sursa foto: Profimedia
Pe 18 august, Filip a primit ultima notă din anul școlar trecut. La un examen cu trei probe, date, dacă țin bine minte, în aprilie și iunie. Știam că rezultatul vine azi. Nu știam rezultatul. Știam doar predicted grade-ul pe care profesorul lui îl estimase, și care mie mi se păruse, când l-am văzut pe evaluarea de final de an, cam optimist. Notele lui din timpul anului fuseseră ceva mai jos.
Filip a luat, totuși, exact cât estimase profesorul.
Acesta a fost al 19-lea examen din anul școlar trecut. Pe lângă teste, lucrări, proiecte și celelalte forme de evaluare care se întâmplă firesc într-un an de școală.
Mă gândeam la toate astea în timp ce citeam discuțiile despre examenul suplimentar pentru admiterea la liceu și despre cât mai pot duce copiii de 13-14 ani.
Ei bine, copiii de 13-14 ani pot „duce" și 19 examene, am văzut anul acesta pe propriul copil. Dar cred că punem greșit problema dacă de aici tragem concluzia că soluția e să le mai dăm niște examene.
Omul de evaluare din mine ar putea chiar să fie tentat de idee: evaluăm copiii la mai multe discipline, luăm din rezultate profilul relevant pentru fiecare liceu și gata admiterea. Vrei mate-info, te uiți la matematică și științe. Vrei filologie, te uiți la română, limbi străine, poate istorie. Pare chiar rezonabil.
Numai că știu că, în sistemul nostru de acum, nu asta s-ar întâmpla.
Pentru că noi am construit în jurul examenelor o întreagă cultură și o întreagă industrie a șablonului. Nu învățăm o disciplină și apoi, din când în când, verificăm cât am înțeles din ea. Învățăm „pentru examen". Învățăm „ce cere examenul". Învățăm „cum se rezolvă examenul". Iar dacă mai adăugăm două discipline la examen, cel mai probabil nu vom obține doi ani de învățare mai serioasă la acele discipline. Vom obține încă două colecții de șabloane, încă două tipuri de meditații, încă două seturi de exerciții pe care copiii vor învăța să le recunoască. Și niște profesori fericiți că disciplinele lor sunt, în sfârșit, importante.
Iar după toată această performanță națională de conformare, copiii pot ajunge în clasa a IX-a fără să știe lucruri elementare despre lumea în care trăiesc. Cum spunea zilele trecute un mare angajator român, într-un interviu: sunt copii care nu știu că în priză este curent electric.
Problema, așadar, nu e că adolescenții „nu duc" examenele. Problema e ce am făcut noi din examen.
Într-un sistem sănătos, examenul e un moment de bilanț al unui an în care ai învățat la toate disciplinele. Nu motivul pentru care ai învățat.
Filip a avut anul acesta 19 examene (la o școală britanică), dar eu am știut, la fiecare dintre cele patru evaluări intermediare din timpul anului, unde este el la fiecare disciplină. Am văzut progresul, am văzut unde stagnează, unde îi merge bine și unde nu. Și, foarte important, înainte de examene am știut ce rezultat estimează profesorul că va obține.
Predicted grade-ul acela nu e o notă pusă ca să ridice moralul copilului sau al părintelui. E o estimare profesională. Iar calitatea estimărilor profesorilor și ale școlii poate fi verificată ulterior, prin comparație cu rezultatele reale. Cu alte cuvinte, profesorul spune: „Eu cred că acest copil este aici". Iar examenul vine și verifică dacă l-a „văzut” bine. Dacă profesorul eșuează constant în estimări, școala are o problemă de credibilitate.
Mi se pare o diferență uriașă. Pentru că examenul încetează să mai fie marele moment de adevăr în care, după opt ani de școală, aflăm cu toții, cu sufletele ghem și dând refresh pe un site, cine este de fapt copilul nostru, sau vedem diferențe uriașe între notele lui de la școală și cele de la examen.
Școala ar fi trebuit să știe asta înainte, profesorul ar fi trebuit să știe, copilul ar fi trebuit să știe, părintele ar fi trebuit să știe. Examenul doar confirmă, cu inevitabilele variații ale unei zile bune sau proaste, ceva ce evaluarea făcută bine a arătat deja.
Aici cred că e, de fapt, una dintre marile mize ale standardelor de evaluare. Dacă (și când) vom nota în raport cu standarde clare, dacă (și când) examenele vor măsura aceleași standarde, evaluarea va deveni mai predictibilă. Nu perfect predictibilă - copiii nu sunt termometre cu abateri infinitezimale -, dar suficient de predictibilă încât rezultatul unui examen să nu mai pară extragerea la loto a destinului unui copil.
Vor exista în continuare emoții. Vor exista rezultate neașteptate. Probabil va exista în continuare și ceva isterie - suntem, până la urmă, un popor destul de umoral, n-aș îndrăzni să cer miracole din prima. Dar va fi din ce în ce mai puțină isterie.
Și poate că, într-o zi, dacă evaluarea de parcurs devine suficient de serioasă, comparabilă și credibilă, vom putea avea inclusiv conversația pe care astăzi aproape că nu ne permitem s-o avem: de ce trebuie ca destinul școlar al unui copil să depindă atât de mult de câteva ore petrecute într-o sală de examen? De ce n-ar putea parcursul lui din gimnaziu să documenteze suficient de bine ce știe, ce poate și cum a progresat, deci unde „se potrivește”?
Suntem foarte departe de acel punct. Pentru că, înainte să putem avea încredere în parcurs, trebuie să putem avea încredere în evaluarea făcută pe parcurs. Iar aici apare partea mai puțin comodă a standardelor.
Standardele nu schimbă doar felul în care punem note. Dacă sunt luate în serios, schimbă ceea ce trebuie să se întâmple înainte de notă. Dacă examenul cere înțelegere, aplicare, raționament, transfer, nu mai ajunge să-l înveți pe copil să recunoască tipul exercițiului și să execute algoritmul potrivit. Dacă profesorul trebuie să poată spune, cu o precizie rezonabilă, unde e copilul și ce va putea face până la finalul anului, nu mai ajunge nici „eu îl știam de 7", nici „e copil bun", nici „la mine în clasă atât valorează".
Trebuie să-l înveți. Trebuie să-l observi. Trebuie să ai niște repere comune. Și trebuie să poți arăta ce știe.
Poate că aici merită căutată o parte din rezistența enormă pe care o întâlnesc standardele. Nu neapărat pentru că oamenii au ceva împotriva unor descriptori scriși într-un document, ci pentru că, duse până la capăt, standardele cer schimbarea unui ecosistem întreg construit în jurul notei, examenului și șablonului - un ecosistem în care e mult mai comod să înveți copilul ce se dă și ce se notează, decât să-l înveți ce înseamnă disciplina.
Iar industria șablonului e mare. Are culegeri, meditații, rețete, predicții de subiecte, „asta se dă", „asta nu se dă", „așa se punctează", „scrie exact formularea asta". Industria șablonului știe să producă rezultate la examene. Uneori chiar rezultate spectaculoase.
Doar că școala n-ar trebui să producă copii care știu să dea examene. Ar trebui să producă oameni care știu lucruri.
Și, eventual, să iasă din școală știind și că „la priză e curent”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.