Foto - Inquam Photos/ Octav Ganea
Cu toții avem o viziune aproximativă, de cele mai multe ori idealizată, despre ce înseamnă un profesor bun.
În România au înflorit atelierele de pregătire profesională, conferințele pentru cadrele didactice, programele de formare, profilurile sociale care promovează conținut didactic, platformele online de testare, video-urile accesibilizate pe discipline școlare, ong-urile cu teme salvatoare pentru copiii defavorizați, after-school-urile, centrele de meditații, programele gifted, evenimentele formale de lansare solemnă a unor studii sau programe de dezvoltare a educației. etc.
Cu toate astea, în clase, calitatea actului didactic este din ce în ce mai slabă. Se face carte din ce în ce mai prost. Deși discursurile publice, la evenimentele între cadrele didactice, sunt din ce în ce mai entuziaste.
Nimic din ce-i mai sus nu are puterea să suplinească marea absență a tehnicii didactice. Un profesor bun este unul mai ales tehnic. Unul care planifică mult, are strategii de management al clasei, știe pe de rost pașii metodici pentru formarea unei competențe. Un profesor bun este un inginer al cunoașterii. Știe toată șurubăraia gândirii, a etapelor ei. Știe să creeze mize, să măsoare, să remedieze, să reactualizeze, să recicleze mereu din urmă, cunoștințe și deprinderi în contexte noi. Până ajungi să fii inspirațional și cool la clasă, trebuie să ai bine unsă, de acasă, în planificare și proiectare, toată mașinăria lecției.
Nimic din asta nu pare înălțător și nobil. Când vorbesc, la conferințe, despre tehnică didactică, pierd sala. E plictisitoare tema. Oamenilor le plac cuvintele frumoase, vor să audă mai mult din cele care întrețin iluzia existenței unui profesor de tip vedetă, showman/woman, entertainer al elevilor, magician al entuziasmului în învățare.
Un profesor bun poate fi inspirațional dacă și numai dacă este 90% un bun inginer, pedant și procedural, al învățării: rutinat, organizat, chițibușar, răbdător, măsurător, reglator din mers al ”mașinăriei”.
Am scris de 2 ani și mai bine, în cele două cărți ale mele și la finalul tuturor poveștilor Olinei Ortiz, liste întregi de proceduri pentru formarea citirii în adâncime a textului, pentru dezvoltarea exprimării orale și în scris. Liste de acțiuni metodice pe care le știu de mai bine de 35 de ani, din liceul pedagogic. Nu am reinventat roata; m-am întors la baza gândirii și la lupta aceea discretă, pas cu pas, care trebuie făcută cu mintea copilului, ca în încăpățânatele ședințe de fizioterapie pentru un mușchi de recuperat.
Le folosim la școală, la noi, de ani de zile, inclusiv la grădiniță.
Dau rezultate excepționale. Doar că unele care nu arată spectaculos, nu se pot fotografia, nu se pot documenta pe facebook sau la conferințele în care ne învolburăm inspirațional.
Învățarea de calitate este știință. Este tehnică făcută cu obsesia unui funcționar conștiincios. Abia după ce profesorul își îndeplinește menirea asta poate să acceadă și la partea ”fun”, ”wow” și ”cool”.
Analfabetismul funcțional în țara noastră este şi rezultatul lipsei de metodică la clasă. Pun din nou cărțile mai jos, în comentarii. În noul pachet de 4 povești ale Olinei am încă alte multe idei pentru memorie verbală, etapele lecturii conștiente, etapele lecturii explicative, cele 10 competențe-cheie ale gândirii pe marginea textului. Tehnică, tehnică, tehnică. Distractivă, dar inginerească. Neinventată de mine. Jenant de clasică, esențială, și totuși incredibil de ignorată.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cred însă că uiți niște elemente esențiale în acest discurs al tău despre importanța tehnicii didactice la clasă. Analfabetismul funcțional în țara noastră este în foarte mica măsură rezultatul lipsei de metodică la clasă, ci a altor factori care adesea nu pot fi controlați de dascăli.
