În vremurile noastre, copiii reprezintă „un deal” prost

Foto: Guliver Getty Images

Nicicând în istoria lumii, cantitatea de energie alocată de părinți pentru creșterea copiilor nu a fost mai mare. Până curând, urmașii fără număr sau personalitate proprie populau gospodăriile oamenilor, cu nevoi infime si fără vreo preocupare serioasă către educație, cultură sau chiar igienă. Supraviețuiau cei mai sănătoși sau mai puternici, respectiv genele mai adaptate, așa cum a explicat Darwin că se întâmplă cu toate mamiferele. Copiii erau în general mulți, așadar nu primeau prea multă atenție individuală, sentimentele lor erau deseori ignorate iar disciplina se învăța cu biciul. Acest model încă există în plin secol 21, în multe zone din Africa sau din India rurală, acolo unde media născuților vii într-o viață de femeie abia a scăzut la șapte. Și avem o grămadă de exemple și pe la noi pe la țară.

Prima schimbare majoră în viața unui astfel de copil, într-o astfel de societate, se întâmplă în jurul vârstei de șase ani. De la această vârstă, copilul poate efectua munci elementare în gospodărie, cum ar fi spartul nucilor sau triatul boabelor de fasole. Astfel, un copil viabil devine util și începe, treptat, să-și justifice costurile existențiale în ecosistemul familiei sale. Iar asta în primul rând pentru că aceste costuri nu sunt oricum prea mari, ele rareori urcă la peste 5% din bugetul familiei, pe cap de copil. Ulterior, la vârsta adolescenței, atât băieții, cât și fetițele ajung să-și depașească părinții la eficiența muncii, atât la câmp, cât și în gospodărie. Copilul devine un fel de angajat full-time, fără prea multe drepuri, de fapt un fel de ocnaș, cu eliberarea previzibilă. Pe termen mediu, investiția în copilul viabil este recuperată integral de parinți prin valoare adaugată, adică aportul de muncă pe care acesta îl aduce în ecosistemul familial. 

În vremurile noastre, lucrurile nu se mai întâmplă la fel. Apariția primului copil dirijează automat aproape jumătate din veniturile unei familii moderne înspre nevoile noului membru al familiei. Al doilea sau al treilea copil „se amortizează” mai ușor decât primul, formula grosieră de apreciere a efortului depus fiind că fiecare copil necesită cam jumătate din stresul celui dinaintea lui. Același raport se regăsește și în proporția de fotografii din telefoanele părinților: astfel, primului copil i se alocă câteva mii de poze, celui de-al doilea câteva sute iar următorilor doar câteva zeci. În prezent, apariția copiilor generează nevoi obiective corespunzătoare: casă mai mare, mașină mai mare, călătorii mai complicate și mai scumpe. Acum sunt indispensabile obiectele consumeriste de mobilier, masa de înfășat, aparatele și accesoriile aferente. După trei luni, biberonul bebelușului trebuie upgradat, de la una la trei găurele, altfel părinții nu-și iubesc copiii. Atât hainele, cât și activitățile pentru copii sunt în general mai scumpe decât cele pentru adulți.

Într-un viitor mai drept, atunci când omenirea va accepta că perpetuarea speciei umane este unul dintre scopurile ei, se va inventa probabil un sistem de recompensare pentru cei care îşi asumă complicata şi ineficienta sarcină de fi părinţi. Fie că părinţii vor primi privilegii incredibile pentru cei de astăzi, fie că cetăţenii care nu au contribuit încă la perpetuarea speciei, adică nu au încă copii, vor plăti un impozit, cumva aceasta inegalitate între părinţii contributori şi ceilalţi trecători fără urme prin viaţă va înceta.

Peste tot în Vest există obsesia asta a sporului natal negativ, adică sub doi copii viabili, pe cap de femeie. Creșterea natalităţii, înapoi până la nivelul mediu măcar, se va face probabil prin măsuri economice de acest tip. Sau prin armate de copii realizaţi in-vitro, nu ştim deocamdată, însă este foarte probabil să aflăm în următorii ani.

Generațiile anterioare de părinți nu investeau prea mult în dezvoltarea individuală a copiilor lor. Însă se străduiau inerțial să-i disciplineze, apoi să-i domine, pretinzând un singur lucru de la ei: respect. Înţelegerea respectului pe care părinții obișnuiau să-l impună este destul de complicată, însă esențial este că „deal-ul” economic vândut de părinți includea mereu protecția acestora în eventuala perioadă a bătrâneţii. Pană și astăzi mai auzi câte un romantic care așteaptă de la propriii copii un pahar de apă, metaforă pentru o grămadă de nevoi greu de îndeplint în viitor. Înainte însă, în lipsa programelor sociale, copiii erau educaţi să aibă grijă de propriii părinți, în baza unei datorii asumate, denumită respect.

Astăzi, în societatea urbană de la periferia Occidentului, unde trăim noi, lucrurile nu mai stau la fel. Copiii care se nasc azi au mai puţine şanse să-şi mai vadă părinții, altfel decât pe Facetime, după ce împlinesc vârsta maturității şi părăsesc casa natală. Copiii din filmele americane se mută în alt oraş şi se mai întorc doar la înmormântarea vreunui părinte, iar atunci cu eforturi mari. Rareori copiii îşi mai ajută consistent părinții, mai des se întâmplă ca tot părinții să-şi ajute copiii maturi, în baza aceluiaşi sentiment de sacrificiu pe care nu l-au transferat atât de precis mai departe. Pe părinții aflaţi în nevoie îi ajută cel mai degrabă statul. Copiii sunt egoişti, ei pleacă şi îşi văd de viețile lor, eventual îşi investesc resursele în noile familii pe care le dezvoltă.

Desigur, compensarea părinților actuali pentru lipsa lor de „eficiență economică” este parentingul în sine. Majoritatea îşi găsesc în acest proces satisfacții incomensurabile, uneori greu de explicat în cuvinte, care le compensează hazardul economic în care au intrat. Desigur, aceste beneficii sunt culturale, doar un trend în evoluţia conceptului de familie. Şi ele sunt noi, părinții nu le-au căutat cu atâta interes dintotdeauna. Astăzi însă, experimentarea parentingului în sine este bucuria cea mare. Ea astăzi se creează simplu, printr-o poezie recitată la serbare sau printr-o dumă haioasă, bună de pus pe facebook. Totuşi, în lipsa unei unități de măsură pentru satisfacţiile emoţionale pe care copilul le oferă părintelui, eventualele calcule de rentabilitate se complică foarte tare.

Însă pe un calcul economic obiectiv, modelul tradiţional din trecut era mult mai eficient decât cel de astăzi. Din perspectiva îngrijirii şi a creșterii lui, investițiile erau minime iar recuperarea investiției se putea face chiar şi de 4-5 ori în decursul unei vieți lungi. Părintele unui copil născut astăzi nu mai recuperează efectiv decât maxim un sfert din investiţia sa. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp