Foto: Inquam Photos / Bogdan Dănescu
Când ies prin sat la cumpărături sau cu alte treburi nu mă mai întreabă bătrânii nimic despre covid sau despre pandemie, ci mă întreabă cu ochii tulburați de o frică rece, dacă va fi război sau nu. Le răspund liniștindu-i că nu va fi, că se va găsi o cale diplomatică de rezolvare a problemei.
Azi iar mi-a ieșit în cale o bătrânică, atunci când mă duceam după pâine. Am dedus că m-a păzit pe geam și, când a văzut că trec, a ieșit repede în drum. Avea un fular gros la gură, dar din ochi îi țipau disperarea și frica.
- O să fie război, doamnă Luminița? m-a întrebat și nu a așteptat răspunsul meu, pe care i l-am mai dat de câteva ori, ci a continuat repezit: Mama a fost vădană de război. Tata a venit de pe front cu schije în plămâni. L-au operat de multe ori, dar nu a mai trăit. Eram mică tare când era război, dar știu că e tare rău. Mama, când vorbea de război, plângea.
În timp ce îmi povestea de mama ei, mi-am amintit-o. O bătrânică sfătoasă, caldă, cu grai duios, căreia i-am fost nespus de dragă, ce îmi aducea nuci în niște buzunare adânci sau ouă. Întotdeauna plângea și în fața mea, când vorbea de război.
Alung din fața ochilor amintirea duioasei ei mame și dau să o liniștesc, dar nu îmi dă voie. Continuă repezit și din ochi îmi spune că nu mai are încredere în mine.
- Au spus la televizor că o rachetă ajunge la noi de la ruși în trei minute. Ne face praf!
Respir adânc. Îi privesc ochii ce nu se mai tem de virus; acela a fost pistol cu apă pe lângă frica de război.
- Spune-mi, știai că o rachetă de la ruși ajunge atât de repede la noi, la... - acolo unde stau americanii la noi... Au zis la televizor unde, dar eu nu am reținut. Nu știu cum îi zice... - și ne face praf!
- La Deveselu, vreți să spuneți?
- Îhî. așa a zis la televizor. Nu era mai bine să stăm noi în banca noastră, să nu fim cu americanii..., șoptește bătrâna.
- Dacă stăteam în banca noastră acum eram ca și Ucraina. Când am fost sub influența rușilor ne-a dus acolo istoria forțat. Vă mai amintiți ce povestea mama dumneavoastră despre Sevastopol și Odessa, despre luptele la care a participat tatăl dvs? Cu NATO și americanii am cerut noi să fim, am făcut sacrificii și concesii pentru asta. Ne-am dorit, explic.
- Și nu ne folosește la nimic. Dacă vine o rachetă, în trei minute...
Ridic mâna în aer să opresc bătrânica al cărei creier se blocase la rachetă și trei minute.
- Știți cu ce se ocupă baza militară de la Deveselu? Știți ce este acolo? Un scut antirachetă. Ce înseamnă anti-rachetă? întreb, rupând cuvântul în două și explic realizând că bătrâna nu înțelege: scut împotriva rachetelor. Să zicem că pleacă o rachetă de la ruși. Americanii o detectează...
- O ce? întreabă bătrâna mea.
- O caută și o găsesc în aer, reformulez eu pe înțelesul ei. Dar vorbim doar dacă s-ar întâmpla, căci deocamdată nu este posibil. Dar, dacă ar fi, în cele trei minute, scutul de la Deveselu găsește racheta trimisă și o distruge în aer înainte de a atinge România.
Gesticulam în timp ce explicam.
- Se poate așa ceva?!
- Se poate. Pentru asta este scutul antirachetă de la Deveselu. Stați liniștită, că nu suntem ai nimănui. Facem parte dintr-un pact. Avem niște garanții de securitate.
În sfârșit, bătrânica mea a zâmbit. Ochii i s-au luminat.
...
Am plecat spre magazin furioasă. Cine trebuie să aibă grijă de bătrânii aceștia, ca să nu trăiască sentimentul dureros și pustiitor de a se simți ai nimănui? Oare era atât de greu să iasă într-o seară la televizor președintele sau prim-ministrul țării și să explice ce înseamnă să fim în NATO, ce înseamnă scutul de la Deveselu, cine ne sunt aliați, cine ne apără?!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu, n-au cum sa isi faca timp, mai ales acum cand s-a umplut iar ciolanul de carnita macra, de nu mai stiu cum sa imparta bogatia asta picata din cer.
Asa ar trebui sa fie intr-o lume a normalitatii: ii vorbesti omului pe limba lui, in urechile lui. Tembelizorul e cel mai la indemana, fiindca tot poporul e lipit de sticla (pe partea ne-electrificata, sa zicem asa). Feisbuci au doar unii, cei de care facurati vorbire, cred ca n-au, deci ramane tembe.
Totusi, daca "ei" nu fac asta, ramanem noi sa o facem, asa cum stim si cum putem mai bine. Si pentru asta ma bucur sa va pot felicita!