Foto: Profimedia Images
Se spune că, de multe ori, o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Graficul de mai jos, care reprezintă evoluția PIB-ului real pe locuitor al României exprimată că procent din media Europei Occidentale (Italia, Spania, Franța, Marea Britanie și Germania), oferă exact un astfel de prilej de reflecție pe mai multe dimensiuni.
Detaliul cel mai izbitor este, probabil, răspunsul pe care graficul îl oferă celor care contestă efectul benefic al aderării României la UE prin etichetarea drept „colonie”.
Așa cum graficul o arată, după aderarea la UE, economia României a cunoscut o dezvoltare accelerată care a făcut ca, după ce peste 100 de ani nu a reușit să micșoreze diferența de dezvoltare față de Occident, să recupereze o mare parte a acestei diferențe în doar 20 de ani.
Deci îmbogățirea accelerată a României prin recuperarea diferenței de dezvoltare față de Vestul Europei este mai presus de orice discuție. Ceea ce însă merită discutat și nu trebuie deloc ignorat este modul în care această bogăție a fost distribuită în țară între diferitele categorii sociale și profesionale, precum și între regiunile istorice ale țării. Este o analiză foarte importantă, deoarece polarizarea economică a României este la originea evoluțiilor politice și sociale pe care le vedem în ultima vreme, așa cum explicam într-un comentariu anterior.
Însă graficul de mai sus ne mai arată un paradox, poate prea puțin comentat. „Epoca de aur” ctitorită de Ceaușescu prin investiții fără număr a provocat în perioada 1975-1990, culmea, o scădere economică constantă în termeni relativi față de țările mai dezvoltate din Europa. Practic, în acea perioadă la care prea mulți visează cu nostalgie sau ignoranță, România devenea o țară din ce în ce mai înapoiată în raport cu țările capitaliste dezvoltate din Occident. Pentru marii admiratori ai proiectelor ceaușiste de industrializare și infrastructură, o astfel de involuție ar trebui să aducă un mare semn de întrebare legat de justețea evaluărilor lor.
Transfăgărășanul a fost realizat și finalizat în anii ’70, Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost realizat în perioada 1975-1985, construcția Casei Poporului a început în anii ’80 și a continuat două decenii. Cum de astfel de proiecte uriașe nu s-au reflectat în creștere economică?
Răspunsul este că aceste proiecte în care s-au investit miliarde de dolari (la valoarea dolarului din acea vreme) au fost făcute fără nicio justificare economică, printr-o ignorare totală a măsurii în care randamentului unor astfel de investiții, prin efectul pozitiv de angrenare economică, va permite recuperarea investiției inițiale.
Transfăgărășanul nu și-a depășit niciodată statutul de atracție turistică, fără niciun beneficiu economic major. Canalul Dunăre-Marea Neagră, la veniturile de câteva milioane de dolari pe an pe care le produce acum, va avea nevoie de câteva… sute de ani pentru recuperarea eventuală a investiției inițiale. Cât despre Casă Poporului, rămânem cu mândria de a avea a două cea mai mare clădire din lume după Pentagon. E relevant? E util? Dacă nu știați, cea mai mare biserica creștină din lume nu este în Roma, ci se găsește în Coasta de Fildeș -Cote d’Ivoire…
La începutul anilor ’80, pe hârtie, România urma să fie parte a unor noi rețele de autostrăzi care se construiau în Europa. Era un proiect economic important și relevant, care ar fi conectat Constanța cu circuitele economice ale Europei. În final, am rămas doar cu autostrada care merge de la București spre Pitești și, ca o „pură coincidență”, spre Scornicești. Și cam atât.
Au avut proiectele menționate o importanță militară? Răspunsul cred că nu e foarte complicat. Cât de rapid ar fi putut traversa vehicule militare grele Transfăgărășanul? Cât de ascunse vederii avioanelor inamice erau coloanele de vehicule pe platourile Făgărașului? Cât de util este un drum închis șase luni pe an din cauza zăpezii? La zecile de viaducte ale șoselei, cât de dificilă era distrugerea câtorva pentru a face drumul în final neutilizabil? Cât de util era militar canalul Dunăre-Marea Neagră în condițiile în care armata era o instituție deprofesionalizată, soldații ei fiind folosiți cu predilecție ca forță de muncă brută cvasi-gratuită pe astfel de șantiere sau în agricultură?
Fără doar și poate, toate sunt realizări inginerești de excepție. Inteligența inginerească și organizatorică, dar și sacrificiile umane și munca brută implicată în realizarea lor merită tot respectul și laudă și vor rămâne în istorie că realizări marcante ale acelor generații. Dar nu același lucru putem spune și depre piramidele egiptene? Abilitățile inginerești nedescifrate integral nici astăzi, duritatea muncii brute, zecile de mii de oameni implicați în ridicarea lor nu sunt cu nimic mai prejos.
Și piramidele egiptene, ca și mega-proiectele ceaușiste, sunt motive de mândrie națională și pun atât România, cât și Egiptul pe hărțile turistice internaționale. Însă, așa cum istoria o arată, construirea competitivității economice a unei țări, a bogăției ei, necesită un alt gen de abordare. Nici piramidele egiptene, nici „piramidele” românești nu au adus bogăție economică. În timp ce noi construiam „piramide”, alții se dezvoltau tehnologic și deveneau din ce în ce mai competitivi. Și nu veți greși dacă în categoria de „piramide” veți include toate companiile construite sau mărite în perioada ceaușistă pentru a realiza produse energofage cu valoare adăugată mică sau negativă. Căci scăderea relativă de PIB din acea perioada asta oglindește: valoarea adăugată în scădere. Tonele de oțel sau petrol rafinat pe cap de locuitor, mândria comuniștilor, nu compensau calitatea și eficiența în scădere.
Importanța investițiilor făcute pe criterii strict economice rămâne de mare actualitate, cu atât mai mult cu cât resursele financiare interne sunt limitate, iar finanțările UE se vor micșora semnificativ odată cu încheierea PNRR. În acest context, orice ban va trebui trebui să fie investit cu mare chibzuință, asigurând multiplicarea lui prin efectul de angrenare economică pe care îl produce. Din păcate, drumuri peste munți și nu prin munți au continuat să se realizeze fără o justificare economică clară. Continuăm să vorbim de săparea de noi canale de navigație, dar nu suntem în stare să le săpăm pe cele mult mai mici, care ar asigura protecția agriculturii. Iar lista „piramidelor” mai mari sau mai mici care s-au construit sau care se află în construcție, la sate, la orașe sau în București, ar putea continua.
Probabil acesta este contextul în care ar trebui să răspundem și celor care se întreabă de ce astăzi nu se mai fac investițiile „mărețe” pe care le făcea Ceaușescu. Răspunsul simplu ar fi pentru că, pe acea vreme, valoarea adăugată din economie mergea cu predilecție în investiții (de multe ori nefundamentate economic), și nu în consum. Mai pe înțelesul tuturor: ați accepta golirea supermarketurilor și să vă așezați din nou la ora 3 dimineață la coadă la lapte de dragul unui nou Transfăgărășan? Și fără putință de a emigra...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Știm că Ceaușescu suferea de mania grandorii însă Transfăgărășanul, ca orice altă cale rutieră/feroviară transcarpatică (de exemplu, lucrarea de artă Bumbești-Livezeni) nu poate fi încadrat decât la căi de legătură strategice. Asta o dovedește și Transalpina care a fost construită de legiunile romane, pentru a ajunge mai ușor din sud spre aurul din nord-vest. Iar romanii erau recunoscuți pentru măiestria lucrărilor de infrastructură rutieră. Nu aveau nevoie de piramide, ca egiptenii, ca să demonstreze măreția imperiului.
E prea simplist pentru a cataloga toate realizările ceaușiste drept “piramide”. Să ne uităm numai la București, să vedem cum arăta înainte de anii 60-70. Mulți dintre voi sunteți prea tineri ca să știți cum arăta Dâmbovița înainte ca Ceaușescu să dea din deget și să spună că nu mai vrea să vadă rahatul ăla traversând capitala. Era o mocirlă maro, care curgea bolborosind și care puțea imediat ce te apropiai de Splai. A mai dat Ceaușescu din deget și au apărut primele magistrale de metrou. Iar IMGB avea tehnologie de ultimă oră. Ce s-a ales de tehnologia aia după anii ‘90? Poate ne spune domnul cu teoria “piramidelor”.
Dar e incorect să generalizăm, în primul rând față de cei care au construit ceva în țara asta.
Să nu uităm de sistemul hidro-energetic (în frunte cu Porțile de Fier), de termocentrale, de sistemul minier, de cel siderurgic, industria mecanică și de mașini grele, chimică și petrochimică, auto, feroviară, navală, institute de cercetare.. etc
Am avut colectivizare, cu urmările care se cunosc, dar am avut și alfabetizare, electrificare și dezvoltarea unei infrastructuri rutiere și de cale ferată la nivel național.
Am avut industrializare în toată țara și odată cu dezvoltarea urbanului muncitoresc, a fost nevoie de construcții de locuințe, școli, spitale.. etc Au apărut învățământul superior și complexele studențești.
Fără acest urban, nu s-ar fi dezvoltat o viață culturală, științifică.
N-a fost doar preluarea Uzinelor Malaxa, Astra Arad, ROMLOC (devenit Steagul Roșu) Brașov, UNIO Satu Mare sau Guban.
Au fost cumpărate licențe pentru camioane (MAN), tractoare (Fiat), locomotive (ASEA), vagoane (Renault), rulmenți (Koyo, SKF), Dacia (Renault), Olticit (Citroen).. etc
Marea problemă a fost că aceste licențe n-au ținut pasul cu progresul occidental. România s-a izolat ușor-ușor, Ceaușescu a-nceput să se priceapă la toate și a cerut ca dezvoltarea să se facă doar din resurse proprii.
Acest naționalism prost înțeles, a dus la o ruptură față de progresul occidental. Tehnologiile noastre au rămas mult în urmă. Neproductive, energofage și cu produse de slabă calitate.
Iar la liberalizarea pieței din 1990 au capotat.
Bine, nici statul nu și-a bătut capul să salveze ceva, în afară de Dacia Pitești.
În prezent nu mai „construim piramide”, că e „democrație” și se subînțelege că cei care ne conduc dețin rețeta perfectă, împreună cu toate „ingredientele” necesare. Nu-ți place ciorba cu ciolac, stai că anulăm alegerile, că așa spune bucătarul șef. Oferim în schimb un candidat comun, reîncălzit de propagandă după un somn de zece ani...
Oricât și oricum am analiza situația în care ne aflăm, concluzia e mai limpede decât apa plină de energie a candidatului Georgescu: până nu învățăm să buchisim istoria, suntem condamnați să o repetăm!
Rețetă ieftină de preparat în orice bucătărie...
(e un plagiat, da' plagiatele sunt în trend!)
Democrație „á la grec cu varză de Bruxelles și ciolac cu fasole”
Ingrediente necesare:
• Un popor naiv, dacă se poate cât mai analfabet,
• O situație internațională complicată,
• Niște băieți deștepți,
• Condimente (de obicei sare și piper!),
• Varză de Bruxelles,
• Un ciolac și câteva boabe de fasole.
Mod de preparare:
Se ia poporul și se pune la fiert. Se fierbe până face spume, care se adună cu o spumieră, căci altfel iese ciorba tulbure. Se toarnă situația internațională în oală, având grijă să mestecăm cu sârg ca să nu se taie. Băieții deștepți se adaugă pe rând, că altfel se mănâncă între ei. Sarea și piperul o adaugă fiecare după gust.
Separat, se taie varza. Mărunt, ca la Bruxelles. Se adaugă fasolea și se amestecă vârtos... Se lasă la rece până punem ciolacul la vârf...
Poftă bună, dragii mei!
Originalul:
„Tocană pedelistă cu ciolan á la Băse…
Ingrediente:
Un popor mare, necopt, fără miez;
Mult ciolan;
Trei- patru partide mari și câteva mai mici de diverse culori;
O blondă de Pleșcoi;
Un vârf de boc;
O legătură mare de servicii secrete cu urechi fine;
O curte constituțională moale și bine frăgezită;
Câteva cozi de procurori;
Două- trei sindicate stafidite;
Condimente:
Apă de ploaie;
Praf în ochi;
Gargară măcinată;
Zeamă de baliverne;
Tupeu vărsat.
Se taie poporul în două părți, una bună și una rea. Apoi fiecare bucată se taie în două, una bună, una rea, și tot așa până se formează bucățele mici ce pot fi mâncate dintr-o înghițitură. Se separă apoi bugetarii de nebugetari, medicii de pacienți, profesorii de studenți, copiii de părinți, grașii de slabi, și se lasă la decantat până se ridică la suprafață uscăturile. Acestea se culeg cu atenție și se pun deoparte într-un recipient călduț. Din restul se taie 25%, se scoate vlaga și se pune la foc mic, cu zeama de baliverne și cu praful în ochi, să nu se prindă. Se acoperă cu un capac mare ca să nu răsufle și din când în când se stinge cu puțină apă de ploaie.
Separat, se ia un partid portocaliu și se întoarce de pe stânga pe dreapta. Apoi se împănează pe toate părțile cu bucățele tăiate din celelalte partide. Se presară deasupra uscături, iar peste se pune vârful de boc și blonda de Pleșcoi cu ciolanul în gură, și se lasă la dospit.
Celelalte partide se toacă mărunt împreună cu sindicatele și se învelesc cu servicii secrete. Apoi se freacă bine cu cozile de procurori, se trag în țeapă și se păstrează la răcoare. Din când în când se gustă și se reevaluează.
Se așează partidele într-un parlament din teflon cu mânere. Cel portocaliu se pune cu grijă în mijloc. Pe lângă el se mai presară doua trei partide mici și bine frăgezite. Restul de partide se presară după gust. Se dă totul prin curtea constituțională și se învelește cu gargară măcinată.
Se așează totul peste poporul deja bine dinstuit și se dă la copt. Din când în când se strânge caimacul de deasupra, cu care se unge bine blonda și uscăturile de deasupra, iar peste restul se toarnă zeama de baliverne cu tupeul vărsat.
Se servește rece, pe stomacul gol, în piață. În caz de probleme digestive sunați la 112.”
Postarea dv astfel prezentată rămâne o dare de seamă parțială utilă doar... Succes!