Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Experimentul tulburător al unei profesoare: 25 de adolescenți le-au scris, sub pseudonim, o scrisoare părinților lor. „Niciodată nu mi-ai spus cât de frumoasă sunt”

Denisa Stoicescu

„A fi profesor înseamnă mai mult de a-ți preda lecția și a ieși din clasă mulțumit. Poate că tu ești mulțumit că ți-ai făcut lecția, dar dacă nimeni nu a fost cu gândul la tine și nu te-a ascultat și nu te-a înțeles, e degeaba. E zero. Trebuie să vezi că celălalt e acolo cu tine. Și dacă nu e acolo cu tine să vezi de ce, să pui întrebări”, crede Denisa Stoicescu. E profesoară de informatică la Liceul Energetic din Câmpină și povestește că și-a făcut obiceiul ca atunci când vede adolescenți abătuți sau neatenți să îi oprească puțin după ore și să-i întrebe ce se întâmplă. Cu elevii cărora le este dirigintă vorbește ceva mai mult, în timpul orei săptămânale de dirigenție. „Pentru mine, ora de dirigenție e mai importantă decât ora de informatică. Când spun dirigenție nu înseamnă că mă uit câte absențe au și ce note au, asta fac în afara orelor. De obicei, când am dirigenție vorbim despre noi, despre mine și despre ei”, explică profesoara.

A ajuns să-i cunoască pe copiii care au ajuns încet-încet să i se destăinuie și să-și pună o întrebare: Oare părinții știu ce aflăm noi, profesorii? Așa i-a venit ideea să îi invite pe cei 25 de adolescenți cărora le era dirigintă să le scrie părinților lor câte o scrisoare pe care să o publice, sub pseudonim, într-un volum ce avea să se numească „De vorbă cu părinții mei”.

„Acele cuvinte mă afectau, mă gândeam că nu mă apreciezi, mă făceai să mă consider urâtă”

Pe moment, răspunsul tuturor a fost un „da” plin de entuziasm. Însă atunci când a venit momentul să pună în cuvinte neliniști, tristeți, dureri, așteptări rănite, unii elevi au vrut să renunțe. Scrisorile veneau greu și au trecut multe luni până să se strângă toate. Unii copii au riscat, crede diriginta, atunci când s-au decis să le spună părinților ceea ce simt. Și-au adunat însă curajul și și-au pus „sufletul pe tavă”, cum spunea una dintre fete.

„Îmi e dor de noi, de familia noastră, cu bune şi rele eram împreună. Îmi e dor să stăm cu toţii în camera voastră, în pat, şi să râdem şi să mâncăm floricele. Banii, cred că este cel mai mizer cuvânt existent pe acest pământ. Şi ştiţi bine de ce, mereu au fost un motiv de ceartă între voi”, a scris una dintre eleve. ”Niciodată nu mi-ai spus cât de frumoasă sunt, de fiecare dată când cineva îmi zicea asta tu spuneai că toţi copiii sunt frumoşi, nu există copii urâţi. Poate nu intenţionai să mă răneşti sau să mă faci să mă simt prost, dar o făceai, acele cuvinte mă afectau, mă gândeam că nu mă apreciezi, mă făceai să mă consider urâtă”, le-a transmis părinților săi o alta. „Custodie comună, o mare vrăjeală” ”…aţi rănit două suflete nevinovate, le-aţi rănit enorm şi îmi doresc să nu uitaţi niciodată asta, sper măcar că regretaţi, îmi lipseşte noţiunea de familie, eram foarte fericit când mergeam împreună la ski, la mare. Custodie comună…o mare vrăjeală, nimic nu înlocuieşte familia”, a scris un elev. 

Denisa Stoicescu și elevii

„La ora unei colege și-au spus poveștile și s-au încurajat unul pe altul. Au văzut că și celălalt suferă și i-a unit extraordinar de mult asta”

Poate că unii dintre părinți știau deja lucrurile pe care copiii le-au spus în carte. „Dar câteodată e bine să te mai oprească cineva, să te tragă de mânecă. Poate că nu ai cum să nu știi, dar câteodată e nevoie să îți spună cineva: oprește-te din drum și ascultă-ți copilul. De multe ori spui că acum nu e momentul. Și poate chiar acum e momentul... și mai târziu ar putea să fie prea târziu”, spune Denisa Stoicescu. Când cartea a venit de la tipar, diriginta a organizat o ședință cu părinții, la care a chemat și un psiholog. 

„A fost un moment impresionat. Unii copii au luptat ca părinții lor care nu mai erau împreună să vină amândoi. Și le-au dat cartea”, povestește ea. Unii părinți au plâns. Mulți au găsit puterea să își vorbească cu adevărat. Unii nu și-au făcut timp nici până astăzi să citească.

De la data publicării cărții a trecut un an. Între timp copiii și-au înțeles unii altora istoria de viață. „La ora unei colege și-au spus poveștile și s-au încurajat unul pe altul. Au văzut că și celălalt suferă și i-a unit extraordinar de mult asta. Colega mea a venit plângând în cancelarie”, spune Denisa Stoicescu. La sfârșitul anului trecut, copiii s-au decis că vor o lansare de carte adevărată în biblioteca școlii. La câteva zile după aceea, evenimentul a devenit o știre pe un site local. După încă o lună și ceva, a ajuns subiect în presa centrală și la televiziune. Pornind de la cartea elevilor de la Câmpina, Cătălin Striblea a făcut o emisiune la Digi FM, în care i-a invitat pe ascultători să vorbească despre cel mai greu lucru pe care l-au spus părinților. Cu vocea umbrită de durere, o doamnă de 60 de ani a transmis în eter ceea ce nu avusese puterea să-i transmită niciodată mamei ei care a părăsit această lume. De cele mai multe ori, sufletul nu îndrăznește să își transmită suferința până când cineva nu îi deschide o cale. Și chiar și atunci, trece cu greu peste granița dintre lucrurile spuse și cele nespuse.

De vorbă cu părinții mei

„Niciun copil nu plânge degeaba. Fiecare copil răzvrătit, e răzvrătit cu un motiv”

A fost nevoie ca niște copii, încurajați de către o profesoară, să aibă curaj să spună niște adevăruri dureroase, ca la mai bine de un an după aceea niște oameni în toată firea să se gândească la adevărurile dureroase care le-au marcat viața. Sau la adevărurile dureroase care le-au marcat viața copiilor lor.

Totul începe, crede Denisa Stoicescu, atunci când începi să privești oamenii. „Eu nu am nimic special, doar un Dumnezeu extraordinar, care m-a învățat să privesc la oameni. Și vreau, îmi doresc să fac asta. Uneori îmi iese, de cele mai multe ori nu îmi iese, dar niciodată nu m-am dat bătută. Și am realizat că niciun copil nu plânge degeaba. Fiecare copil răzvrătit, e răzvrătit cu un motiv, vrea să ne atragă atenția la o suferință din interiorul lui. Și depinde de noi, dacă vrem să îl luăm în atenție. Dar asta înseamnă multă răbdare, pentru că nu din prima îți iese. Copilul care face probleme are o problemă.”

Cartea „De vorbă cu părinții mei” poate fi comandată la adresa de e-mail devorbacuparintiimei@gmail.com.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Excepţională îndrăzneala dirigintei! Concluziile care se impun dau, probabil, şi un răspuns la întrebarea: de ce în România vieţuieşte doar o populaţie în loc de popor?
    • Like 0




  • Excepţională îndrăzneala dirigintei! Concluziile care se impun ne mai dau un răspuns la întrebarea: de ce în Romania avem o populaţie în loc de popor?

    • Like 0
  • Un titlu mai potrivit ar fi „25 de elevi primesc mai multă atenție de la o profesoară de-a lor decât de la părinți”. Nimic nou sub soare... Asta nu înseamnă că nu există o majoritate a copiilor care au o relație mult mai puternică cu părinții lor decât cu un străin.
    • Like 1
  • Felicitări doamnei profesoare, care dovedește vocație pentru ceea ce face! Felicitări tinerilor pentru curaj și deschidere! Așa da! Se poate și la noi...
    • Like 0
  • Articolul este postat de dimineaţă şi, până acum, niciun comentariu. Asta spune multe... Oare numai Codruţa şi chiloţeala politică ne interesează?
    • Like 0


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult