Frigiderul înainte și după: celor care nu înțeleg ce înseamnă pe la noi „pachetul de acasă”

Am pus pe contul de facebook o poză cu frigiderul aproape gol, cu precizarea că aşa arată înainte de a primi pachet de acasă. Sigur, de dragul metaforei, biata electrocasnică, de altfel bine aprovizionată mai mereu, era pozată special să pară că suferă. Cei mai mulţi din listă au înţeles exact ce am vrut să spun. Dar am primit şi sarcasticul „Câţi ani ai?” cu reproşul deloc subtil că-mi pun părinţii pe drumuri ca să am eu frigiderul plin. Sigur, fiecare are dreptul la propria opinie, iar eu nu simt nevoia să mă justific. Totuşi…

Pachetul de acasă este „o instituţie”. Cine e plecat de acasă de mic copil şi are norocul să aibă nişte părinţi ca ai mei ştie exact despre ce vorbesc. Valoarea pachetului de acasă nu stă în capacitatea lui de a-ţi umple frigiderul sau de a-ţi echilibra numărul de calorii consumate. Pachetul de acasă e exact asta – ACASĂ. 

Ca să răspund şi la întrebare, am aproape 38 de ani şi da, încă mai primesc pachet de acasă, chiar dacă se întâmplă mai rar decât le-ar plăcea alor mei. Pentru că mama nu adună bunătăţi să le pună în geanta care în final va cântări o tonă pentru că nu-s eu în stare să-mi cumpăr singură, ci pentru că asta e o formă prin care îşi manifestă dragostea. N-am crescut în cultura lui „te iubesc”, dar am crescut în cea a lui „ce să-ţi trimit bun?”. În liceu și facultate am tot stat prin cămine. Cele mai frumoase zile erau alea când cineva primea pachet de acasă, pentru că nicio mamă nu trimitea doar pentru puiul ei. Întotdeauna pachetul se împărţea la toată lumea. Mai ţin minte şi acum momentele în care unul desfăcea bagajul, altul băga în frigider şi toată lumea mânca la comun. Am zis mereu că ai mei au avut de fapt mai mulţi copii de crescut prin şcoli, nu doar doi. Se leagă prietenii lângă pachetul de la mama, iar unele durează o viaţă. Prietenul care-mi aduce acum pachet de acasă e dovada vie în sensul ăsta.

Nu mai sunt la şcoală, am casa mea, salariul meu, ar trebui să nu mă mai hrănească părinţii, nu-i aşa?! Doar că nu despre asta e vorba, că sigur nu sufăr de inaniţie. E vorba despre „ce vrei să-ţi trimit bun?” la care eu răspund cu „nu-mi trebuie nimic”, deşi mă bucur de fiecare fir de ceapă pe care îl găsesc în geantă. Nu pentru că nu mi-aş permite să-l cumpăr, ci pentru că ştiu că e de la mama. Pentru că părinţii se simt utili prin acest pachet, chiar dacă tu te-ai făcut mare şi te descurci singur. Ştiţi voi ce bucurie e să găsesc flori în pachetul de acasă?! Întotdeauna mama pune nişte flori în geantă. Da, geanta aia care vine de la peste 500 de kilometri. Am grijă de florile alea mai ceva decât de mine.

Acum vreo două săptămâni îmi zice un prieten tare bun că vine spre Bucureşti şi poate să-mi aducă pachet de acasă, dacă vreau. Sigur că vreau, că oricum ai mei mă întreabă zilnic, pe rând, dacă am de toate şi dacă nu cumva s-au terminat ouăle din frigider. Ei, de când am zis acasă de oportunitatea asta, mama face planuri cu bunătăţile pe care o să le pună în geantă. A vorbit cu cineva să-i aducă nişte „brânză din aia bună, de care-ţi place ţie” şi anunţat pe toată lumea că toate căpşunile care apar zilele astea sunt cu destinaţia Bucureşti. Acu două zile la mine acasă au fost inundaţii. Cea mai mare viitură pe care au văzut-o ai mei vreodată. A măturat tot în cale. Ce-am văzut în imaginile date de ISU m-a speriat pe bune. Pentru că pe acolo nu se întâmplă aşa ceva, oamenii n-au fost pregătiţi. Viitura a coborât dealul, a rupt şoseaua şi s-a izbit în case şi grădini. Deşi tata face pe viteazul, sunt convinsă că grădina cu tot ce a plantat în primăvară nu-şi mai revine anul ăsta. Le-am zis că vin acasă, să ajut cumva şi eu.

N-au vrut şi au avut dreptate. Nu-i ceva ce pot eu rezolva. Le-am zis să nu-şi mai bată capul cu pachetul pentru mine. Nici n-au vrut să audă de aşa ceva. „Oricum e pregătit deja, doar îl ia microbuzul de la poartă”. Cine a ajuns pe la ai mei vreodată ştie despre ce vorbesc. Nu cred că a ieşit cineva neomenit pe poarta alor mei. Aşa-s ei. Îmi pare rău pentru oamenii care n-au bucuria asta de a primi pachet de acasă. Şi mai rău îmi pare pentru cei care nu înţeleg ce înseamnă pachetul ăla, fie el plin cu mâncare, provizii de toate felurile sau doar cu nişte flori din grădina mamei. Sunt mai bogată nu pentru că am frigiderul plin, ci pentru că am oameni care mă întreabă dacă mi-e bine. Când toate celelalte din viaţa mea sunt în afara razei lor de acţiune, pachetul de acasă e modul părinţilor de a arăta că le pasă. Să le refuz asta ar echivala cu a le spune că n-am nevoie de ei. Iar nevoie de ei o să am mereu, indiferent de cât de plin mi-e frigiderul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp