Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

I-am dat „sistemului” un deget: „- Opa, la mine în sistem figurați că nu sunteți asigurat!” „- În 30 de ani de când plătesc asigurări de sănătate aș fi putut avea propriul meu spital”

Deget fracturat

Ca tot românul care nu pleacă în „sitibreic” sau într-o minivacanță de „uichend”, m-am gândit să meșteresc și eu ceva prin curte, în urmă cu două săptămâni, într-o sâmbătă. Pentru că tata-mare m-a învățat de mic să fiu strângător și gospodar și să nu arunc la gunoi nici măcar un cui îndoit sau un capăt de sârmă, „pentru că nu se știe când ai nevoie de ele”, m-am apucat să îndrept niște resturi de tablă, rămase de la recenta înlocuire a acoperișului casei. M-am gândit c-ar mai putea fi folosite pentru a acoperi o căsuță de câine, un mic coteț de păsări pe la țară, sau chiar găurile din bugetul național pe care le va găsi următoarea guvernare, în 2020. Așa că mi-am pus salopeta galbenă, cumpărată de nevastă-mea de la celebra casă de modă „Second Hand”, și am luat-o pe „doamna de fier” din garaj, de unde o lăsaseră meșterii care lucraseră la acoperiș. „Doamna de fier” este o sculă pe care eu am botezat-o așa, și pe care meșterii o folosesc la îndoirea marginilor tablei. Se apasă cu piciorul pe o pedală iar tabla, prinsă între două fălci de fier, este îndoită după cum vrei tu.

Așezat cu prietena mea metalică la umbra boltei cu viță, având pe fundal radioul de la telefon, am trebăluit preț de vreo două ore bune. Spre final, când mai aveam câteva bucăți de tablă de-ndreptat, s-a-ntâmplat un lucru la care nu m-așteptam: degetul mijlociu de la mâna dreaptă, folosit îndeobște la operațiuni foarte delicate, (cum ar fi arătatul către șoferii care claxonează inutil) s-a băgat singur, fără să m-anunțe în prealabil, între fălcile metalice ale „doamnei de fier”, urmat la o fracțiune de secundă de piciorul meu stâng care, la fel, din proprie inițiativă, fără să-mi ceară acordul, a apăsat cu toată forța pedala care apropia cele două fălci metalice. Rezultatul este ușor de bănuit: am început să urlu ca din gură de șarpe (auzi, ce chestie!, balaur mușcat de șarpe-acum, când scriu îmi vine să râd, dar atunci...), am intrat repede în casă, am strigat-o pe fiica mea cea mijlocie, care, întâmplător, nu avea căștile pe urechi și a sunat imediat la 112. Eu eram transpirat ca un cal de curse pe ultima turnantă, gura mi se uscase, dar a trebuit să răspund la interogatoriul celor de la capătul firului: „curge sânge?, „e fractură?, „ce vârstă are apelantul?”, „adresa unde să vină ambulanța?” 

Acum, când scriu la rece, detașat, înțeleg rostul întrebărilor, dar atunci, în durerea cumplită pe care o simțeam, aveam impresia că toate întrebările alea erau absolut inutile și că totul se desfășura cu încetinitorul, ca în filmele cu cafteală și samurai, în care regizorul arată o secundă întinsă pe durata unui minut. Mai ales întrebarea cu vârsta, era pe deplin justificată: dacă am fi cerut, în același timp, o ambulanță, un domn în vârstă de șaizeci de ani, și eu, un tânăr cu tot viitorul în față, plin de speranță, de cincizeci și opt de ani, unsprezece luni și două săptămâni, era normal să fiu servit eu primul. Lucru care, din fericire, s-a și întâmplat: ambulanța a venit cam după un sfert de oră, timp în care fiică-mea mi-a improvizat un garou dintr-un elastic de papetărie, cu care mi-a strâns degetul rănit la capătul dinspre mână, pentru a opri sângerarea. 

Am urcat în ambulanță; asistenta mi-a pus câteva întrebări, mi-a luat tensiunea, constatând cu bucurie că era în ordine, apoi am plecat spre spitalul municipal din Mangalia.

Acolo am constatat că holul din fața urgențelor era ocupat cu un picior rupt, o coloană vertebrală cu dureri, o operație de apendice, care nu se vindecase bine, și o doamnă între două vârste, care odată cu pătrunjelul, a vrut să pună-n ciorbă o bucățică din degetul mare al mâinii stângi. Holul de așteptare de la urgențe este locul în care trebuie să înveți ce este răbdarea și umilința, căci nu ești singurul om de-acolo care are nevoie de atenție și, foarte important, nu ai ajuns acolo primul. Așa că a trebuit să aștept cuminte, cu „degețel fracturel”, până mi-a venit rândul. Cam vreo 40 de minute. Asistenta de serviciu m-a luat în primire cu un aer absent și chiar ușor agresiv, dar nu spun asta cu răutate și nici ca să o condamn. Ei văd zilnic astfel de evenimente, e normal să nu se implice emoțional pentru orice bubă pe care o văd, pentru orice furuncul, orice hemoroid, orice picior rupt sau pentru orice deget. Nu știu dacă în fișa postului intră și arătarea empatiei pentru pacient, dacă sunt obligați prin natura profesiei să arate blândețe, bunătate, să vorbească calm și să fie empatici cu pacienții. Nu e un lucru ușor. Vii, cumva, de acasă, stresat? Te-ai certat cu nevasta, cu soțul sau cu copiii, sau ți s-au înecat corăbiile? Nu contează! Aici, la spital, trebuie să-ți joci rolul, exact ca actorul pe scenă, care trebuie să râdă și să fie plin de viață, chiar dacă acasă, cea mai apropiată ființă a lui, este, poate, pe patul de moarte. 

Asistenta m-a trimis la radiografie, unde degetul mi-a fost pozat ca un infractor, din față și din profil, apoi m-am întors pe holul de la urgențe, unde am așteptat sosirea pozelor, care au venit cam după vreo 20 de minute. Am fost băgat în camera de urgențe, unde medicul mi-a zis că este fractură la falanga distală și că va trebui să trag vreo două luni până la vindecarea completă. Am fost apoi spălat, pansat, mi s-a dat o rețetă cu medicamentele pe care trebuia să le iau de la farmacie și mi s-a spus că sunt liber. Între timp nevastă-mea, care era la muncă, a anunțat-o pe fiica mea cea mare să vină la spital și să mă însoțească la farmacie. Am luat medicamentele, am luat un taxi și am ajuns, în sfârșit, acasă, unde am început să-mi învăț mâna stângă să se descurce fără sora ei dreaptă, cel puțin o săptămână, pentru a lăsa osul rupt să se refacă. Trebuie să recunosc că m-au ambiționat să mă descurc de unul singur și câteva filmulețe de pe internet, în care oameni chiar fără mâini și fără picioare, încercau să se descurce singuri sau chiar munceau în grădină, filmulețe pe care sunt convins că le-au văzut mulți dintre cei care vor citi aceste rânduri, având pe net milioane de vizualizări. Dacă omul ăla, fără mâini și fără picioare, se descurcă în imensa majoritate a situațiilor din viață, cum aș putea eu să mă plâng, cu un singur deget invalid? Oricum, fiica mea cea mică s-a oferit să stea în preajma mea și să mă ajute pentru orice lucru la care nu m-aș fi descurcat. Ei, vedeți acum, voi ăștia care râdeați de mine că am umplut pământul de balauri, de ce am făcut trei fete?

A doua zi, duminică, m-am prezentat din nou la urgențe, unde o altă serie de oase rupte și mâini pansate, plus un domn mai în vârstă, cu un cadru metalic pe patru picioare, mă așteptau pe holul de la intrare, veniți înaintea mea. Am avut o discuție ceva mai lungă cu o doamnă cam pe la 65-70 de ani, din satul Vîrtop, venită cu nepotul, adolescent, care fusese internat mai demult pentru o  peritonită și care avusese mari probleme cu infectarea operației, la Constanța. Când i-am povestit și eu ce pățisem, mi-a spus că totul s-a întâmplat din cauză că am lucrat în zi de mare sărbătoare, sâmbătă fiind Înălțarea  Sfintei Cruci. „În zi de sărbătoare trebuie să mergem la biserică, mamă, și să ne rugăm să fie în lume pace, bunătate, să nu mai fie lăcomia asta de bani, că uite, și eu am avut mari necazuri cu nepotu` meu, i s-a infectat operația în spital și a suferit mult, săracu` ”. 

Nu am vrut să am o discuție în contradictoriu cu doamna credincioasă și am aprobat-o în tot ceea ce a spus. Și chiar am să urmăresc de-acum cu mare atenție calendarul și am să fac tot posibilul ca să nu mai muncesc în zi de sărbătoare. Cred că în final o să ajung ca guvernul României, care de trei ani jumate trăiește într-o sărbătoare continuă și-n weekend-uri legate cu sărbătorile. După ce a plecat doamna din Vîrtop împreună cu nepotul, m-a rugat un domn cu mâna pansată, pe la vreo 70 de ani, să-l las să intre înaintea mea, pentru că avea în curând microbuz către Cotu Văii, un sat la vreo 20 de kilometri de Mangalia. Din vorbă-n vorbă, am aflat că fusese frizer în Mangalia și că regreta mult vremurile comunismului, când totul era foarte bine organizat, că avusese o viață frumoasă, că în timpul verii era detașat în stațiuni, unde tundea turiștii străini și unde primea un bacșiș consistent. Acum se retrăsese la țară și, trebăluind prin curte, schimbând foarfeca și aparatul de tuns cu flexul, reușise să-și „tundă” două degete.  Nici cu el nu am mai vrut să am o discuție în contradictoriu, l-am aprobat în tot ceea ce spunea; la un moment dat devine obositor să le tot spui oamenilor că nici Dumnezeu, și nici comunismul nu sunt rețeta fericirii noastre pe această planetă și că depinde și de noi, în mare măsură, de ceea ce se-ntâmplă cu noi între naștere și moarte.

Când mi-a venit rândul, am intrat la schimbatul pansamentului și am avut plăcuta surpriză să am parte de o asistentă cu un chip blând și cu o voce caldă, care m-a făcut să mă simt, într-adevăr, protejat și chiar răsfățat. După ce m-a pansat cu grijă, mi-a spus că de a doua zi, de luni, urma să vin la ortopedie la ambulatoriu, cu bilet de trimitere de la medicul de familie, pentru a mi se schimba pansamentul și a se vedea evoluția pe scena vieții a degetului rănit pentru a nu se infecta.

A doua zi m-am prezentat la medicul de familie, al cărui nume îl voi trece sub tăcere, și i-am prezentat cardul de sănătate. Nu știu de ce se numește „de sănătate”, pentru că ne folosim de el mai mult când suntem bolnavi. „Cardul de boală?” Nu prea merge, tot mai bine sună „de sănătate”, adică e un fel de autosugestie și-n denumirea asta, ca și-n denumirea ministerului, care, judecând după afacerile necurate care au apărut în presă în ultimii ani, ar trebui să se numească „ministerul furtului legalizat”. Introducând cardul în computer, domnul doctor a făcut o mică pauză în conversația pe care o avea cu mine, legată de mușcătura „doamnei de fier” asupra degetului meu și a exclamat foarte surprins: „Opa, la mine în sistem figurați că nu sunteți asigurat!” „Nu se poate”, zic eu, „sunt cu plățile la zi!”, gândindu-mă chiar că, cu sumele strânse de 30 de ani, de când tot plătesc asigurările de sănătate, aș fi putut avea propriul meu spital. Hai, nu chiar spital, dar un mic dispensar la țară tot aș fi avut până acum, pentru că nu l-am deranjat deloc pe medicul de familie decât cu niște probleme strict birocratice legate de niște adeverințe. „Bine”, zice, „acum vă dau biletul de trimitere, că veniți din urgență, dar să-mi dați un telefon zilele care urmează, pentru a vedea dacă figurați ca asigurat. Probabil nu s-au transferat niște bani de la ANAF la Casa de Asigurări de Sănătate!”

„Bine, domnule doctor, așa voi face!”, i-am spus, apoi am plecat spre cabinetul de ortopedie pentru a mi se schimba pansamentul lui Degețel și a i se vedea evoluția. După vreo oră de așteptare, în care am stat din nou printre mâini în ghips, picioare rupte și alți oameni care păreau să nu aibă nimic pe dinafară, am intrat în cabinet și asistenta m-a luat în primire, cerându-mi cartea de identitate și cardul de sănătate. După ce i-am dat PIN-ul cardului, a intrat în sistem și m-a trecut apoi în registrul zilnic, cu pixul. Deși mă așteptam să-mi zică același lucru pe care mi-l spusese medicul de familie mai devreme, asistenta nu a spus nimic despre faptul că n-aș fi asigurat în sistem. Nici eu nu am întrebat-o nimic, bănuind că între timp transferul banilor se efectuase și nu mai aveam nici un chef să zgândăresc „sistemul”, care ar fi putut iarăși să ne zică: „Gică, îmi pare rău, oi fi cotizat tu la CASS timp de 30 de ani, dar la mine figurezi ca neasigurat, așa că du-te și schimbă-ți pansamentul unde-oi ști tu!”

După ce mi-a schimbat pansamentul și medicul de tură de la ortopedie a verificat starea lui Fracturel, asistenta mi-a dat cardul și cartea de identitate și mi-a spus că „asta-i tot și la revedere!”.

Am plecat acasă, bucuros că totul mersese destul de bine și că „sistemul” era mulțumit că-i intraseră banii mei de asigurare.

După două zile, pentru că-i promisesem medicului de familie că-l voi suna pentru a-l ruga să-mi spună dacă figurez ca asigurat în „sistem”, l-am sunat. Mi-a răspuns asistenta și, după ce i-am spus cum mă numesc, a intrat în „sistem” și mi-a spus că nici acum nu figurez ca asigurat. Chestia asta m-a cam nedumerit și aș vrea și eu să știu cum a intrat asistenta în „sistem”, fără cardul meu și fără PIN!? E un lucru pe care chiar nu-l înțeleg și aș fi bucuros dacă cineva dintre cititorii mei mi-ar da lămuririle necesare. „Și ce trebuie să fac eu acum, ca să figurez acolo ca asigurat?”, o întreb pe asistentă. „Nu știu, vorbiți cel mai bine cu contabilul dvs!.” și „La revedere!”

„La revedere!”, am răspuns, deși e de dorit ca cu medicii și asistenții lor să te vezi cât mai rar, dacă se poate chiar deloc. Doar pentru sfaturi și povețe, pentru o medicină preventivă. Chiar zilele trecute am auzit că cea mai bună urare pe care o poți face cuiva este: „Să mori sănătos!”. Și cred că este adevărat: să treci dincolo sănătos, fără să te chinui prin spitale, fără să-ți chinui copiii, rudele și prietenii apropiați. Să mori ca o lumânare căreia i se consumă ceara, fără chin și fără durere.

Contrariat de răspunsul asistentei, am sunat-o imediat pe doamna contabilă și i-am explicat pe scurt povestea lui Degețel prin hățișurile birocrației asigurărilor medicale, numite simplu „sistem”. Mi-a răspuns că singurul lucru pe care ar fi bine să-l fac este să mă duc personal la Casa Județeană de Asigurări de Sănătate de la Constanța și să le explic și celor de acolo această minunată poveste.

Până acum nu m-am dus. Sper ca săptămâna ce vine, înarmat cu cele două carduri, cu chitanțele care atestă plățile mele către „sistem” și cu multă, foarte multă răbdare, să mă duc la CJAS Constanța și să le povestesc și lor, încă o dată, aventurile lui Degețel Fracturel în Birocratistan. Sau în „sistem”.

Sau, cel mai bine, le trimit pe e-mail, înainte, un link cu povestirea de aici, ca să aibă timp să se documenteze, între timp.

Am auzit pe parcursul micii epopei a degetului meu, de nenumărate ori, cuvântul „sistem”. Ce este oare acest „sistem”? Este o entitate abstractă, impersonală, cu o existență de sine stătătoare, imperturbabilă la dorințele noastre de schimbare în bine? Este un balaur uriaș în gura căruia intrăm și suntem digerați lent, fără a putea face nimic ca să ne salvăm?

Știu că nici în Occidentul civilizat lucrurile nu stau așa cum ar trebui. Am văzut pe internet comentarii ale celor plecați afară și mulți s-au plâns că și acolo s-au întâmplat tragedii din cauza ineficienței „sistemului”. Cineva care a studiat și a trăit câțiva ani în Norvegia, a venit în Mangalia, în România, pentru a-și rezolva o problemă de ordin medical, care acolo ar fi durat mult mai mult timp și mult mai mulți bani. Dar trebuie să înțelegem că acest „sistem” este format, în structurile lui ultime, de oameni. Oameni care gândesc, muncesc, suferă, iubesc. Și care, din când în când, se și îmbolnăvesc. Trebuie să găsim cu toții soluții ca acest „sistem” impersonal și insensibil să se comporte ca un simplu „om”. Un om care are empatie, care suferă alături de tine, care te ajută atunci când, din întâmplare, ai nevoie de el.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cel mai bine ar fi să ne întrebăm DE CE nu se comportă deja, ca un om, MAI ALES la țări atât de avansate precum Norvegia.
    Cu 40 de minute de așteptare sunteți oricum...tătic.
    Încercați zece ore după care plecat acasă pentru că nu mai puteți suporta „așteptarea”.
    Totul e format din oameni, care au fost...care sunt.
    Câți oameni fac omul? Câți neomul? Care-s mai mulți? De ce ne doare-n bască?
    Ce ziceți?
    Cineva zicea deunăzi că pe autobuz l-au ajutat instinctiv, toți, începuse să-i curgă sânge din nas.
    Mi-aduc aminte prin anii 90, îmi intrase ceva dur sub pleoapă și nu știam ce să fac ca să-l scot, mă zgâria și durea groaznic.
    Am umblat o dimineață pe unde m-au dus pașii...Studențesc...etc.
    Spitalul ăla de pe 1 Mai m-a salvat, nu la Urgență, fără vreun document, atunci așa era.
    Pensionarii de la coadă m-au trecut automat înainte văzându-mă, o Doamnă Doctor și o asistentă cumsecade m-au rezolvat în 5 minute.
    De atunci știu și ce să fac, dacă mi se mai întâmplă. Cum să-mi întorc pleoapa pe dos.
    Rar, tot mai rar. Oameni impersonali, deci „sistemul”. Toți vor hârtii, toți vor bani.
    Jurământul lui Hipocrate e a lui Hippolitto, ceva...Hip-Hip!
    Să nu ne mai certăm deci, ziceți bine, vedem clar că nu putem fi de acord cu absolut nimic.
    Vorba lui Crawl...acasă sau oriunde, oameni singuri împreună, într-o casă mare și goală.

    • Like 0
  • Verificarea statutului de asigurat in sistemul medical NU necesita logarea in sistem, cu cardul.
    E nevoie doar de CNP-ul persoanei, si o poate face oricine la aceasta adresa:
    http://www.cnas.ro/page/verificare-asigurat.html
    Cardul e necesar pentru "validarea" serviciilor medicale pe care le primiti in sistemul medical la spital, policlinica, medicul de familie, etc.
    Cu o exceptie: serviciile medicale de urgenta, pentru care nu e nevoie nici de card, nici de asigurare, oricine are acces, in anumite limite.

    Cardul de sanatate nu are nici o legatura cu statutul de asigurat al posesorului, el reprezinta doar o cheie de acces in sistemul informatic national. Care sistem, apropo. e unic.
    Important: asigurati sunt doar cei pe care Casa de Asigurari ii declara astfel in sistemul informatic.
    Chiar daca ati platit asigurarea puteti figura neasigurat, daca in relatia angajat-angajator-Casa de Asigurari a intervenit ceva neprevazut, o problema de comunicare.

    Si un sfat: NU incercati sa rezolvati nimic telefonic cu Casa de Asigurari, tot ce veti obtine va fi, in cel mai bun caz, un car de nervi. Mergeti peste ei.
    • Like 5
    • @ Ilarion Irondel
      Mulțumesc! Da, am mai avut ceva probleme și în trecut și nu am putut să rezolv nimic telefonic sau pe internet.
      • Like 0
  • sunt in occidentul decadent. Medicul de familie schimba pansament, scoate copci. Nu asistenta, ca nu are. Mai eficient si mai ieftin pt sistem.
    • Like 3
    • @ Claudia Olteanu
      Parerist check icon
      Eficient pe naiba. Asta e eficienta doar pentru un contabil îngrămădit.
      Am ajuns și eu la urgente și doctorul a pus copcile în 2 minute și apoi 30 minute a completat formulare. Asta pentru ca un deștept a decis ca secretara e inutila însă formularul e absolut vital, asa ca în sistemul asta eficient un doctor care costa probabil 100e/h își petrece timpul completând hartii.
      "sistemul" ar fi eficient dacă s-ar tăia și hartogaraia "necesara" odată cu posturile auxiliare.
      • Like 3
    • @ Parerist
      Dorin check icon
      Nu iești singurul.Hărțogăraia ne omoară
      • Like 0
    • @ Parerist
      Eficiența actului medical nu trebuie calculată strict aritmetic, contabil. Beneficiile unui act medical realizat bine sunt implicite, prin faptul că acel om este redat mai repede societății, pentru a produce plus-valoare.
      • Like 2
    • @ Parerist
      Delia MC Delia MC check icon
      De acord.
      În vestul "sălbatic", în Germania dimpotrivă, sunt angajate mai multe asistente, care fac tot, organizează, anunță, programează. Doctorul face numai medicină. Munca lui e valoroasă, de aceea merită angajate mai multe ajutoare pentru ca el să nu mai facă altceva. E un echilibru fragil între eficiență, bani și rezultat. Cu riscul de a dezamăgi, totul pleacă de la bani și duce tot acolo.
      • Like 2
    • @ Delia MC
      Aveți dreptate! Eficiența actului medical se calculează pe termen lung, nu strict aritmetic și pe termen scurt.
      • Like 0


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult