Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

În vremurile noastre, copiii reprezintă „un deal” prost

Copil Facetime

Foto: Guliver Getty Images

Nicicând în istoria lumii, cantitatea de energie alocată de părinți pentru creșterea copiilor nu a fost mai mare. Până curând, urmașii fără număr sau personalitate proprie populau gospodăriile oamenilor, cu nevoi infime si fără vreo preocupare serioasă către educație, cultură sau chiar igienă. Supraviețuiau cei mai sănătoși sau mai puternici, respectiv genele mai adaptate, așa cum a explicat Darwin că se întâmplă cu toate mamiferele. Copiii erau în general mulți, așadar nu primeau prea multă atenție individuală, sentimentele lor erau deseori ignorate iar disciplina se învăța cu biciul. Acest model încă există în plin secol 21, în multe zone din Africa sau din India rurală, acolo unde media născuților vii într-o viață de femeie abia a scăzut la șapte. Și avem o grămadă de exemple și pe la noi pe la țară.

Prima schimbare majoră în viața unui astfel de copil, într-o astfel de societate, se întâmplă în jurul vârstei de șase ani. De la această vârstă, copilul poate efectua munci elementare în gospodărie, cum ar fi spartul nucilor sau triatul boabelor de fasole. Astfel, un copil viabil devine util și începe, treptat, să-și justifice costurile existențiale în ecosistemul familiei sale. Iar asta în primul rând pentru că aceste costuri nu sunt oricum prea mari, ele rareori urcă la peste 5% din bugetul familiei, pe cap de copil. Ulterior, la vârsta adolescenței, atât băieții, cât și fetițele ajung să-și depașească părinții la eficiența muncii, atât la câmp, cât și în gospodărie. Copilul devine un fel de angajat full-time, fără prea multe drepuri, de fapt un fel de ocnaș, cu eliberarea previzibilă. Pe termen mediu, investiția în copilul viabil este recuperată integral de parinți prin valoare adaugată, adică aportul de muncă pe care acesta îl aduce în ecosistemul familial. 

În vremurile noastre, lucrurile nu se mai întâmplă la fel. Apariția primului copil dirijează automat aproape jumătate din veniturile unei familii moderne înspre nevoile noului membru al familiei. Al doilea sau al treilea copil „se amortizează” mai ușor decât primul, formula grosieră de apreciere a efortului depus fiind că fiecare copil necesită cam jumătate din stresul celui dinaintea lui. Același raport se regăsește și în proporția de fotografii din telefoanele părinților: astfel, primului copil i se alocă câteva mii de poze, celui de-al doilea câteva sute iar următorilor doar câteva zeci. În prezent, apariția copiilor generează nevoi obiective corespunzătoare: casă mai mare, mașină mai mare, călătorii mai complicate și mai scumpe. Acum sunt indispensabile obiectele consumeriste de mobilier, masa de înfășat, aparatele și accesoriile aferente. După trei luni, biberonul bebelușului trebuie upgradat, de la una la trei găurele, altfel părinții nu-și iubesc copiii. Atât hainele, cât și activitățile pentru copii sunt în general mai scumpe decât cele pentru adulți.

Într-un viitor mai drept, atunci când omenirea va accepta că perpetuarea speciei umane este unul dintre scopurile ei, se va inventa probabil un sistem de recompensare pentru cei care îşi asumă complicata şi ineficienta sarcină de fi părinţi. Fie că părinţii vor primi privilegii incredibile pentru cei de astăzi, fie că cetăţenii care nu au contribuit încă la perpetuarea speciei, adică nu au încă copii, vor plăti un impozit, cumva aceasta inegalitate între părinţii contributori şi ceilalţi trecători fără urme prin viaţă va înceta.

Peste tot în Vest există obsesia asta a sporului natal negativ, adică sub doi copii viabili, pe cap de femeie. Creșterea natalităţii, înapoi până la nivelul mediu măcar, se va face probabil prin măsuri economice de acest tip. Sau prin armate de copii realizaţi in-vitro, nu ştim deocamdată, însă este foarte probabil să aflăm în următorii ani.

Generațiile anterioare de părinți nu investeau prea mult în dezvoltarea individuală a copiilor lor. Însă se străduiau inerțial să-i disciplineze, apoi să-i domine, pretinzând un singur lucru de la ei: respect. Înţelegerea respectului pe care părinții obișnuiau să-l impună este destul de complicată, însă esențial este că „deal-ul” economic vândut de părinți includea mereu protecția acestora în eventuala perioadă a bătrâneţii. Pană și astăzi mai auzi câte un romantic care așteaptă de la propriii copii un pahar de apă, metaforă pentru o grămadă de nevoi greu de îndeplint în viitor. Înainte însă, în lipsa programelor sociale, copiii erau educaţi să aibă grijă de propriii părinți, în baza unei datorii asumate, denumită respect.

Astăzi, în societatea urbană de la periferia Occidentului, unde trăim noi, lucrurile nu mai stau la fel. Copiii care se nasc azi au mai puţine şanse să-şi mai vadă părinții, altfel decât pe Facetime, după ce împlinesc vârsta maturității şi părăsesc casa natală. Copiii din filmele americane se mută în alt oraş şi se mai întorc doar la înmormântarea vreunui părinte, iar atunci cu eforturi mari. Rareori copiii îşi mai ajută consistent părinții, mai des se întâmplă ca tot părinții să-şi ajute copiii maturi, în baza aceluiaşi sentiment de sacrificiu pe care nu l-au transferat atât de precis mai departe. Pe părinții aflaţi în nevoie îi ajută cel mai degrabă statul. Copiii sunt egoişti, ei pleacă şi îşi văd de viețile lor, eventual îşi investesc resursele în noile familii pe care le dezvoltă.

Desigur, compensarea părinților actuali pentru lipsa lor de „eficiență economică” este parentingul în sine. Majoritatea îşi găsesc în acest proces satisfacții incomensurabile, uneori greu de explicat în cuvinte, care le compensează hazardul economic în care au intrat. Desigur, aceste beneficii sunt culturale, doar un trend în evoluţia conceptului de familie. Şi ele sunt noi, părinții nu le-au căutat cu atâta interes dintotdeauna. Astăzi însă, experimentarea parentingului în sine este bucuria cea mare. Ea astăzi se creează simplu, printr-o poezie recitată la serbare sau printr-o dumă haioasă, bună de pus pe facebook. Totuşi, în lipsa unei unități de măsură pentru satisfacţiile emoţionale pe care copilul le oferă părintelui, eventualele calcule de rentabilitate se complică foarte tare.

Însă pe un calcul economic obiectiv, modelul tradiţional din trecut era mult mai eficient decât cel de astăzi. Din perspectiva îngrijirii şi a creșterii lui, investițiile erau minime iar recuperarea investiției se putea face chiar şi de 4-5 ori în decursul unei vieți lungi. Părintele unui copil născut astăzi nu mai recuperează efectiv decât maxim un sfert din investiţia sa. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Păreri mult prea sentențioase, unele dintre ele incomplet acoperite de realitate, de parcă autorul le-ar fi experimentat pe toate, devenind un guru în domeniu. În ceea ce mă privește, rămân la părerea mea de nezdruncinat și chiar acoperită de realitate: fiecare părinte își are copiii pe care și-i merită! Nu dau doi bani pe părinții care se plâng de copiii lor, au fix ceea ce merită!
    • Like 0
  • Mai demult nu exista sistem de asigurari sociale, tinerii ingrijeau batranii sau neputinciosii din familie in mod direct. Acum tinerii platesc taxe statului ca sa se ocupe de batranii sau neputinciosii din familie in locul lor, statul nu e vreun filantrop,
    • Like 1
  • Ce este acela „un deal”? Lângă orașul meu este un deal pe care-l urc cu drag. Să fie acela, oare?
    • Like 1
  • Dorin check icon
    De ce ai mai face copii in România ?Că să plătească pensiile unor generații întregi care au distrus viitorul propriilor urmași votând tot felul de specimene inculte și hoațe .
    • Like 5
  • Nu inteleg de ce toti sariti cu insulte abjecte la adresa autorului? Omul doar a facut o analiza rationala a subiectului si are perfecta dreptate, nu mai zic ca din felul in care scrie se vede ca e si el parinte, acum faptul ca sunteti voi emotionali pe subiect e problema voastra, e normal ca parinte sa fi emotional fata de copilul tau si fata de subiectele de genul, dar asta nu inseamna ca trebuie sa refuzam orice argumentare rationala. Un articol foarte bun in esenta.
    • Like 4
  • O analiza dura dar corecta. Mi-a plăcut referința la societatea americana(către care ne îndreptăm cu mare viteza) copiii mai vin la părinti doar la înmormântare și atunci cu mari eforturi financiare. De părinti se ocupa statul.
    • Like 1
  • cu tristete citesc acest articol. Cu tristete.
    Autorul uita ca un copil este incununarea dragostei parintilor, ca tot ce cheltui eu ca adult cheltui ca asa vreau eu si cheltui in numele copilului. Am avut perioade cand da, am cheltuit juma din venit, si perioade cand copilul a costat o nimica toata (haine la mana a2a, mancare din oala cu noi, scoala de stat si biblioteca de imprumutat carti, joaca in parc cu 2 bete si 3 pietre, vacante cu cortul de cateva sapt in munti) dar cu dragoste si liniste si alaturi de 2.
    Am citit zeci de carti ca sa inteleg ca problema nu e copilul meu ci copilul din mine - o data acceptat asta viata si viitorul mi s-a schimbat.
    • Like 3
  • Teodora check icon
    Copiii sunt egoiști, copiii sunt o investiție....ce mai e și asta?? Copiii deveniți adulti, atunci când au și ei o situație acceptabila, își ajută părinții, in cele mai multe cazuri. Asta vad eu in jurul meu.
    Cum adică sunt egoiști copiii pentru că își investesc resursele in noile familii pe care le dezvolta? Pai e perfect normal!
    Și oamenii, instinctiv, știu și acum că trebuie să asigure perpetuarea speciei. Instinctiv. Doar nu credem că am fi capabili să trecem peste instinctele primare?
    Nici nu mai avem loc pe Pământ, așa suntem de mulți. Unde am ajunge daca am face toți 6-7 copii?
    Copilul nostru nu are obligația să aibă grijă de noi. Suntem o echipa. Facem unul pentru altul ce putem. Dar nu din obligație.
    Atâta despicam firul in patru, încât nu mai știm ce suntem. Suntem animale care își cresc puii. Așa suntem construiți. Așa perpetuam specia. Copilul devenit adult își crește și el copiii. În același scop. Și tot așa...
    • Like 4
  • Alien check icon
    Înțeleg deci ca trecem de la copilul animal de povara/mijloc de producție (selecționat darwinist sa fie docil și sănătos - nu-i de mirare ca docilitatea e la baza majorității societăților sau organizațiilor) la copilul modern animal de casa / proteza emoțională. Model care intra in competiție cu câinii și pisicile și de multe ori pierde (câinii sunt mai cost effective, nu își părăsesc stăpânii la maturitate) și multe familii deci prefera un câine în locul unui copil. Și ne mai miram ca în multe orașe sunt în parc mai mulți caini decât copii.
    Poate cine știe, în viitor vreo super inteligenta artificiala înțelege potențialul copiilor și reușește să-l dezvolte la maxim în loc să-l limiteze din prima zi cu tot felul de paraziți intelectuali și comportamentali. :D
    • Like 4


Îți recomandăm

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult
Text: Cristian Lică/ Voce: Alex Livadaru
sound-bars icon