superioritatea voită a multor preoți pe care cu toții i-am întâlnit. Decriptează mesajele divine pentru a deschide ochi și minți, invită la o experiență religioasă interiorizată conștient și împărtășită cu ceilalți prin fapte, sădește în suflet bucuria de a fi creștin și încrederea de a trăi cu demnitate și cu sens.

Mi-am dorit mult să-l întâlnesc pentru a-l întreba care este secretul lui și pentru a-i mulțumi pentru predica în care am simțit că vorbește direct cu mine când ne-a spus că Dumnezeu ne dă talent, dar noi adesea îl irosim, din comoditate sau inerție, în lucruri mult prea mici. L-am așteptat cu emoție după slujbă, i-am explicat cine sunt și a acceptat cu bucurie să povestim după ce se întoarce de la schi. Când a revenit în București, am plecat cu gândul de a vorbi despre Dumnezeu în 2019 și am ajuns să descopăr că biserica este cel mai vechi mediu de comunicare de pe Pământ. Am trăit o lecție neașteptată de targeting și strategie de conținut alături de un preot care a înțeles că a-l apropia pe om de Dumnezeu înseamnă „a coborî” printre provocările și dilemele lui de zi cu zi, a ieși din canoanele greoaie și impersonale și a da viață Cuvântului cu blândețe, empatie și un strop de umor. 

(Foto arhiva personala)

Părinte, dvs. aveți canal de YouTube, blog și twitter, trăiți și comunicați în era digitală, adaptat noii audiențe. Cum credeți că reușim să rămânem contemporani cu Isus Cristos, după 2000 de ani, în această lume total diferită, cu valori adesea răsturnate?

E greu, însă relația autentică cu Isus se transmite verbal, dar mai ales se simte, emană din omul acela care are o legătură sănătoasă, normală cu Domnul Cristos. Cred că acesta este primul pas: să intri într-o relație de intimitate cu Dânsul, care să nu fie superficială, forțată, ci asumată în mod responsabil, interiorizată – o relație autentică, bazată pe coerența cu propria-ți conștiință, pe autenticitate. Aceasta este valoarea de care avem nevoie astăzi pentru a comunica. Instrumentele moderne, contemporane de comunicare rămân instrumente, chiar dacă autenticitatea se poate simți și într-un mesaj YouTube sau într-un „ciripit”. Dincolo de cuvinte, dincolo de imagini, se simte dacă un om este bine intenționat sau dacă emană dintr-însul experiența genuină a divinității, a sacrului.

De ce nu este posibilă unirea creștinilor?

Trăim o perioadă destul de individualistă, cu amprentă relativistă și cu accente puternic centripete. Subiectivismul dus aproape la extrem, în prelungirea culturii iluministe, moderniste, interpretată și trăită în sens negativ, a condus la acest tip de om care se asociază greu cu un altul. De aici începe totul. Omul individualist nu reușește să stea împreună cu celălalt, în familie, în comunitate. De aici și numărul mare de divorțuri, de familii destrămate, rupte. Orice model de comunitate, de asociere, e pus pe jar de cultura subiectivist-individualistă și relativistă. Asta se oglindește și în viața comunităților religioase, mai ales acolo unde liantul e foarte interiorizat, unde avem un fel de ontologie religioasă pragmatică, redusă la extrem, la niște gesturi, până la momentul în care se ajunge ca omul să-și gestioneze singur relația cu Dumnezeu, fără să mai țină cont de ceilalți. Dovadă ce s-a întâmplat în biserica din Ucraina, chiar dacă revendicarea lor de a fi o biserică autonomă, autocefală se justifică din punct de vedere socio-politic. Se întâmplă și la noi în țară: în Moldova, de exemplu, în biserica ortodoxă sunt comunități, grupuri sectare care nu-și mai recunosc ierarhii, care s-au desprins. Mișcarea aceasta s-a manifestat după sinodul de la Creta, dar începuturile se găsesc în cultura iluministă cu varianta ei subiectivistă. Și probabil aceste manifestări se vor multiplica. Din acest punct de vedere, consider că Papa Benedict a fost un profet. El a spus-o cu mulți ani în urmă: se vor fragmenta comunitățile religioase și creștinismul va supraviețui în comunități mici, adică va fi minoritar.

Se întâmplă la fel și în Biserica romano-catolică din Apus, unde ruptura se datorează mai ales unei boli spirituale numite „indiferentism religios”. ADN-ul uman nu mai receptează mesaje divine, spirituale sau religioase. Omul se comportă, trăiește și gândește ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Acest indiferentism care domină acum în Occident lovește toate comunitățile. Din acest punct de vedere, acolo ne confruntăm cu un pustiu religios.

Credeți că există nevoia unei adaptări a discursului Bisericii, a preoților pentru a ține pas cu lumea? Există rugăciuni, de exemplu, pe care e greu să le simți în mod autentic pentru că au pierdut din simplitatea frumoasă pe care o găsim în „Tatăl nostru”.

Sunt de acord, Biserica trebuie să-și adapteze și discursul religios, și practicile, și modalitățile de apropiere față de oameni, de întâmpinare și căutare a oamenilor, potrivit spiritului în care trăim astăzi, evident. După cum am spus, una dintre valorile de bază care te recomandă ca Biserică astăzi este autenticitatea, dar și disponibilitatea preoților și a credincioșilor de a sta de vorbă cu celălalt, de a „pierde timpul” dialogând cu un altul, fără niciun interes, în numele unei gratuități de inspirație divină. Adaptarea este necesară. Biserica este într-o reformă continuă, adică într-un „aggiornamento” permanent, aducere la zi. Fără această reformă continuă, riscăm să vorbim singuri, nu ne mai aude nimeni, cum de altfel se și întâmplă pe alocuri. Sunt biserici goale, dar mai ales sunt mesaje care cad în gol și gesturi religioase care nu mai au nicio semnificație pentru cel care intră în biserică. Nu-i de vină preotul complet, dar are și el o parte de vină pentru că nu-și adaptează modalitatea de comunicare: mesajul său nu este potrivit omului care intră în biserică. Trebuie să ții cont întotdeauna de destinatar, de publicul care te ascultă, te vede, care participă, de mentalitatea lui.

Biserica este, prin urmare, un mediu de comunicare cu oamenii, care trebuie să respecte principiile de bază ale comunicării.

Există modalități de a comunica cu oamenii și în spațiul sacru, în spațiul circumscris denumit ca atare de Biserică, acolo unde se celebrează, acolo unde oamenii îl întâlnesc pe Dumnezeu. Dar există și spații profane care au structural în ele deschiderea spre transcendență și spre absolut – omul se poate ruga și afară, într-un cadru natural unde creația îi vorbește despre Dumnezeu. Dacă omul este ajutat, chiar îl descoperă pe Dumnezeu acolo. Limbajele trebuie adaptate, trebuie mereu îmbogățite. Cel care transmite mesajul nu trebuie să se descurajeze că nu a ajuns la receptorii vizați fiindcă dincolo de cuvinte, dincolo de instrumentele prin care noi transmitem un mesaj există ceva care intră în sintonie cu omul care-l caută pe Dumnezeu. De aceea trebuie să avem răbdare, trebuie folosite și modalități de comunicare pe care le găsim în Evanghelie: parabole, povestiri, exemple, analogii și comparații. Limbajul evanghelic este foarte eficace, ajunge la om dincolo de pregătirea lui, de disponibilitatea lui de a asculta, îi prinde pe toți - și bogatul, și săracul relaționează cu un astfel de mesaj. Evident, trebuie să ai și umilința de a aștepta ca sămânța aruncată de tine prin cuvintele rostite să încolțească. Asta nu se întâmplă imediat.

De exemplu, eu postez predicile pe un canal de YouTube și am observat că imediat ce le postez au o anumită audiență, dar trece o vreme și dintr-o dată văd că se amplifică numărul de vizualizări. Are logica lui acel cuvânt, nu trebuie să intervii tu imediat: am pus acum, trebuie să iasă rezultatul. Mai ales în zona spirituală, antropologică, unde avem de-a face cu întâlnirea cea mai profundă pe care o poate avea un om, adică cu misterul. Acolo, unitățile noastre de măsură cad, nu mai stau în picioare. Acolo, trebuie să lăsăm misterul să fie mister, trebuie să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu în inimile oamenilor, să nu te substitui tu și să revendici rezultate sau să urmărești eficiența transmiterii mesajului.

Conținutul este de asemenea important. Este foarte important ce transmiți. Sunt transmițători care se gândesc că ajung la oameni numai modelând instrumentul de comunicare sau calitatea mesajelor. Sigur, și asta contează, dar fără conținut, nu-i prinzi pe oameni, nu ajungi la inimile lor. Trebuie să transmiți lucruri universal valabile, ceea ce au năzuit ei dintotdeauna, să vii în întâmpinarea lor – atunci, toate lamentările că bisericile s-au golit, că oamenii s-au desacralizat, devin superficiale. Un mesaj autentic îl atinge pe om, prin urmare omul nu este desacralizat, nu este îndepărtat de Dumnezeu în mod radical. Ne-am îndepărtat noi de oameni, noi, cei care ar trebui să sprijinim apropierea lor de Dumnezeu. Fractura dintre Biserică și oameni se simte astăzi destul de tare. Sunt unii care au reușit să înțeleagă rolul acestor instrumente de comunicare și mesaje, ca și calitate și conținut deopotrivă, și alții care n-au înțeles, s-au repliat în trecut și în formele pe care le-au învățat în tinerețe, dar nu s-au mai „aggiornat” (adus la zi).

Omul trece atunci peste Biserică și ajunge să aibă o relație directă cu Dumnezeu. Auzi foarte des: „Eu nu mă duc la biserică, dar cred în Dumnezeu.”

Este o responsabilitate, în termeni clasici, a păstorilor, a celor care au fost instituiți ca atare de comunitate și de Dumnezeu să aibă grijă de oameni, de „turmă”, de cei care fac parte din Biserică. Dacă nu au venit după dânșii, după oameni, într-o manieră în care să-i captiveze și să-i prindă, i-au scăpat, s-au rătăcit. Rătăcirea poate fi imputată și păstorului, nu doar celor care fac parte dintr-o comunitate.

În predici, dvs. promovați un Dumnezeu îngăduitor, un Duh Sfânt „chefos”, un Cristos-prieten și un creștinism care înseamnă în primul rând bucurie. Vă ghidează această dorință de „aggiornamento” sau structura dvs interioară?

Fără îndoială că experiența personală a realităților spirituale divine contează. În antropologia religioasă se folosește un termen: cunoaștere prin co-naturalitate. Trebuie să rezonezi cu lumile sau realitățile despre care vorbești, să simți cumva în tine ecoul lor. De foarte multe ori, unii își confecționează un discurs pornind de la alte obiective. Dacă Dumnezeu este în tine, nici nu trebuie să te mai gândești la ce trebuie să spui după pentru că mesajul vine din interior. În tine, acolo trebuie să umbli foarte mult. Se întâmplă ca unii chemați să vorbească despre Dumnezeu să se afle în situația pompierilor chemați să stingă focul fără apă: vorbesc despre Dumnezeu, dar nu au relația co-naturală cu Dumnezeu, de împreună-viață cu Dumnezeu. Cheful, bucuria de a vorbi despre El izvorăște din această relație, din ceea ce ai cunoscut tu, exact cum spune și termenul „a cunoaște”: a te naște cu. Te naști din nou cu Dumnezeu în lumea spirituală și de acolo transmiți ceva altora. Vorbim aici și de o anumită oportunitate: Cuvântul lui Dumnezeu din fiecare duminică și sărbătoare sau Evanghelia îți arată ce accente să pui. Tu ești în acel ocean care se numește Dumnezeu, înoți acolo, trăiești acolo, și lecturile de la Sfânta Liturghie îți spun „duminica asta, pune accentul pe asta”. Nu trebuie subliniată latura exterioară, formală, structura discursului, ci conținutul și profunzimea experienței religioase pe care trebuie să o aibă predicatorul sau cel care transmite mesajul.

În termeni media, aș spune că faceți audiență.

Da, până în Canada. Din acest punct de vedere, al comunicării, tehnologia contemporană este un miracol. Cu opt ani în urmă, când eram la Iași și mergeam și celebram lângă Cotnari, la Berindești, într-o biserică făcută din pământ, cu pereții crăpați și pe ger, n-aș fi putut să mi-l imaginez. Era însă o provocare și atunci, potrivit posibilităților de atunci, să le spui un cuvânt de zidire sufletească oamenilor astfel încât să simtă că au fost duminică la biserică. Astăzi, la București, simt că am devenit catolic în sens etimologic, dar și teologic, adică universal. Iată că și tehnologia ne poate ajuta să fim catolici, nu doar în sens confesional, ci și teologic.

Acum, că vă apropiați de 60 de ani, aveți în plan vreo schimbare?

Eu abia acum încep să schimb ceva!

Birocrația poate fi severă și necruțătoare cu oamenii. Avem un stil care vine din bolile cu care se confruntă sistemul educațional. Aș vrea să scap de această povară, să fiu mai liber, nu aș vrea să se simtă Dumnezeu în mine „un rob în temniță încătușat”. „Aș vrea să joc cum niciodată n-am jucat”, după cum spunea Blaga. Aș vrea să scap de presiunea birocratică de la Facultatea de Teologie și cred că Dumnezeu îmi va face la timpul potrivit o surpriză plăcută. Așa sper, pentru că Dumnezeul surprizelor frumoase a fost până acum de partea mea, așa am simțit.

Părinte, Biserica face politică?

Într-un fel, da și într-un alt fel, nu.

Într-un fel, da pentru că Biserica îi formează pe oameni, îi responsabilizează în relația lor cu binele comun. Este un patrimoniu deja de învățătură principiul solidarității și al subsidiarității care ține de învățătura catolică, la care se adaugă și principiul libertății și al persoanei, cel mai important. Biserica învață că nimic nu poate fi deasupra persoanei. Persoana trebuie să fie deasupra a toate, să aibă prioritate în raport cu structurile, cu instituțiile - the person first, pe primul loc. Principiul personalist al comportamentului social, instituțional, politic este promovat de Biserică. În felul acesta, face politică: interferează și le atrage atenția celor care sunt corupți pentru că își aservesc persoanele și nu țin cont de demnitatea persoanelor umane.

Nu face politică în sensul activ, adică nu are partid, nu are vreo ideologie proprie, Biserica este și de stânga, și de centru, și de dreapta, și ea a apărut în istorie ca o critică la adresa puterii. Și cred că va trebui să rămână mereu în acest raport de distanțare critică față de puterile civile, laice. O critică nu de dragul criticii, ci de dragul persoanei umane și al demnității persoanei umane pe care trebuie să o apere și să o promoveze.

Ce sfaturi aveți pentru a rezista spiritual în România?

Cred că familia joacă un rol important în lupta de rezistență la presiunea ideologiilor de multe feluri care se abat asupra noastră. Familia este biserica domestică, biserica mică, de acasă. Bătăliile de rezistență culturală și spirituală au mai mulți sorți de izbândă dacă se duc împreună cu alții. De aceea, trebuie promovate formele de asociere și de comunitate, de la cele vizibile până la cele invizibile, spirituale. Toate modalitățile și căile de asociere sunt forme de rezistență la presiunea ideologiilor. Ele trebuie promovate, dacă vrem să rezistăm.

Am observat că nu vă citiți niciodată predicile, adică nu le scrieți înainte.

Nu pot. Am încercat o dată să scriu, dar nu mi-a ieșit nimic. Dacă eu nu văd oamenii... Țin cont de trei repere: experiența religioasă proprie, comuniunea și nașterea din nou cu Dumnezeu în Dumnezeu; apoi lumea care ascultă și care pe mine mă provoacă, mă cheamă la ceva. Deși nu fixez fața nimănui, mă uit la toți și parcă îmi spun ei, prin ochii lor, prin mimica lor, ce mesaj să transmit. Și, în fine, Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl citim împreună și-l ascultăm în biserică. Mesajul este rezultatul intersecției dintre trei forțe spirituale care intră în acțiune: experiența personală, lumea care ascultă și Cuvântul lui Dumnezeu. Cum aș putea atunci să scriu, să anticip cum se comportă oamenii în biserică? E greu de făcut un text înainte și să vii să-l spui. E ca și cum nu ai ține cont de lumea prezentă în biserică. Mărturisesc însă că mi-am scris predicile cât am stat în Anglia, am stat vreo patru luni și am ținut locul unor preoți acolo. Nu stăpâneam atât de bine limba engleză încât să umblu în zona aceasta cu foarte multă lejeritate. Și totuși, mă chinuiam, până îmi ieșea ceva care simțeam eu că se potrivește sufletului oamenilor prezenți. Mi se întâmpla ca după slujbe să vină lumea și să-mi zică: „May I touch you?”. Li se părea că vin din altă lume! Veneam cu adevărat dintr-o altă lume, fizic vorbind, istoric, cultural, dar ei simțeau că sunt un canal prin care a curs pentru dânșii, acolo, mângâierea lui Dumnezeu. De aceea voiau să mă atingă. Am simțit dintotdeauna că sunt chemat să fac asta, să transmit altora mângâierea lui Dumnezeu.

(Foto arhiva personala)

Rămâne întotdeauna valabil dictonul: non scholae, sed vitae. Nu învățăm pentru școală, ci pentru viață. După ce am plecat de la Iași din misiunea de rector al Institutului Teologic și am venit la București, am intrat mai mult în mijlocul oamenilor și m-am implicat mai mult în activitățile pastorale. Până atunci, misiunea mea fusese strict focalizată pe formarea studenților. Mai mergeam din când în când duminicile în câteva parohii din preajma Iașiului, dar nu erau solicitările mari ca la București, astăzi. Dădeam o mână de ajutor în activitățile pastorale de la sate, la Cotnari, la Horlești, de pildă. Dar, la țară, lumea venea potrivit unor obiceiuri și ritmuri tradiționale: duminica și în sărbători. La București se poate întâmpla să ai obligații ca duminica și în zile din cursul săptămâni.

Aici s-a lărgit foarte mult publicul meu. În afară de cei din biserică, am persoane care îmi trimit mesaje din Norvegia, Anglia, Danemarca. Participă acolo la liturghie, dar când ajung acasă ascultă ce pun eu pe canalul de YouTube. Îmi spun că așa își completează duminica. Când am primit primele mesaje de acest gen, am zis: „Chiar dacă o singură persoană din lume îmi va scrie că am ajutat-o să-și completeze sărbătoarea de duminică și aici, la București, nu va mai fi nimeni, eu voi continua să o fac, chiar și pentru un singur om.” Nu mă ajută nimeni, fac singur totul, am învățat rapid: transfer predica de pe telefon pe laptop, apoi o încarc pe YouTube. Astfel completez sărbătoarea și bucuria de duminică a unor oameni. Ce satisfacție mai mare poți să ai?! Răsplata este mulțumirea care vine de la oamenii fericiți că au ascultat predica în limba română. Nu vă mai spun de Statele Unite, am niște fani acolo... Se scoală dimineața la cinci pentru că e ora 12 în România și vor să asculte și live, pe catedralaonline.ro, să vadă în direct și ce se întâmplă în biserică.

În termeni media, aș spune că faceți audiență.

Da, până în Canada. Din acest punct de vedere, al comunicării, tehnologia contemporană este un miracol. Cu opt ani în urmă, când eram la Iași și mergeam și celebram lângă Cotnari, la Berindești, într-o biserică făcută din pământ, cu pereții crăpați și pe ger, n-aș fi putut să mi-l imaginez. Era însă o provocare și atunci, potrivit posibilităților de atunci, să le spui un cuvânt de zidire sufletească oamenilor astfel încât să simtă că au fost duminică la biserică. Astăzi, la București, simt că am devenit catolic în sens etimologic, dar și teologic, adică universal. Iată că și tehnologia ne poate ajuta să fim catolici, nu doar în sens confesional, ci și teologic.

Acum, că vă apropiați de 60 de ani, aveți în plan vreo schimbare?

Eu abia acum încep să schimb ceva!

Birocrația poate fi severă și necruțătoare cu oamenii. Avem un stil care vine din bolile cu care se confruntă sistemul educațional. Aș vrea să scap de această povară, să fiu mai liber, nu aș vrea să se simtă Dumnezeu în mine „un rob în temniță încătușat”. „Aș vrea să joc cum niciodată n-am jucat”, după cum spunea Blaga. Aș vrea să scap de presiunea birocratică de la Facultatea de Teologie și cred că Dumnezeu îmi va face la timpul potrivit o surpriză plăcută. Așa sper, pentru că Dumnezeul surprizelor frumoase a fost până acum de partea mea, așa am simțit.

Părinte, Biserica face politică?

Într-un fel, da și într-un alt fel, nu.

Într-un fel, da pentru că Biserica îi formează pe oameni, îi responsabilizează în relația lor cu binele comun. Este un patrimoniu deja de învățătură principiul solidarității și al subsidiarității care ține de învățătura catolică, la care se adaugă și principiul libertății și al persoanei, cel mai important. Biserica învață că nimic nu poate fi deasupra persoanei. Persoana trebuie să fie deasupra a toate, să aibă prioritate în raport cu structurile, cu instituțiile - the person first, pe primul loc. Principiul personalist al comportamentului social, instituțional, politic este promovat de Biserică. În felul acesta, face politică: interferează și le atrage atenția celor care sunt corupți pentru că își aservesc persoanele și nu țin cont de demnitatea persoanelor umane.

Nu face politică în sensul activ, adică nu are partid, nu are vreo ideologie proprie, Biserica este și de stânga, și de centru, și de dreapta, și ea a apărut în istorie ca o critică la adresa puterii. Și cred că va trebui să rămână mereu în acest raport de distanțare critică față de puterile civile, laice. O critică nu de dragul criticii, ci de dragul persoanei umane și al demnității persoanei umane pe care trebuie să o apere și să o promoveze.

Ce sfaturi aveți pentru a rezista spiritual în România?

Cred că familia joacă un rol important în lupta de rezistență la presiunea ideologiilor de multe feluri care se abat asupra noastră. Familia este biserica domestică, biserica mică, de acasă. Bătăliile de rezistență culturală și spirituală au mai mulți sorți de izbândă dacă se duc împreună cu alții. De aceea, trebuie promovate formele de asociere și de comunitate, de la cele vizibile până la cele invizibile, spirituale. Toate modalitățile și căile de asociere sunt forme de rezistență la presiunea ideologiilor. Ele trebuie promovate, dacă vrem să rezistăm.

Dar biserica această domestică de care pomeniți s-a destrămat în multe cazuri. Mulți părinți au plecat la muncă în străinătate, copiii cresc cu bunicii sau se cresc unul pe altul...

Îmi aduc aminte de o discuție pe care o aveam pe vremuri cu un paroh în Italia, pe când îmi făceam doctoratul la Universitatea Gregoriană din Roma. În vacanțe, în week-end, mergeam în parohii, nu stăteam în Roma, participam la viața comunităților, aflam ce se întâmplă cu românii, cu imigranții. La un moment dat, un părinte a spus: „Nu putem favoriza doar venirea bărbaților aici: or vine toată familia, or niciunul!”

Noi ne confruntăm cu o dramă națională la care nu am reușit să găsim până acum o soluție viabilă și publică, agreată de toate instituțiile și de toate Bisericile din țară. Biserica ortodoxă ar trebui să se implice mai mult decât a făcut-o până acum, pentru că este majoritară: să aducă un remediu acestei situații, să pledeze în mod eficace pentru cultura rădăcinilor istorice, spirituale etc. În contextul actual, consider în continuare că cel mai mare rău pe care poți să-l faci unui om este dezrădăcinarea. Emigrația ar trebui să fie o soluție existențială finală, dramatică, când nu mai ai niciuna. Dezrădăcinarea are efecte grave asupra personalității oamenilor, asupra unității familiei și, mai ales, asupra identității culturale și creștine a copiilor. Ei sunt probabil victimele cele mai vulnerabile și pe ei avem datoria să-i apărăm pentru că nu o pot face singuri.

În Italia, ați fost și jurnalist la Radio Vatican, redactor și prezentator de știri cu caracter cultural. Cum vedeți rolul jurnalistului în gălăgia mediatică în care trăim?

Eu cred că un jurnalist de inspirație catolică are un rol foarte important în contextul gălăgios contemporan: să sugereze publicului prezența transcendenței dincolo de clipă. El este un fotograf al clipei, care în spate are absolutul sau veșnicia. Acest tip de jurnalism este de inspirație creștină: când nu se epuizează pe sine în instantaneu sau în clipă, ci reușește să atragă atenția asupra ceea ce se ascunde dincolo de ea.


După 20 de ani: Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc. Cum percepeți aceste două vizite istorice?

Orice vizită a unui Papă are cel puțin două caracteristici: mai întâi este o vizită apostolică, apoi pastorală și poate avea și a treia componentă, ecumenică.

Papa Ioan Paul al II-lea a venit în urmă cu 20 de ani în primul rând pentru a face o vizită ecumenică, la asta s-a gândit. Visul lui era să se întâlnească cu lumea dintr-o țară majoritar ortodoxă, cu credincioșii de acolo și cu o Biserică ortodoxă, cu ierarhia ei și cu membri ei. Își dorea foarte mult asta, credea și a promovat acest ideal al unității creștine cu toată ființa lui. Atunci, am trăit trei zile astrale pentru România. A fost prima vizită de acest fel și ne-a impresionat pe toți, a lăsat o amprentă în străfundul inimilor și conștiințelor noastre care nu se va șterge, va rămâne pentru totdeauna acolo. A avut și un caracter pastoral fiindcă i-a vizitat pe catolici, a prezidat liturghia în ritul bizantin (greco-catolic), în ritul latin (romano-catolic), deci a fost prezent și pastoral. Orice astfel de prezență este un fel de confirmare a structurilor Bisericii locale, catolice, pe care o găsește acolo. Este o împlinire, o celebrare a bucuriei de a fi ceea ce ești. Asta simți când îl vezi pe Sfântul Părinte: bucuria că e bine să fii și să fii ceea ce ești tu. Din punct de vedere apostolic, ca orice apostol, este un trimis, este un vestitor al Evangheliei, și unde se duce Papa îi confirmă pe frații săi întru credință. Este un vestitor al lui Cristos, de aceea a și spus în mesajele lui din 7-9 mai 1999: „Văd pe chipul țării voastre imaginea lui Cristos.” Asta face el ca apostol.

Papa Francisc vine în prelungirea spiritului acelei vizite, dar are în primul rând un caracter pastoral, de aceea își vizitează credincioșii la București, la Iași, la Șumuleu, la Blaj. Vrea să-i vadă pe toți! Are fără îndoială și caracterul apostolic: vine să ne întărească în credință. Și, atât cât permit condițiile de astăzi, are și un caracter ecumenic. Dar ierarhia acestor calificative ale vizitei este diferită. Papa Francisc are alte calități: este un spirit liber și autentic, coerent cu sine însuși. De aceea impresionează și atrage atât pe credincioșii săi, cât și pe cei din alte comunități religioase. Vizita lui în țara noastră va avea caracteristicile pe care le-a avut și vizita Papei Ioan Paul al II-lea, dar ele vor fi marcate de amprenta carismei lui personale, care este centrată pe împărtășirea milostivirii divine.

Articol preluat de pe despreoameni.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Measajul pe care il transmite Wilhelm este in pas cu vremurile pe care le traim si cu politica republica.ro, si anume de a impune Bisericii sa se adapteze vremurilor actuale.
    Greseala capitala.
    Prin ruperea de Biserica a papistasilor ( catolicilor care asculta de papa), liderii lor au devenit rationali, nemaifiind luminati de Duhul Sfant, astfel afirmand tot felul de idei care contravin Invataturii Bisericii, dar care au trecere la marele public tocmai pentru ca exclud osteneala, jertfa, nevointa pe care trebuie sa le faca oamenii spre slava lui Dumnezeu si spre a lor mantuire. Noi, romanii care am primit credinta chiar de la Apostoli, nu trebuie sa aplecam urechea la povesti de acest gen, ci trebuie sa urmam linia parintilor si a stramosilor nostri. Asa sa ne ajute Dumnezeu.
    • Like 0
  • Pare sa devina din ce in ce mai putin relevant, ceea ce e bine. Inseamna ca lumea incepe sa nu mai creada in povesti lipsite de dovezi.
    • Like 2
    • @ Jonn Jonzz
      Corina check icon
      Un comentariu pe necitite, nu-i așa?
      Oricum, audiența scăzută a subiectelor de genul ăsta pe Republica nu e relevantă.
      • Like 1
    • @ Corina
      Am citit articolul, concluzia e aceeasi. Nu e nevoie de personaje imaginare ca sa fim buni unii cu altii, sa acordam suport moral etc. etc. Si da, audienta pe republica nu e relevanta, statisticile care arata numarul in crestere de persoane care nu se identifica cu vreo religie cred ca sunt.
      • Like 2
  • Corina check icon
    Două convingeri nu sunt în ton cu modernitatea la acest preot modern. Când interlocutorul sugerează că oamenii care se îndepărtează de biserică pot avea o relație directă cu Dumnezeu, dânsul vorbește despre rătăcire și vina preotului. A doua: emigrarea ca traumă, pericol major pentru sentimentul identității și credință.

    O personalitate de urmărit, fără îndoială. Multe sunt lucrurile de meditat în acest interviu, Îmi plac alegerile autorilor. Minunat cadou de duminică.

    Apropo de creștinism ca bucurie, ce păcat că puțini au parte de preoți capabili să transmită așa ceva. Îmi amintesc seria CNN difuzată recent de TVR1, „Habemus papam: o istorie a puterii”. În genericul de început apărea și o imagine cu Papa Ioan Paul al II-lea tămâind mulțimea undeva. Era transfigurat, strălucea literalmente, ca beat de fericire.

    P.S. tehnic. Se dublează întrebare plus răspuns următoarele:
    În termeni media aș spune că faceți audiență
    Acum, că vă apropiați de 60 de ani...
    Părinte, Biserica face politică?
    Ce sfaturi aveți pentru a rezista spiritual în România?
    • Like 2


Îți recomandăm

Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult