Fericirea de a merge la școală. Ne-o arată Finlanda: școlile care pun accent pe starea de bine a elevilor și a profesorilor ajung să aibă și rezultate academice mai bune

Şcoala nu a fost, nu este şi nu va fi în niciun loc din lume Edenul pe care şi-l imaginează armata teoreticienilor fericirii. În caz contrar, umanitatea s-ar fi transformat de mult timp într-o moluscă. Fericirea este o rochie de mireasă, educaţia te îmbracă întreaga viaţă. Imaginaţia şi tentaţia cunoaşterii ar fi doar daruri inutile pentru hoarde de perpetuu fericiţi care, cu ochii închişi şi gura larg deschisă, primesc direct pe limbă împărtăşania cunoaşterii.

Generic, şcoala este locul în care se conservă, se cultivă şi se dezvoltă cunoaşterea obţinută cu greu şi cu sacrificiile generaţiilor anterioare, cunoaştere pe care o dăruieşte celor cu adevărat interesaţi de ea. Menirea unei societăţi suficient de evoluată este să faciliteze accesul cât mai larg al membrilor săi la acest proces. Atât timp cât zestrea genetică umană nu va fi schimbată semnificativ, iniţierea în cunoaştere, bazată pe educaţie la toate nivelurile, nu poate reprezenta, oricât ne-am dori, o succesiune de plăceri şi de fericire zilnică. Rolul modest al profesorului veritabil este acela de a face digerabil, uneori agreabil, acest "chin" al iniţierii, cu speranţa că un număr semnificativ de copii vor avea revelaţia utilităţii ei. Din păcate, aşa cum orice medicament are contraindicaţii, în multe cazuri, deşi necesară, pastila educaţiei produce reacţii adverse şi nu este bine suportată. În asemenea situaţii paleativele nu ajută, dar unii continuă să le folosească. Nu este neapărat vina sistemului de învăţământ.

În lumea reală, nu cea a vorbelor poleite, a discursurilor bombastice şi a cailor verzi pe pereţi, numărul copiilor care merg la şcoală de plăcere, pasionaţi de cunoaştere, este foarte mic. Pe măsură ce copiii evoluează şi conceptele abstracte devin operationale, în jurul vârstei de 11-12 ani (în clasa a V-a sau a VI-a), demonul adormit al interesului real pentru cunoaştere se trezeşte doar într-un procent de 6-7% dintre ei. Pentru restul, educaţia sistematică, bazată pe reguli, este în continuare un chin impus prin legislaţie şi convenţii sociale, un soi de "armată" care a rămas obligatorie, de la care mulţi s-ar sustrage, chiar dacă ar avea mijloace materiale suficiente.

Faptul că Finlanda are cel mai performant sistem educaţional din lume este o afirmaţie fără suport serios, o marotă cultivată asiduu de jurnalişti şi de "experţii" autohtoni în ale educaţiei, cei mai mulţi cu experienţă limitată la învăţământul preuniversitar. Argumentaţia lor este bazată pe rezultatele statistice ale testelor PISA şi pe ceea ce au putut frunzări în timpul vizitelor şi "training"-urilor în diferite şcoli din ţările pe unde s-au perindat. Dacă ar fi aşa, cei mai buni elevi ar lua drumul şcolilor şi universităţilor finlandeze, în timp ce, în mod clar, le preferă pe cele din Franţa, Germania, Anglia si Statele Unite.

Finlanda este o ţară cu o suprafaţă mai mare cu aproximativ o sută de mii de kilometri pătraţi decât cea a României şi o populaţie de doar 5.6 milioane de locuitori (nici măcar de trei ori mai mare decât Bucureşti + Ilfov). În regiunile rurale trăiesc cam 780 de mii de locuitori, adică doar 14% din populaţie. Densitatea medie a populaţiei este scăzută, cam 16 locuitori/km^2. În aceste condiţii, finlandezii îşi pot permite să opereze la nivel naţional o selecţie draconică a cadrelor didactice pentru ciclul primar, una dintre cele mai dure din lume. După selecţie, profesorii activează în cele ~3600 de şcoli publice (au şi şcoli private, dar mult mai puţine) şi asigură omogenitatea calităţii educaţiei la nivel naţional. Multe dintre rezultatele ridicate în slăvi, nu sunt urmarea reţetelor educative sau a programelor deosebite, ci rezultatul normal, consecinţa educaţiei făcute de cadre didactice competente, bine plătite, nu cu absolvenţi mediocri, plătiţi pe sponci, scoşi pe bandă rulantă de universităţile româneşti. Fiind o ţară cu populaţie mică, în Finlanda nu există prăpastia care se cască la noi între calitatea educaţiei în mediul rural şi cea din mediul urban. Este mult mai dificil să asiguri o educaţie de calitate cetăţenilor unei ţări cu o populaţie ridicată. În plus, într-o ţară cu populaţie mică şi un nivel de trai foarte ridicat, cum este Finlanda, obiectivele strategice generale urmărite prin educaţia de masă sunt considerabil diferite de cele ale României. In China, ţară cu o populaţie extrem de numeroasă, putere militară şi economică, rezultatele testelor PISA sunt excelente, dar programele de învăţământ ale tuturor disciplinelor sunt logice şi dure, nu simple glume cum au devenit cele de la noi. Acolo, învăţatul pe rupte este singura modalitate de a scăpa de foame şi de traiul mizerabil în regiunile înapoiate economic.

Rezultatele obţinute de elevii români la concursurile internaţionale, fie ele de fizică, matematică, chimie, informatică, astronomie, geografie, limbi străine, etc., plasează România între primele naţiuni ale lumii, mult înaintea Finlandei. Aceiaşi experţi amintiti mai sus ne spun că aceste rezultate nu sunt relevante pentru că pe noi ne interesează media, nu excepţiile. Dacă analizaţi în ce regiuni sunt localizate liceele din care provin olimpicii internaţionali şi elevii foarte bine pregătiţi, veţi constata că ele au un GDP mult peste media naţională: Bucureşti (GDP ~ $51000/loc., Timiş GDP ~$29000/loc., Constanţa ~$29000/loc, etc. Oraşele României în care există educaţie de calitate, făcută cu mulţi profesori competenţi, au împreună o populaţie mult peste cea a Finlandei. Au aceste oraşe alt sistem de învăţământ decât cel românesc? Sunt copiii din aceste oraşe mai dotaţi intelectual decât cei de la sate? Evident, nu! Diferenţa în calitatea educaţiei este făcută de competenţa profesorilor, de harul şi de dăruirea lor. Sistemul de învăţământ (un set de reglementări la scară naţională) are importanţă desigur, dar ingredientul principal îl reprezintă selecţionarea responsabilă a celor cărora li se încredinţează mintea cruda a tinerelor generaţii. Până la implementarea reformelor sofisticate, asigurarea unei educaţii de bună calitate copiilor defavorizaţi de la sate este prioritatea naţională. Programele posturilor tv şi cele ale posturilor de radio pot juca în acest proces un rol esenţial.

Poate ar trebui să adaug că sistemul comunist, cu toate ororile lui, nu a fost în stare de demenţa distructivă manifestată în învăţământul românesc de după 1990. Dacă ar fi fost aşa, acum am eram o naţiune de analfabeţi. Nu e timpul pierdut!

Profesori fara har, plictisiti, cu mintea in alta parte, fara empatie fata de copii, ne cunoscatori ai pedagogiei, multi lipsiti de cultura, care nu vor insufla nici o data, elevului, dorinta de cunoastere si un dram de educatie. Nu sunt modele!

Nu e vorba de o stare de fericire, ci de o stare de motivație continuă. Fericirea și efortul nu se exclud. Un sportiv, un artist plastic, un matematician talentat, un muzician talentat depun efort. Mai mult: motivația este atât de puternică încât nici nu-l mai simt. Problema e alta: LIBERUL ARBITRU.
Ideea că un copil sau un preadolescent e lipsit de liber arbitru e delirantă și susținută după ureche.
Șansele se OFERĂ, nu se OBLIGĂ. Nu faci dans sau chitară pentru că așa vor părinții.
Printre altele, vă invit să lecturați articolele blogului Pedagogica (pedagogicamagazin.blogspot.com)

Scoala trebuie sa ofere sanse sociale si educație, nu fericire de moment. Pregateste elevul pentru viata, pentru o profesie sau o meserie. Adesea, copiii sunt fericiți daca profesorul lipsește si nu fac o ora. Sunt fericiti daca iau note mari usor. Unii pedagogi din vest (de ex Germania) ne avertizează ca totul a devenit mai injust, social. Copiii au note mari, iau Abitur ușor, ca atare diplomele s au devalorizat. Ca atare, ceea ce face diferența la angajare tine de altceva: networking (relatii), influenta si banii familiei. Deci cu ce ne ar incalzi daca cei mici sunt fericiți in scoala, dar apoi vedem ca sunt nefericiti si nedreptatiti la maturitate?

Idea comentariului meu e ca nu ne putem compara cu popoare care au o tradiție de secole privind instruirea educația în general. Normal că legea medievala finlandeza nu se mai poate aplica în zilele noastre însă ea asa simplă cum a fost a determinat primenirea în timp a generațiilor. adică părinți cât de cât mai instruiți rezulta copii și mai instruiți.asta la modul general.

Doamna autoare își dorește cai verzi pe pereți. Își dorește ca școala să fie altceva decât e viața. Își dorește ca în școală să fie numai prietenie, sprijin reciproc, echilibru, relații pozitive. Ce mai, fericire continuă! C-așa e viața, nu?
Școala românească se zbate să își dea seama ce așteaptă societatea de la ea. Aparent, românii vor ca în școală copiii lor să fie finlandezi, iar în afara școlii români. Ceea ce nu e posibil. Școala e așa cum e societatea, și în România și în Finlanda.
Să fim fericiți la școală, ce mai obiectiv! De parcă acasă toți copiii și profesorii ar fi fericiți!

Cred ca fericire este un cuvant prea pretentios si exprima o stare pentru care fiecare persoana are o anumite definitie sau un anumit standard. Dar, sa mergem mai departe si sa presupunem ca vrem o "fericire" la scoala? Cum o definim? Cine o defineste? Cine detine adevarul absolut referitor la definitia fericirii? Aceasta definitie poate sa fie descompusa in anumite element si actiuni care sa faca parte din procedurile si metodologiile alea bune care sa aduca echilibru in scoli? Se poate masura in afara de rezultatele PISA?
Oricum impresia este ca cu cat discutam mai mult de sistemul de educatie din Romania cu atat ne dam seama ca nu prea stim ce sa facem. Si aici ma refer la presedintie cu programul lor fantasic, cu guvernul, cu onor ma gandesc la "specialistii" din ministerul educatiei pe care timp de 30 de ani i-am platit mai mult decat fac, profesorii care par pierduti in fara responsabilitatii lor, parintii care cred ca odorul lor este genial si profesorii sunt de vina ca nu ii "valorifica", copiii care cred ca le stiu mai bine decat adultii si nu in ultimul rand ong-isti si consultantii care propun utopii irealizabile, dar care dau bine pentru a primi in continuare fonduri sau job-uri. Cineva poate s-ar deranja ca am inclusiv si copii si ca ei de fapt sunt victime. Dar, dar victimele suntem noi toti, o societate care nu numai ca stagneaza, dar chiar regreseaza. Pacat, am avut si inca o avem o sanse de redresare, dar se pare ca nu suntem in stare o fructificam.

Articol comercial.
Sa compari civilizatia finlandeza cu cea a romanilor este rea vointa. De fapt sa nu tii cont de diferente istorice este rea vointa.

Tot dam exemplu de modele din alte părți. Când e vorba de educație îi dăm pe finlandezi.Am citit mai demult ca pe la anul 1600 s-a dat o lege ca cei care nu știu să scrie și sa citească nu mai au voie sa facă copii.pai asta ar fi soluția și la noi dacă vrem ca peste 100 de ani sa ajungem și noi ca finlandezii
și cum asa ceva nu se mai poate acum noi vom rămâne aceeași și peste n generații