Realitatea dură este că ajung în clasele de gimnaziu copii care nu știu să scrie, buchisesc ca la clasa I. Nu am găsit situația aceasta într-o singură școală, ci în aproape toate școlile în care am lucrat. A fost primul meu șoc, ca profesoară în București, să-mi dau seama că elevi de clasa a VII-a nu puteau să construiască o propoziție simplă, corect. Apoi am cunoscut o clasă întreagă în care o singură fetiță citea cursiv. Ceilalți copii erau resemnați deja, îmi spuneau adesea, când citeam povești: „Să o puneți pe ea, doamna, că ea citește bine.” În clasa aceea de a VII-a, cititul era o abilitate înaltă, pentru cei mai buni.
În gimnaziu, cu zece profesori pe cap, copiii aceștia nu mai pot acoperi golurile imense. Bineînțeles că nu pricep nimic la geografie, dacă abia reușesc să scrie; e evident că nu pot să învețe gramatica, din moment ce citesc pe litere. Profesorilor li se cere „să-și predea materia”, să fie la zi, să completeze cuminți condica, chiar cu prețul ca unii copii să rămână definitiv în urmă. Școlile noastre nu țin pasul cu copiii, ci cu materia. Odată ce ai intrat în clasa a V-a fără să ai deprinderile minime, nu le vei mai recupera niciodată în școala noastră. Nu ai cum, nu e nimeni care să te ajute.
Visez la o vreme în care școlile să fie eliberate de lațul strâns dinspre Minister și responsabilizate, astfel încât să-și permită să lucreze cu toți copiii în ritmul lor, pentru că sunt copiii lor, nu ai sistemului, sunt oglinzile muncii lor, oglinzi ale dedicării lor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Gândiți-vă că și ceilalți elevi au dreptul la educație. Și petrecând suficient timp cu cei care nu vor sunt lăsați de izbeliște cei care își doresc să învețe ...
E foarte dificil să te apleci asupra fiecărui copil în parte şi e mult mai simplu să ai o abordare frontală (chiar acesta este termenul de specialitate), în care să mărşăluieşti în pas voios cu toată clasa.
Din păcate, în România, totul este cufundat în sosul gros şi urât mirositor al criticii literare. Elevii mestecă o păsărească absolut imbecilă, cu metatexte-metatextuale lirico-stupidoide din care nu pricep mare lucru, dar care le foloseşte la regurgitat în timpul examenelor.
Adică ai textul X liricotextoid care demonstrează că lirismul bilibostromfoblistic... A+B=C lectură transformată în matematică. Zero barat!
Cică asta dezvoltă gândirea analitcă. Aşa o fi, limba păsărească e cunoscută pentru magiile pe care le face asupra minţilor tinere. Cred că mai curând exprimarea liberă şi scrierea creativă sunt cele care dezvoltă gândirea critică, nu un limbaj academic transplantat artificial în şcoala generală.
Mai mult, elevul român suportă foarte greu lectura. După sistemul Pavlov: atunci când vede literele îşi aminteşte de toate farafastâcurile lirico-textodie pe care a trebuit să le îngurgiteze pentru note şi examene. Se numeşte reflex condiţionat.
Iată istoria! Făcusem rost de o culegere de comentarii pentru bacalaureat şi mă tot străduiam să îndes cu maiul în căpăţână ideile scrobite şi îmbălsămate acolo. Erau aşa de ţepene încât păreau dăltuite pe lespezi de cimitir şi nu puteai crede nici că au fost scrise de mână vreodată, darămite vorbite vreodată de gură de om... .
Dar la unul dintre comentarii, ultimul din carte, am resimţit ca un şoc de viaţă. Era vorba de comentariul filosofic al lui Constantin Noica la basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Nu era ceea ce s-ar numi un comentariu de şcoală dar te cucerea nu doar prin idei inteligente ci şi prin căldura şi bucuria cu care Noica îşi îmbrăţişa subiectul. Efectiv, îţi dădea senzaţia că îl lua în braţe ca pe un copil mic şi începea să-l răsfeţe ... . Lui Noica părea că puţin îi pasă de stilul sobru al criticii. Mai târziu, am regăsit acelaşi stil tineresc - exuberant, la Nicolae Steinhardt.
Să nu ne închipuim că în alte sisteme nu se deprind termeni ca roman, nuvelă sau schiţă (şi că nu se înţeleg diferenţele), doar că acolo se predau practic. Nu se învaţă despre poezie - cum se face la noi - ci se scrie poezie.
Tipul de învăţare folosit de ei este numit de literatura de specialitate EURISTIC. Tipul de învăţare folosit de noi este cel EXPOZITIV.
Euristic înseamnă învăţare prin descoperire. Adică nu pleci de la o formulă, ci experimentezi ca să ajungi la înţelegerea respectivă. Formula în sine e mai puţin importantă. Se predă la facultate.
La noi, lipsa de practică la orice - fie că vorbim de literatură, de chimie sau de fizică - îşi spune cuvântul. De aceea se învaţă mecanic, pentru că nu există descoperire.
Învăţarea euristică este baza gândirii analitice. Sistemele din afară nu sunt preocupate ca la sfârşitul şcolii generale elevul să poată perora o analiză doctă, ci să exprime liber anumite concepte folosind o brumă de termeni de specialitate (gen "literatura pe înţelesul tuturor").
La noi sunt obligaţi să depreindă UN DISCURS complet. Un discurs academic fără niciun fel de rezonanţă practică. Putem găsi orice blog de poezie de pe net ca să ne dăm seama câţi au înţeles picioarele metrice. Sigur, toţi dau teoria, dar cu practica e mai greu, pentru că practica ţine de exerciţiu.
La noi exerciţiul şi experimentul au dispărut.
"De aceea se învaţă mecanic, pentru că nu există descoperire." - de unde rezulta ca "se" invata mecanic?
"La noi sunt obligaţi să depreindă UN DISCURS complet. Un discurs academic fără niciun fel de rezonanţă practică." - nu. Obligatorii prin programa sunt niste notiuni de baza de analiza literara, ceea ce e absolut OK. Ca sunt unii profesori care exagereaza, asta e cu totul altceva. Cat despre practica, nu tot ce se face in scoala trebuie sa aiba scopul explicit de a te ajuta doar sa treci strada si sa numeri, se mai si construiesc bazele unei culturi. Asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca analiza literara e un exercitiu bun de gandire analitica.
E adevărat că Jack London are un personaj, Martin Eden, un tânăr marinar care, sub influenţa coapselor (sau mai bine să spunem nurilor) unei aristocrate, porneşte un vast proiect de desţelenire a minţii. A minţii sale nelucrate până atunci (cam 20 de ani dacă îmi aduc bine aminte) şi pe care informaţiile, ideile, cuvintele noi se imprimau "ca pe nişte coli albe". Dar în viaţa reală acesta ar fi un caz excepţional dacă nu imposibil. Dacă până la 12, 15 sau 18 ani nu a fost plugărită şi semănată temeinic prin lecturi bune, I regret to inform you that pirul, pălămida şi bălurul au căpătat nişte rădăcini de care un agronom mai scapă cu chiu cu vai dar nu ştiu dacă şi un profesor care încearcă să desţelenească o minte nelucrată.
Lectura de plăcere este, oarecum, o formă aristocratică de existenţă. E trebuinţă de tihnă, de zăbavă. "Nu este alta mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă ..." . Cartea "robul a scris-o, domnul o citeşte...". Lectura este una dintre cele mai accesibile şi mai nobile forme de aristocraţie. Aristocraţie în înţelesul etimologic al cuvântului, "domnia celui mai bun". Prin lectură, va stăpâni în tine ceea ce este mai bun în tine. Mă rog, nu obligatoriu. Sunt şi destui snobi cultivaţi. Dar lectura e o şansă în plus.
Aşa că, eu îmi traduc textul doamnei profesoare Tunegaru astfel: Ce naiba a făcut învăţătorul ăla 4 ani de zile în clasă în afara faptului că a tocit un scaun cu c...l. ? Dacă în patru ani de zile faci lectură în clasă (pe silabe, fir-ar ele să fie de silabe!) chiar şi ultimul dintre elevi dobândeşte deprinderea "tehnică" a lecturii, ba chiar şi gustul şi plăcerea ei.