În România situația școlilor per mediu este cu aproximație următoarea: 37.9% școli în urban și 62,1% rural. În anul școlar 2021-2022 existau 7.832 de clase cu elevi ce învață simultan în școlile din România, situația claselor cu învățământ simultan fiind astfel reprezentată în școala românească: 7.218 clase în mediul rural, 614 clase în mediul urban. Din totalul elevilor care fac ore în clase simultane, 92% sunt din mediul rural.
Se vede clar că învățământul simultan este specific școlilor din mediul rural, fie că vorbim de Simultan II (adică două clase simultane), Simultan III, sau chiar Simultan IV – acolo unde învățătorul are în structura clasei elevi de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a.
Este nevoie într-adevăr ca un dascăl să aibă strategii de management al clasei, să știe pe de rost pașii metodici pentru formarea unei competențe. Dar, indiferent cât de bun inginer al cunoașterii ai fi, cu toată tehnica din lume, într-o clasă de simultan este extrem de greu să pui în aplicare acei pași metodici pentru formarea unei competente, chiar dacă tu știi pașii pe de rost.
Conform noii Legi a Învățământului preuniversitar, numărul permis de elevi într-o clasă în învățământul primar este minim 10, maxim 22.
Știi că există extrem de multe clase unde acest număr depășește cu mult 22 de elevi? Doar la mine la școală avem 36 de elevi într-o clasă, care pe deasupra mai este și o clasă de simultan (pregătitoare și clasa I). Cu 36 de elevi în clasă, ai mai puțin de 1 minut pe elev să-l ghidezi, să-l corectezi, să-i arăți cum se scrie o literă. Este nevoie de tehnică, asta e clar.
Știi că există foarte multe comunități în mediul rural, cu un număr ridicat de rromi, unde copiii nu vorbesc limba română? Oricât de bine ți-ar fi unsă mașinăria lecției, dacă elevul nu vorbește română, l-ai pierdut. Iar acele liste întregi de proceduri pentru formarea citirii în adâncime a textului, pentru dezvoltarea exprimării orale și în scris pe care tu le-ai scris la finalul tuturor poveștilor Olinei Ortiz sunt absolut inutile.
Știi că există foarte mulți elevi în România cu cerințe educaționale speciale (CES) care ar trebui să beneficieze de suport educațional și psihopedagogic? Mulți dintre aceștia urmează curriculumul învățământului de masă, (deși unii cu siguranță ar fi indicat să urmeze învățământul din centrele de educație incluzivă CJRAE/CMBRAE sau de unități de învățământ special).
Se spune că elevii cu CES (și acum mă refer doar la cei cu nivel de sprijin I- deci cazurile mai puțin grave) beneficiază de asistență psihopedagogică și de intervenții de specialitate din partea echipei multidisciplinare, cu profesori – logopezi, profesori psihopedagogi, profesori kinetoterapeuți, profesori-consilieri școlari, profesor – psihologi școlari, după caz, precum și de activități pentru sprijin educațional oferite de către cadre didactice de sprijin și itinerante, în raport cu nevoile acestora. Se promite accesul la instrumente compensatorii/de dispensare și/sau utilizare de tehnologii asistive. Serios? Unde sunt acești specialiști? Unde sunt aceste tehnologii asistive? Știu doar că dascălului i se cere să flexibilizeze predarea la clasă. Și în acest context, toți au de pierdut: elevii cu CES, cât și ceilalți elevi din clasă, cei fără CES. Si dascălul evident, este etichetat drept nepregătit, neimplicat, ne-, ne-….Fără tehnică.
Din nou, indiferent cât de conștiincios ai fi tu ca dascăl, indiferent cât de bine ți-ar fi unsă mașinăria lecției de acasă, indiferent de răbdarea ta, indiferent cât de bine știi să creezi mize, să măsori, să remediezi, să reactualizezi, să reciclezi mereu din urmă, cunoștințe și deprinderi în contexte noi ai șanse mari să dai greș, să nu-ți iasă, să nu meargă mașinăria atât de bine pe cât ai dori (și ai fi capabil să o faci să meargă, într-un alt context). Și din nou, listele tale de proceduri pentru formarea citirii în adâncime a textului din cărțile Olinei Ortiz sunt inutile și în acest caz.
Știi că există nenumărate comunități considerate defavorizate unde mulți elevi lipsesc de la școală perioade îndelungate? Motivele sunt adesea serioase și foarte triste. Sunt elevi care iarna nu au cu ce se îmbrăca pentru a merge la școală. Și până nu se găsește un suflet darnic care să le doneze niște haine de iarnă groase, acești copii stau acasă lângă singura sobă din casă. În iarna următoare s-ar putea să se întâmple același lucru, doar au crescut copiii și hainele primite nu le mai sunt bune. Știi că sunt copii flămânzi care preferă să-și audă stomacul care chiorăie de foame acasă, singuri, sau alături de cei dragi, decât la școală? Unde oricum nu se pot concentra asupra lecțiilor, din moment ce se gândesc doar la mâncarea pe care nu au mâncat-o cu o seară înainte, sau în acea dimineață.
(Ligia Deca s-a gândit să scoată laptele și cornul din școli, că doar la ce or fi bune? Într-adevăr, de remarcat că în prezent există programul pilot Masă Caldă, dar deocamdată de acesta beneficiază doar 450 de școli din România. 450 de școli din cele 6293 de școli cu personalitate juridică, sau 450 de școli din cele 11 171 de structuri arondate. Adică 180 000 de preșcolari/școlari/elevi din cei aproximativ 3 MILIOANE înscriși în sistemul de educație din România beneficiază de programul Masă Caldă).
Și până nu se găsește o organizație generoasă care să îi hrănească pe acești copii flămânzi, ei vor sta acasă. Și nu vor participa la lecții. Și nu vor învăța să scrie și să citească. Dar da, calitatea actului didactic este din ce în ce mai slabă, se face școală din ce în ce mai prost.
Din nou, indiferent cât de conștiincios ai fi tu ca dascăl, indiferent cât de bine ți-ar fi unsă mașinăria lecției de acasă, indiferent de tehnica ta la clasă, acești copii înfrigurați și flămânzi care NU vin zilnic la școală vor avea de pierdut. Și-ți vor strica tehnica. Când re-apar la școală, după zile sau săptămâni de absență, tehnica ta s-a dus pe apa sâmbetei, mașinăria bine unsă se împotmolește. Se face școală din ce în ce mai prost.
În conformitate cu prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, învăţământul primar cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I-IV, se precizează în metodologia de înscriere a copiilor în învăţământul primar. Se spune că niciun elev nu va putea intra în clasa I-a dacă nu a terminat clasa pregătitoare. Fără excepţii!
Oana, știi că există elevi în țara asta care au intrat direct în clasa I, fără a fi trecut prin grădiniță și pregătitoare? Și că acești elevi, în loc să învețe literele de mână, sau adunări și scăderi- cum ar trebui în clasa I- învață să țină un creion în mână? Și dacă învățătorul lui are mașinăria bine unsă, poate învață și literele de tipar. Pe care ar fi trebuit să le învețe la clasa pregătitoare. Apoi, ajung în clasa a IIa, că doar nu pot fi lăsați repetenți, și aici învață literele de mână. Pe care ar fi trebuit să le învețe în clasa I. Ai dreptate Oana, este nevoie de o mașinărie foarte bine unsă, pentru a reuși să recuperezi într-un an cu acești elevi tot ce au pierdut în 3 (lipsind de la grădiniță și pregătitoare), și în același timp să faci treabă bună și cu ceilalți elevi care NU au sărit peste clasa pregătitoare (și/sau grădiniță).
Din nou, indiferent cât de conștiincios ai fi tu ca dascăl, indiferent cât de bine ți-ar fi unsă mașinăria lecției de acasă, și indiferent de câte ori am citit listele tale de proceduri pentru formarea citirii în adâncime a textului din cărțile Olinei Ortiz, și acești elevi care lipsesc mult de la școală se pierd undeva pe drum.Sau îți strică tehnica. Nici în acest context nu poți produce învățare de calitate. Din nou, ai dreptate, se face școală din ce în ce mai prost.
Semnat,
Gabriela Horincar, învățătoare Teach for Romania, într-o comunitate considerată vulnerabilă/dezavantajată. Învățătoare conștiincioasă, care de obicei merge cu mașinăria unsă binișor de acasă, dar care adesea dă greș. Învățătoare care, dacă e să ne uităm la cele spuse de tine, nu are tehnică. Învățătoare care NU folosește listele de proceduri pentru formarea citirii în adâncime a textului din cărțile Olinei Ortiz, căci încă se chinuie să-i învețe pe cei care lipsesc adesea de la școală literele. Învățătoare care are la clasă toate acele excepții pe care tu ai uitat să le menționezi în articolul tău, și care fac ca mașinăria unsă bine de acasă să scârțâie tare la școală. Adică, copii cu CES (declarat sau nedeclarat), copiii flămânzi, copii fără încălțări iarna, copii care nu vorbesc bine română, copii care nu au făcut grădinița și/sau pregătitoarea, copii abandonați de părinți, copii în plasament. Pe toți îi am în clasă. Pe toți îi iubesc, încerc să-i ajut pe toti, dar recunosc, încă nu am tehnică, tehnică, tehnică.
din nefericire dumneavoastră sunteți parte a problemei nu a soluției. Nu în sent malign, să zic așa. Altundeva sunt problemele...
Una ar fi incultura profesorilor. Universitățile au eșuat lamantabil în a produce un corp profesoral. Doar vedeți o demonstrație a profesorilor... și (sper că) o să înțelegeți ce spun.
A doua ar fi starea sociala relativ inferioară a profesprilor fata de familiile elevilor lor. Selecția socială a celor ce ajung profesori este de fapt o contraselecție.
O a treia ar fi obligativitatea invatamantul. Nu se mai poate face nici o selectie.
Si in fine o alta, institutiile statului nu mai au de ceva vreme de oameni educati. De aici lipsa motivatiei elevilor de a invata.
Invațamantul în țara asta s'a dezvoltat în altă epocă cu alți oameni.
Nu spun că e de dorit un paseism în acest sens. Spun doar că însăți noțiunea de educație diferă în mod radical.
Nu profesorii decid ce înțeles să dea educației și societatea în ansamblul ei. Profesorii nu sunt marțieni veniți să ne educe. Ei sunt parte din societate, ruguros la fel de buni sau răi ca și restul oamenilor.
1. profesor extrem de valoros într-un sistem performant de educație, cu mulți ani de predare. Vine în România și - surpriză! - devine catastrofă pe linie (examene, predare etc.), deși omul respectă programa și metodica dată de Statul Palmă Barbă Cot.
2, Elev venit dintr-un sistem performant de educație, ajunge să nu treacă clasa în mirificul sistem de educație autohton. Urmarea? Se întoarce de unde a venit.
GENOFLEXIUNI LOGICE:
a) e o problemă cu elevii, părinții sau profesorii;
b) e o problemă cu SISTEMUL. Un sistem învechit, fardat puternic, dar mirosind a hoit sub straturile groase de fard. Vechimea hoitului? Anii 70-80. Cam pe-acolo. Sistemul este ținut în viață pentru că reformarea lui ar strica normele de catedră - alea 18 - și ar putea duce la concedieri masive. Ceea ce la votare s-ar vedea.