(Foto: Guliver/Getty Images)
- Vreau să stăm de vorbă. Și aș vrea să ne facem un obicei din asta, mereu, fără să apară vreun eveniment deosebit. Pur și simplu să stăm de vorbă, noi două, i-am spus Anei.
Este o seară mai specială, se întâmplase ceva nou în viața ei și implicit în a mea. Și nu era de bine. Era cuminte, drăgăstoasă. Nu că nu ar fi de obicei, însă parcă acum era un pic mai mult. Așa cum se întâmplă de obicei cu copiii care au făcut o năzbâtie, ceva despre care știu că nu este în regulă, ceva pentru care se așteaptă să fie certați. Dintr-o dată iubirea e la cote maxime, iar nevoia lor de a fi siguri că îi iubim este și ea la mare cerere. Se întreabă cât „de nasol” va fi, cât de tare vor fi certați sau pedepsiți pentru ceea ce au făcut. Că de comis știu că au comis-o.
- O să te certe rău mama ta? o întreabă uneori prietenele pe Ana.
- Mama mea nu mă pedepsește niciodată, le spune mereu ea. Și nici nu prea mă ceartă.
Adevărul e că știe foarte bine când a făcut ceva ce nu e „bine”. Acum are 11 ani, dar și acum un an, doi, trei sau chiar mai mulți, și atunci știa. Copiii știu când au încălcat o regulă, când au întrecut o limită, când au călcat pe bec. Își primesc mustrările cu mult înainte de a ajunge acasă. Poate deja au fost certați la școală, pedepsiți la grădiniță, au primit bulină neagră, sau au fost dați exemplu: „Așa nu! Voi să nu faceți așa!” Așa că, mustrările care continuă acasă, cearta, pedepsele părinților, sunt de așteptat. Și fiecare copil cam știe la ce se așteaptă de la părinții lui. Doar noi, părinții, am fost testați cu mult timp înainte!
- Știi ce este mai important decat o notă de 3? am întrebat-o.
- Să fiu atentă?! a spus ea, vădit surprinsă.
- Și mai important decât să fii atentă?
- Să învăț?! a răspuns și mai nelămurită de întrebările mele.
- Dar mai important decât o notă de 10 ce este? am întrebat-o.
- Că știu?!
- O să îți spun ce cred eu că este mai important. Mai important și decât o notă de 10, și decât una de 3, și decât învățatul și decât știutul. Cea mai importantă ești tu. Ce simți tu față de toate astea. Cum te poziționezi tu. Cum reacționezi tu. Ce trezesc toate astea în tine. Cât de importante sunt toate astea pentru tine. Pentru că, să îți spun ceva. O notă de 3 nu îți arată dacă vei avea succes în viață, sau dacă vei fi fericită. Și nici o notă de 10 nu îți arată asta. Ceea ce te poate ajuta cu siguranță în viață este să pricepi ce se întâmplă, să decizi ce este important pentru tine, ce atitudine ai față de ceea ce se întâmplă. Important este să te oprești și să te întrebi „Care este motivul pentru care am luat 3-ul ăsta? Cum mă face să mă simt? Ce câștig atunci când copiez? Și ce pierd?” Pentru că da, 3-ul a fost pentru copiat... Tadammm!!!
Și eu am copiat de câteva ori când eram la școală. Cred că mulți dintre noi au făcut-o, măcar o dată. Și fiecare o face din alt motiv! Care poate fi diferit de fiecare dată! În gimnaziu copiam mai mereu la istorie, nu puteam să țin minte anii ăia nici să mă pici cu ceară! Erau mult prea mulți!! Mai copiam la mate și la fizică, îmi scriam formulele pe bancă, că și cu doamnele formule aveam o dificultate. Și înălțimile munților la geografie. Apoi prin liceu profu` de economie ne dădea subiectele înainte cu o zi două și toată lumea își scria lucrarea de acasă, evident. Când intra profu` în clasă și dădeam lucrare se așeza la catedră, deschidea ziarul, se prefăcea că citește - sau poate chiar citea-, noi ne prefăceam că scriem și la sfârșitul orei scoteam lucrările gata făcute. Și gata! Și să nu credeți că am învățat la vreun liceu de prin nu știu ce cotloane! Nu, nu! Era un liceu de renume, bine văzut, bine cotat, unde nu se intra așa ușor.
- Știi, se spune că atunci când copiezi de fapt îți furi singur căciula, i-am spus Anei. Pe lângă faptul că, de fapt, copiatul este un furt. Nu furi un obiect însă tot furat se cheamă. Gândește-te un pic! De ești prinsă sau nu, ce câștigi dintr-un copiat? am întrebat-o.
- Nimic, a spus. Dar eu am copiat doar o parte din temă, pe care nu știam să o fac.
- Ok, și cu ce te poate ajuta asta?
- Pai am tema făcută, a răspuns. Și nu mă ceartă că nu mi-am făcut tema.
- Și ce crezi că e mai important? Să înțelegi cum se face tema sau să o copiezi? Pentru că, vezi tu, lecția viitoare se va lega de lecția asta și tot așa... Și vei fi nevoită ori să te întorci să reiei tot ca să te poți descurca mai departe ori să copiezi în continuare. Cam astea sunt variantele. Ce crezi? Are sens? am întrebat-o.
- Da, dar nu vreau să mă certe. Tot timpul mă ceartă! Și dacă spuneam că am copiat doar jumătate din temă nu mă credea!
- De unde știi?
- Pentru că așa se întâmplă...
- Știi, acum faci o presupunere bazată pe ce s-a întâmplat în trecut. De fapt, profa putea să aibă o cu totul altă reacție..
- Da...poate... Dar tot mă certa!
Și uite așa am ajuns la miezul problemei... Care este cu totul alta. Și apare în multe alte părți din viața ei. Această dorință de a nu fi certată, de a fi recunoscută pentru ceea ce este. De a fi validată chiar dacă uneori - câteodată cam des - nu își face tema. Ideea e că problema este de fapt cu totul alta.
Avem tendința mereu de a „certa” copiii. Și nu numai copiii. Ne certăm partenerul că nu face ce îl rugăm, ne certăm colegul pentru că a lăsat dezordine pe birou, ne certăm subalternul pentru că nu a predat raportul la timp, vecinul că a lăsat gunoiul în drum.
Și eu am momente cănd îmi cert copilul, când îmi ies din fire, când nu mai am răbdare.
Important este să nu o facem în mod constant.
Ce aduce o ceartă? Aduce în prezent trecutul, ceea ce s-a întâmplat deja. Readuce emoția. Arată cu degetul. Critică. Că ceartă fară critică nu prea e. Diminuează încrederea în sine. Crește nesiguranța. Ne îndepărtează copilul. Ceea ce are el nevoie este un mediu în care să fie acceptat. Cu tot cu greșelile lui. Are nevoie de noi, părinții, ca parteneri de echipă. Să fim acolo pentru ca ei să descopere de ce reacționează așa. Îi ajută sau îi încurcă comportamentele lor? Cum le pot schimba? Cum să facă ca să fie mai bine pentru ei? Ce întrebări să își pună care să îi ajute?
Asta înseamnă să avem o relație conștientă cu copiii noștri. Și nu zic să îi pupăm pe frunte „Bravo, mamă, că ai copiat!” Vorbesc despre a accepta că greșesc, că vor greși, că vor avea comportamente nepotrivite uneori, că face parte din creștere, din evoluția lor. Am fost și noi pe acolo, chiar dacă, poate, nu ne mai amintim prea bine. Explorarea a ceea ce simt, a ceea ce cred ei despre ceea ce au făcut sunt mult mai importante. Poate nu se vor întâmpla schimbări majore peste noapte. Însă roadele nu vom culege azi, mâine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sistemele din alte ţări se bazează pe EDUCAŢIA DIFERENŢIATĂ, adică profesorul este OBLIGAT să adapteze materia la înţelegerea elevului.
La ÎNŢELEGERE, nu la MEMORIZARE.
Da, eu am copiat DIN MEMORIE. Am vizualizat fiecare schemă şi am reprodus-o mecanic. Am încărcat totul în MEMORIA TEMPORARĂ. N-am înţeles nimic, am aruncat totul imediat după ce s-a sunat ultimul clopoţel.
Ăsta nu e învăţământ! Nu copilul trebuie fasonat după materie, ci materia după copil. Adaptat după copil. Personalizat. Învăţământul diferenţiat este cheia unor sisteme la care tânjim, cum este cel finlandez.
Vă imaginaţi că elevii finlandezi sunt scoşi la tablă şi recită definiţii pe care nu le înţeleg? Greşiţi.
ELEVII FINLANDEZI N-AU DEFINIŢII. Au explicaţii. Pentru ei titlul nu este un element paratextual şi "firul epic nu se înlănţuire în opera literară printr-o înlănţuire de secvenţe".
Ăsta e LIMBAJ DE LEMN. Finlandezii nu-l învaţă nici măcar în facultate.
Învăţământul românesc e o colecţie de clişee, lucru care apare până şi în manualele de pedagogie.
Later edit: Cat despre sistemul finlandez, se pare ca este mirific pana ajung la fractii: http://akarlin.com/2013/07/scandinavians-cant-do-fractions/
Ideea e că sistemul nu-ţi cere acest lucru, şi nici programa sau legislaţia, care stipulează clar că dificultatea examenelor trebuie să fie setată pe nivel mediu.
Programa nu cere deprinderea unui limbaj artificial, de critic literar la 14 ani, dar nici nu-l interzice. În final rămâne la latitudinea corectorului. Sunt corectori care preferă strict clişeele verbale, după cum sunt corectori care pun preţ pe înţelegere.
E o loterie. Nu întâmplător poţi lua un 5 la evaluare şi după contestaţie poţi lua... 9!!! Sau invers.
Legal dificultatea e setată pe mediu, însă practic nu există un standard a ceea ce înseamnă mediu. Orice e posibil.
"De a fi validată chiar dacă uneori - câteodată cam des - nu își face tema." - O..K.. asta nu prea are sens. Validarea se face pe baza de merit. Iti faci treaba - foarte bine, nu ti-o faci - pai nu prea mai e bine.
Si vreau sa va mai povestesc din experienta oricarui student care a facut "rezistenta materialelor" in Politehnica: stiti care e cel mai greu examen? Cel la care nu ai nevoie sa copiezi! La rezistenta vine profesorul la examen si zice "aveti nevoie de o formula? intrebati si o voi scrie eu pe tabla". Calcule? Nici o problema, folosesti calculatorul, iar rezultatul nu e nevoie sa fie precis, ci intr-o marja de eroare generoasa.
si de multe formule lungi si greu de memorat. Provocarea era cand se cerea a se demonstra formula pe care unii aveau chef sa o copieze :).
Cred ca si modelul din scoala te provoaca sa copiezi: Profesorul si Inginerul nu sta sa nu foloseasca materialele ( formule, sisteme, practici ) insa elevul/ studentul are nevoie sa le memoreze.
In acest caz cerinta este usor exagerata si scopul studiului este ratat, intelegand ca nu studiem pentru a ne inbunatatii memoria vizuala sau selectiva ci ca sa intelegem niste fenomene si teorii care ne pot ajuta in a rezolva probleme complexe.