Hoții de timp. Prelungirea unei şedinţe peste programul de lucru poate fi măsurată şi timpul furat de la angajaţi ar putea fi imputat organizatorilor

Foto: Profimedia Images

Dacă verbul a fura este definit (în DEX) ca „A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără niciun drept de la cineva, păgubindu-l”, atunci e posibil să furi timpul cuiva (considerând că timpul este „ceva” ce poate aparţine sau e un drept al „cuiva”).

Totuşi, acţiunea de a fura timpul cuiva nu poate fi considerată furt, din moment ce (în acelaşi DEX) furtul este definit ca „Infracțiune care constă în însușirea pe nedrept a unui lucru mobil din posesiunea sau deținerea unei persoane, fără consimțământul acesteia”.

Articolul 228 al Codului Penal stipulează că:

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Citesc şi definiţiile timpului în acelaşi dicţionar:

1. Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor.

2. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente.

În final constat (dezamăgită) că timpul nu poate fi echivalat cu „un bun mobil” deşi este un bun (poate cel mai valoros bun pe care-l posedăm) şi e cât se poate de mobil (din moment ce trece… implacabil). Pe de altă parte, fiind „omogen şi nedefinit” (chiar dacă poate fi măsurat cu o precizie din ce în ce mai mare) nu poate fi delimitat. Adică nu se poate determina cu precizie timpul care aparţine unei anumite persoane, chiar dacă adesea spunem că „i se scurge timpul” sau „îi ticăie ceasul biologic”.

Ne-am îmbolnăvit de moarte într-o zi când ne-am născut, spune poetul, însă nu ştim cât timp ne este dat (destinat) să trăim. Acesta e timpul nostru, bunul nostru, pe care nu-l apără nicio lege decât noi înşine, în măsura în care putem. Este timpul pe care-l drămuim, îl dăruim, îl sacrificăm sau îl irosim, în măsura în care depinde de noi, dar şi timpul care ne este furat, adică suntem deposedaţi de el împotriva voinţei noastre şi nimeni nu e inculpat pentru asta. Desigur, în cazul răpirii, sechestrării sau al detenţiei ilegale, pedeapsa făptaşilor este proporţională cu durata lipsirii de libertate a victimei, dar hoţia de timp nu poate fi dovedită şi nici pedepsită, pentru că nu ai cum să măsori acţiunile şi activităţile pe care persoana le-ar fi făcut dacă ar fi avut la dispoziţie timpul de care a fost deposedat.

De fapt, termenul nu l-am inventat eu, deşi aşa credeam. Când colo, l-am găsit în mai multe articole privitoare la eficienţa muncii, fiind identificate drept hoţi de timp (chair 25 la număr) diverse obiceiuri care ţin de organizare, precum: tărăgănarea activităţilor, şedinţele neplanificate, inutile sau slab conduse, obiective insuficient de clare, planificarea deficitară sau lipsa ei, oboseala, perfecţionismul şi lipsa lui sau amânarea, întreruperile, comunicarea defectuoasă, dependența de site-urile de socializare. Tot ceea ce apare cu sintagma hoţ de timp se referă la furtul timpului de lucru, având drept rezultat incapacitatea angajatului de a se încadra în termene.

Cugetând asupra furtului de timp şi asupra celor care îl comit, eu nu am în vedere ineficienţa muncii, ci acapararea unei părţi din timpul liber. Cred că prelungirea unei şedinţe peste programul de lucru poate fi măsurată şi timpul furat de la angajaţi ar putea fi imputat organizatorilor. S-ar putea să existe aşa ceva, undeva, într-un contract colectiv de muncă sau alt act normativ, unde se specifică şi calculul penalizării, în funcţie de tariful orar. Dar eu nu cunosc niciun exemplu de acest gen.

Am avut parte, la viaţa mea, de nenumărate şedinţe interminabile (de partid sau de catedră), dar atunci jecmănirea timpului nostru era ceva firesc. Fac parte din milioanele de păgubiţi care au fost jefuiţi de timp în mod sistematic în anii cei mai sumbri ai „Epocii de Aur”, când aşteptarea era o caracteristică a vieţii de zi cu zi.

Petreceam ore în şir în staţiile de autobuz, la cozile nesfârşite pentru alimente, îmbrăcăminte, hârtie igienică sau combustibil, adăstam ceasuri în şir pe holurile policlincii, pe coridoarele instituţiilor publice şi în multe alte locuri. Îmi dezvoltasem aptitudinea de a determina timpul echivalent unei cozi, în funcţie de dimensiunea ei. Uneori timpul petrecut în aşteptare se solda cu obţinerea (cumpărarea) lucrurilor care „se dădeau” (nu ştiu de unde expresia asta, când de fapt ele erau vândute), adesea însă timpul respectiv era irosit fiindcă nu mai „apucai” la nimic. Dar eram tânără şi nu-mi părea rău după timp, ci după obiectul, lucrul, bunul sau serviciul pentru care am aşteptat în zadar.

Am început să apreciez valoarea timpului meu mult mai târziu, după ce am trecut de hotarul vârstei mijlocii şi am realizat că timpul meu a început să scadă. Trăiam deja într-un regim care nu mai jefuia în mod sistematic timpul cetăţenilor. Treptat am găsit mijloacele de a reduce durata unor activităţi cronofage, sau de a le evita pe cele care nu erau absolut necesare. Tehnologia din ce în ce mai avansată este sau va fi capabilă să minimizeze timpul de aşteptare, dar asta nu înseamnă că vor fi înlăturaţi hoţii de timp. Rămân marii infractori, precum justiţia, campioana absolută, care împarte dreptatea cu paşi de melc, e secondată de poşta naţională, diverse call-center-uri şi alte centrale care te pun să apeşi pe varii litere sau cifre şi te lasă de izbelişte, dar există şi soluţii alternative pentru a le evita.

În schimb hoţii de timp (mai mărunţi, e drept) nu au dispărut.

E limpede că nu pot fi stăpână pe tot timpul (care mi-e dat), din cauza diverselor obligaţii, dar mi-ar plăcea să pot utiliza „timpul meu” aşa cum îmi doresc. Să-l petrec făcând ceea ce îmi place cu adevărat, chiar dacă, uneori, asta înseamnă să lenevesc. Pentru că una e să-ţi iroseşti, să-ţi pierzi, să-ţi omori timpul după bunul tău plac şi alta e să ţi-l fure cineva…Ba mai mult, să comită furtişagul cu complicitatea mea.

Mi-e jenă să părăsesc o conferinţă plicticoasă la care am fost invitată tocmai de cel care ţine prelegerea, mi-e ruşine să întrerup o discuţie cu cineva care nu se mai dă dus, mi-e neplăcut să pun capăt unei convorbiri telefonice prelungite care nu mai spune nimic, nu mă îndur să mă supăr pe cineva care întârzie, probabil pentru că nici eu nu sunt chiar atât de punctuală pe cât ar trebui… Deci nici eu nu sunt mai brează.

Şi eu fur timpul altora.

Mă gândesc că pentru a diminua fenomenul furtului de timp ar trebui să încep cu mine însămi. Să mă străduiesc să fiu mai empatică, mai atentă faţă de cei din jur, să intuiesc dacă-i deranjez, îi obosesc, îi agasez cu poveştile (şi problemele) mele, să le respect programul şi să nu mai întârzii. Adică să renunţ la egoism.

Oare scriind acest ultim cuvânt am identificat şi unul dintre hoţii de timp?

Articol publicat inițial pe baabel.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp