INTERVIU. Avertismentul doctorului Josep Maria Fabregas, de la Clinica Cita din Barcelona: „Înainte erau oameni normali care luau droguri și deveneau nebuni, aveau probleme mintale. Acum, avem o parte importantă de persoane cu probleme psihice care iau droguri pentru a părea normali.”

Foto: Paul Hart / imageBROKER / Profimedia

Consumul de droguri a început să țină capul de afiș cu subiectele de interes pentru marele public după ce a avut loc o dramă care a lăsat urme adânci în conștiința colectivă. Consumul de droguri ilegale este însă o părticică mică a unei povești mult mai ample – adicția - care are și justificări perfect legale la mijloc și care produce tragedii similare în umbra cotidianului.

În România, avem 1,3 milioane de persoane cu uz și abuz de droguri, care sunt înregistrate în statisticile Agenției Naționale Antidrog (ANA); suntem pe locul al doilea în clasamentul european și pe al patrulea, în cel mondial la consumul de alcool, iar aproximativ 100.000 de români sunt dependenți de jocurile de noroc. Iar aceste cifre sunt doar cele oficiale, care i-au luat în evidență pe aceia care au cerut ajutor și au declarat că au o problemă. Dacă e să ne gândim ce este dincolo de statistica oficială, situația este una absolut îngrijorătoare.

Atunci când vine vorba de adicție, unii psihologi și psihiatri consideră că, pe lângă predispoziția genetică, adicția are la bază o suferință majoră. Alții sunt mai puțin toleranți cu această idee, dar cei mai mulți din această a doua categorie nu sunt specializați în adicții. Însă indiferent pe cine crezi sau nu, un lucru este sigur: atât adicțiile, cât și suferința trăiesc printre noi și câteodată chiar mai aproape decât ne-am putea imagina.

Împreună cu o parte a echipei habitsbyRepublica am fost la Clinica Cita, din Barcelona, pentru a vorbi cu fondatorul ei, Dr. Josep Maria Fabregas despre ce înseamnă adicția, cum se manifestă, cum poate fi tratată și prevenită. Clinica Cita este în prezent una dintre cele mai importante clinici de reabilitare din lume, unde se tratează celebrități și oameni de rând din întreaga lume.

Dr. Josep Maria Fabregas este psihiatru, cu peste 40 de ani de experiență în domeniul adicțiilor. Înainte să fondeze Clinica Cita, în 1981, a lucrat ca medic psihiatru specializat în adicții la Paris și New York. Anul trecut, Dr. Fabregas a fost recunoscut în cadrul premiilor europene pentru medicină (The European Awards in Medicine) – cele mai importante premii în medicină din Europa - pentru întreaga sa activitate în psihiatrie. 

• Starea actuală a sănătății mintale este una dezastruoasă. „Ne aflăm într-o situație cu adevărat foarte complicată. Dacă ne bazăm doar pe indicatorii obiectivi ai problemelor de sănătate mintală, datele sunt greu de acceptat: numărul internărilor de adolescenți în regim de urgență a crescut de patru ori... vorbim de sinucideri, automutilare, depresii severe...”

•„Consumul de marijuana la adolescenți este o inconștiență și reprezintă o invitație la probleme serioase. În aceste etape ale vieții, se formează circuitele de recompensă și fumatul de marijuana compromite formarea circuitului plăcerii și al recompensei, iar asta devine o invitație la dezastru.” 

• „După mulți ani și un impact social considerabil, nu există nici măcar un singur medicament împotriva dependenței. (…) Prin urmare, este mai bine să lucrăm cu satisfacția, cu ideea de „mulțumesc, este suficient pentru mine” în loc de „nu poți simți plăcere din mâncare, renunță la asta, pentru că altfel nu vei putea controla acest lucru”. Aceasta deschide o lume diferită în căutarea soluțiilor farmacologice pentru dependență.”

• „Drogurile sunt simptomul, nu boala.” „Rolul nostru nu trebuie să fie acela de a lupta împotriva jocurilor de noroc, a alcoolului, a canabisului, a cumpărăturilor sau a mâncării. Rolul nostru trebuie să fie acela de a afla care este motivul, care este cauza, care este motivația, care este originea... și pe aceea să o tratăm.”

• „Înainte erau oameni normali care luau droguri și deveneau nebuni, aveau probleme mintale. Acum, avem o parte importantă de persoane cu probleme psihice care iau droguri pentru a părea normali.”

Interviul, pe larg:

- Dr. Fabregas, vă mulțumim că ne oferiți acest interviu. Aveți o experiență vastă în domeniul sănătății mintale. Ne puteți împărtăși care este starea actuală a sănătății mintale la nivel global?

Ne aflăm într-o situație cu adevărat foarte complicată. Dacă ne bazăm doar pe indicatorii obiectivi ai problemelor de sănătate mintală, datele sunt greu de acceptat: numărul internărilor de adolescenți în regim de urgență, în sistemul medical public, a crescut de patru ori. Vorbim de sinucideri, dependențe și automutilări. Toate acestea ne indică faptul că undeva există o suferință, dar este dificil să se găsească un răspuns adecvat pentru aceasta. Dacă ne uităm la cauze, ele sunt multiple. Trăim într-o societate a abundenței, fără modele de leadership pozitiv. Tentațiile sunt prea accesibile și sunt create astfel în mod deliberat pentru a atrage clienți. Toate aceste lucruri duc la suferință, este un strigăt de ajutor, la care de cele mai multe ori nu știm cum să răspundem.

- Observați vreo legătură între aceste probleme de sănătate mintală și creșterea dependențelor? Cu alte cuvinte, în ultimii ani ne confruntăm cu noi tipuri de adicții? Deși oamenii au avut întotdeauna dependențe, este posibil să fi apărut noi tipuri în zilele noastre?

Dispunem de mai multe cunoștințe, dar avem și acces sporit la diverse substanțe. În plus față de tot ceea ce aveam deja și care ne-a adus suferință, a fost introdusă o gamă întreagă de posibilități, unele dintre ele având consecințe dramatice. Catinonele și drogurile sintetice sunt create pentru a păcăli controalele legale privind distribuția lor. Multe dintre aceste substanțe au repercusiuni extrem de serioase asupra sănătății mintale din cauza potenței lor. De exemplu, fentanilul și oxicodona sunt de 50 de ori mai puternice decât heroina și de 100 de ori mai puternice decât morfina, iar acestea pot fi procurate chiar și din supermarketuri la prețuri absolut ridicole.

- Este legal?

Este legal, da. (*în România aceste medicamente se eliberează doar cu prescripție medicală). Acest lucru a dus la 120.000 de decese prin supradoză în Statele Unite, o societate bogată și educată. Peste 100.000 de decese reprezintă o cifră semnificativă pentru supradoză, dar să poți cumpăra anestezie sau plăcere la un preț foarte ieftin într-o societate nesolidară și exigentă este o invitație prea greu de refuzat pentru cei care suferă. Și, din nefericire, ne ajunge din urmă. Am auzit de multe ori, la conferințe și în schimbul de informații cu alți profesioniști, că se amestecă fentanil cu cocaină. Este o realitate. În ultima perioadă, am avut persoane la clinică care consumau doar cocaină și când efectuăm analizele, rezultatele indică prezența fentanilului. Nu este vorba doar că aceste substanțe sunt foarte dăunătoare. În primul rând este mai ieftin. În al doilea rând, calmează puțin accelerația provocată de cocaină, lucru care le permite oamenilor să doarmă și să consume și mai multă cocaină. Înainte exista speedball-ul, combinarea unui stimulent cu un relaxant pentru a încerca să obții beneficiile ambelor substanțe. Se întâmplă, adică, există oameni care nu știu că iau fentanil, dar iau fentanil. Unde ne îndreptăm?!

- Ce este cu adevărat dependența? Ce ascunde ea?

Mulți ani am căutat explicația dependenței de dopamină, neurotransmițătorul responsabil pentru senzația de plăcere și timp de mulți ani s-au căutat modalități de a evita această dependență de plăcere, însă fără succes; a fost un eșec. După mulți ani și un impact social considerabil, nu există nici măcar un singur medicament împotriva dependenței. Acum se pare că există o altă oportunitate, și anume să nu lucrăm cu plăcerea, ci cu satisfacția. Renunțarea la plăcere este complicată și este dificil. să propui asta cuiva. Dacă am putea convinge oamenii să fie mulțumiți cu o anumită cantitate de plăcere, în loc să renunțe complet la ea, am face multe progrese. E ca atunci când mănânci cannelloni. Savurezi trei cannelloni delicioși, viva Italia, și cineva te întreabă dacă mai vrei și spui: „Nu, mulțumesc, sunt mulțumit”. Problema dependentului este că mănâncă mai mult decât are nevoie, mai mult decât îi face bine, mai mult decât îi este benefic.

Prin urmare, este mai bine să lucrăm cu satisfacția, cu ideea de „mulțumesc, este suficient pentru mine”, în loc de „nu poți simți plăcere din mâncare, renunță la asta, pentru că altfel nu vei putea controla acest lucru”. Aceasta deschide o lume diferită în căutarea soluțiilor farmacologice pentru dependență. Totuși, modul nostru de a înțelege soluția dependenței ar trebui să fie centrat pe faptul că nu comportamentele și substanțele sunt problema, ci că acestea sunt consecințele unei probleme mai profunde. Drogurile sunt simptomul, nu boala. Rolul nostru nu trebuie să fie acela de a lupta împotriva jocurilor de noroc, a alcoolului, a canabisului, a cumpărăturilor sau a mâncării. Rolul nostru trebuie să fie acela de a afla care este motivul, care este cauza, care este motivația, care este originea, care este „de ce”-ul a ceea ce se află în spatele acestei pierderi de control, a unui comportament pe care îl repetăm fie pentru că ne aduce plăcere, fie pentru că ne ajută să evităm suferința. Cred că aceasta este o schimbare de paradigmă în găsirea unei soluții, ceea ce ne-a permis să propunem astăzi un model diferit care nu se bazează pe „alcoolul este rău, drogurile sunt rele, drogurile ucid.”

- Care sunt primele semne ale dependenței? Adică, o persoană dependentă își poate da seama că este dependentă? Sau aveți nevoie de sprijinul familiei sau al prietenilor sau de un anumit mediu? Pentru că, de exemplu, pentru alcoolici, eu știu că sunt în negare până foarte târziu. Este la fel și cu celelalte dependențe?

Ce întrebare frumoasă!

Devine din ce în ce mai clar că există o predispoziție genetică la dependențe. Predispoziție, nu determinare, predispoziție. Există o structură genetică care îi face pe unii oameni mai rezistenți și pe alții mai labili, mai puțin capabili să se apere împotriva ei. Acest lucru a fost descoperit în cazul alcoolului. La gemenii identici, adoptați de familii și care au fost observați după mulți ani de la despărțire, s-a observat / constatat că proporția de probleme cu alcoolul era mai mare atunci când tatăl sau mama fuseseră alcoolici în comparație cu media normală. 

Deși nu era vorba de educație, nu era vorba de mediu, nu era vorba de prieteni, a apărut o abatere de la medie și atunci au început să se întrebe ce se întâmplă. S-a descoperit că existau niște gene care făceau ca unii oameni să fie predispuși. Dar vreau să fac un comentariu în această privință. În urmă cu câțiva ani, a venit la clinică o echipă de la o universitate din Valencia care era în contact cu un grup de cercetători din Statele Unite care încrucișau genomul și dependențele. Au venit să ne propună acea teorie. Am fost întotdeauna deschiși să încercăm să înțelegem de ce se întâmplă lucrurile și cred că am dat acestui grup vreo 40 de mostre de salivă, de la 40 de pacienți din clinică pentru a face teste genetice. Cred că rata de succes a fost de 90%, când au evaluat probabilitatea declanșării unui episod psihotic în urma abuzului de canabis. O probabilitate mult mai mare de a dezvolta dependență de cocaină.

Așadar, a existat într-adevăr o predicție prin care am înțeles că nu toți cei predispuși dezvoltă dependența, dar da, cei care dezvoltă dependența au o predispoziție mai mare decât cei care nu o fac. Am fost atât de uimiți și, în acel moment,am crezut că am găsit o modalitate de a ne ajuta foarte ușor pacienții. Rezultatul a fost absolut negativ. Pentru că atunci când îi făceai secvențierea de genom și spuneai cuiva: „Ascultă, vezi, ai grijă, că este foarte probabil să devii dependent de alcool”, în loc să fie foarte atent, foarte precaut, să facă un efort și să-și păstreze atenția foarte concentrată pentru a preveni o problemă, se întâmpla fix opusul avertismentului. Ni se spunea: „E în sângele meu, nu sunt alcoolic pentru că vreau să fiu, ci pentru că așa mi-a fost dat”, așa că, în loc să fie un ajutor, era o justificare. Și a trebuit să facem o schimbare.

Cei care nu sunt dependenți au folosit această informație ca pe o modalitate de a se proteja și de a fi foarte atenți, în timp ce dependenții au găsit în ea o justificare. Prin urmare, contează nu numai ce parte a geneticii predispune dependență, ci și autodisciplina, caracterul, gestionarea emoțiilor și poate, mult mai mult.

- Care este abordarea dumneavoastră în tratarea dependenței în clinică? Cum abordați, adică, cum vă tratați pacienții aici?

Avem două elemente semnificative care ne deosebesc de restul modalităților de înțelegere a soluțiilor în acest sens. Prima este aceea de a crede că drogurile, că dependența nu reprezintă problema, ci consecința unei alte probleme și că această problemă trebuie rezolvată. Fără aceasta, menținerea abstinenței este foarte complicată, și, dacă se reușește, este foarte dificilă și costisitoare la nivel personal. A doua, este dorința de a recunoaște că fiecare persoană este unică, că fiecare caz este diferit, că fiecare situație este diferită și că nu există o soluție de tratament valabilă pentru toți. A avea 20 de ani nu este același lucru cu a avea 40 sau 60 de ani. Nu este același lucru să fii căsătorit și să ai doi copii, să ai o slujbă, să ai o casă, să ai prieteni, familie și bani cu a divorța, a fi șomer, a avea probleme legale și lipsa unei rețele sociale de sprijin. Nu este același lucru să ai o tulburare de personalitate sau o boală psihică sau să nu o ai. Nu este același lucru să consumi compulsiv sau continuu. Nu este același lucru dacă problema durează de 25 de ani sau de doi ani. Cu alte cuvinte, există prea multe diferențe pentru ca un tratament să fie eficient pentru toți. Nu există alcoolici. Nu există dependenți de cocaină. Există oameni care au probleme cu alcoolul, persoane care au probleme cu cocaina, dar nu există o etichetă care să ne explice totul. Există multe feluri de a ajunge la dependență și, prin urmare, trebuie să existe multe moduri diferite de a ieși din dependență. Persoana care se droghează pentru a se automedica, nu este la fel cu cineva care are o problemă de control al impulsurilor și nu poate rezista tentației. Sunt unii care pot rezista la ceea ce le place, dar, dacă încep, nu pot să se oprească. Sunt alții care nu se droghează nici pentru distracție, nici pentru a ameliora durerea, nici pentru a îmbunătăți performanța, nici pentru efect, ci pentru a-și face rău, pentru a se autodistruge, pentru a se pedepsi. Fiecare dintre aceste cauze care duc la dependență va avea soluții diferite. Ne mândrim să căutăm aceste soluții individuale pentru fiecare.

- Aveți o abordare holistică în clinică cu privire la tratarea dependenței, pentru că am văzut aici terapii cu cai, terapii inovatoare. Ne puteți spune mai multe despre cum combinați terapiile?

În 50 de ani, populația s-a schimbat semnificativ. Enorm. Poate că voi fi un pic cam radical în ceea ce voi spune, dar zilele trecute, într-un un interviu, am fost întrebat cum s-au schimbat dependențele în ultimii 50 de ani, din perspectiva mea, de om cu părul alb. Răspunsul a fost foarte scurt. Și am venit cu ceva un pic cam dur, dar care explică oarecum ce se întâmplă. Înainte erau oameni normali care luau droguri și deveneau nebuni, aveau probleme mintale. Acum avem o parte importantă de persoane care au probleme psihice și care iau droguri pentru a părea normali. Cu alte cuvinte, a avut loc o schimbare absolută de direcție. Vorbeam despre tineri, sunt o mulțime de oameni care suferă, care iau droguri pentru a ascunde acest lucru, pentru a spori performanța. Înainte, oamenii aveau totul și ajungeau la plăcere din lipsă de informații sau educație ceea ce le provoca probleme. Acum sunt oameni care au probleme și consumă substanțe pentru a încerca să aline aceste probleme. Nu știu dacă această descriere este prea grafică. Și norocul pe care l-am avut este că modelul pe care l-am adoptat noi nu a fost modelul în care foști pacienți ajutau pacienții. Nu a fost modelul care, în alte vremuri, a funcționat datorită absenței totale a altor soluții, fie ele religioase, fie foarte comportamentale sau bazate pe experiența altora. Noi întotdeauna am promovat un model profesionist, cu psihiatri, psihologi, educatori și această căutare mai holistică, mai completă ne-a permis astăzi să avem o propunere terapeutică mai eficientă decât ceilalți. Dar, în continuare, cei care se vindecă sunt tot aceia care ei înșiși vor acest lucru, nu sunt cei pe care-i vrem noi, pe care-i numește judecătorul sau pentru care decide familia. Trebuie să existe acea decizie personală de a recunoaște / admite o problemă, și acea persoană să încerce să schimbe situația singur, să-și dea seama că nu este capabilă și să caute ajutor pentru a reuși.

- Psihedelicele sunt considerate de unii ca o schimbare de paradigmă în psihiatrie. Credeți că ele ar putea fi un nou capitol în tratamentul psihiatric?

Ne-a fost mereu destinat / rezervat să deschidem calea și să propunem soluții care nu au existat înainte, iar psihedelicele au fost mult timp parte din metoda noastră. Am susținut că sunt o fereastră deschisă în domeniul sănătății mintale pentru a propune unele soluții care nu existau înainte, cu psihoterapia academică. Acum 25 de ani, oamenii credeau că aceasta este o nebunie și o contradicție, dar astăzi se vorbește despre asta la toate congresele științifice. Există dezbateri despre psihedelice și dovezi științifice, chiar și în presă, ca și în industria farmaceutică. Până și la Forumul Economic Mondial de la Davos, în cadrul discuțiilor despre viitorul sănătății, se vorbește despre psihedelice. A sosit timpul. Psihedelicele reprezintă o oportunitate de a înțelege unele procese din domeniul sănătății mintale pe care cred că nu ne putem permite să nu le studiem. Nu este panaceul care va rezolva totul, nicidecum. Însă este o oportunitate care este luată în considerare cel puțin din , obligația de a-i acorda atenție, de a-i acorda respect și de a observa rezultatele. Unele sunt deja clare și greu de contrazis. Mai sunt și altele care așteaptă să fie descoperite. În domeniul psihedelicelor știm câteva lucruri care sunt cu adevărat indicative. Dar sunt și altele care sunt de fapt o contraindicație, adică nu sunt deloc recomandate pentru utilizare. Iar la mijloc mai sunt încă multe de descoperit. 

Un exemplu este tulburarea de stres post-traumatic. În zilele noastre, viața ne-a pus față în față cu multe persoane care în viața lor, în istoria lor, în biografia lor, au suferit un impact emoțional prea puternic pentru a-l rezolva în mod adecvat, ceea ce a provocat o serie de consecințe în timp. Până de curând, singura șansă pe care o avea psihiatria era să corecteze simptomele: dacă cineva era depresiv, primea antidepresive; dacă avea anxietate, primea anxiolitice; dacă avea probleme cu somnul, primea hipnotice. Se corectau simptomele pentru că nu exista nicio modalitate de a modifica acea relație cauză-efect. Psihoterapia a fost adesea ineficientă pentru că, de multe ori, în stresul post-traumatic este o durere atât de intensă încât o plasezi în inconștient pentru a nu suferi din cauza acelei amintiri, dar faptul că este în inconștient nu înseamnă că, deși nu ne amintim în mod conștient de ea, efectele ei nu sunt evidente, ci ele se reflectă în viața noastră de zi cu zi. 

Apoi, psihoterapia se complica mult pentru că atunci când te apropiai de miezul durerii, de simptom, apărea respingerea, negarea. Psihedelicele oferă oportunitatea de a retrăi. Atenție, de a retrăi o situație din trecut cu toată durerea, cu toată angoasa, cu toată suferința, într-un mediu protejat. Ceea ce s-a întâmplat nu poate fi schimbat, dar modul în care ți-o amintești sau unde stochezi acel eveniment și cum te afectează, asta este modificabil. Deci, în prezent, respingerea acestui potențial este ceva iresponsabil. Avem deja dovezi că ibogaina tratează cu succes dependențele de opiacee, psilocibina - renunțarea la fumat, stres post-traumatic sau depresie. Pentru ketamina există dovezi științifice serioase că are efect în tratarea depresiilor rezistente. Avem un instrument pe care va trebui să învățăm să-l folosim și nu inventăm nimic nou. Șamanii, payés, taitas erau psihiatrii din trecut prescriau substanțe pentru rezolvarea conflictelor și îmbunătățirea sănătății psihice și fizice. 

- Spuneați că unii oameni practic recurg la automedicație cu lucruri care îi fac dependenți, dar acum avem acest trend cu microdozarea. Deci, ce părere aveți despre microdozare? Ajută sau ne vom confrunta cu o creștere a dependenței? 

Aceasta este una dintre problemele derivate din lipsa de reglementare, din lipsa de cercetare riguroasă și din confruntarea cu realitatea și uneori chiar negarea unor avantaje. Studiile privind microdozarea sunt foarte curioase, întrucât, atunci când se fac studii dublu-orb, în care medicul prescriptor și beneficiarul nu știu dacă primesc sau nu ingredientul activ, cei care iau microdoze au rezultate foarte bune, dar și cei din grupul placebo care nu iau, au și ei rezultate foarte bune. Prin urmare, pentru a stabili o relație directă între microdozare și beneficii ar trebui să studiem puțin mai mult acest lucru. 

Acum, acestea fiind spuse se pare că creativitatea, empatia, introspecția se pot îmbunătăți prin microdozarea de substanțe. Încă nu știm dacă unele dintre aceste efecte sunt de lungă durată, dacă apare toleranța, însă refuzul de a încerca iese din discuție. A existat o perioadă în Silicon Valley când microdozarea LSD-ului era ceva obișnuit în rândul elitelor. Unii chiar au dezvoltat soluții inovatoare și pline de imaginație pentru problemele în rezolvarea cărora stagnau, nu-i așa? Și este adevărat că unele companii au beneficiat foarte mult datorită acestei perturbări sau introducerii acestei substanțe. 

Au existat, de asemenea, multe companii care au avut de suferit foarte mult din cauza efectelor secundare ale acestei povești, pentru că mulți dintre manageri,, în loc să dezvolte algoritmi producători de dependență sau să construiască, au devenit pasionați de mindfulness, de introspecție, iar unii dintre ei s-au dedicat ONG-urilor și au renunțat. Unele companii au fost serios afectate pentru că, după experimentele cu psihedelice, unii executivi și-au schimbat profesia. Ceea ce este clar este că psihedelicele sunt o oportunitate, sunt o opțiune, sunt ceva ce poate schimba, de cele mai multe ori în bine, perspectivele, autocunoașterea, conexiunea și așa mai departe. Și repet că este obligația sau responsabilitatea noastră să continuăm cercetarea pentru că, dacă există într-adevăr ajutor pentru o mulțime de oameni care suferă, nu putem, să ne refuzăm progresul care ar putea îmbunătăți lucrurile, dacă ne uităm care este starea sănătății mintale în prezent.

- Sunteți optimist în ceea ce privește tratamentul dependenței în viitor? Credeți că societatea, tratamentele, ajută împreună? Sau sunteți mai pesimist în această privință?

Acum ne aflăm într-un moment complicat, cel al telefoanelor mobile. Cred că există două situații care acum fac lucrurile dificile. Ne aflăm într-un moment critic care este reprezentat de telefoanele mobile, rețelele sociale și consumul de canabis în perioade prea timpurii. Fumatul de marijuana modificată genetic, cu un procent foarte ridicat de THC și foarte puțin CBD, la vârstele de 14, 15, 16 ani, este o inconștiență și reprezintă o invitație la probleme serioase, pe termen imediat și pe termen mediu. Pare să fie deja foarte clar astăzi că, în aceste etape ale vieții, se formează circuitele de recompensare și fumatul de marijuana, în doze mari, compromite formarea circuitului plăcerii și al recompensei. 

Și deja trăim într-o eră a eșecului școlar, a anhedoniei, a lipsei de plăcere în a desfășura activități. Și cu multe probleme de inadaptare socială. Umila mea părere este că, în aceste etape, canabisul ne creează o problemă pe care nu am evaluat-o suficient. Nu sunt împotriva drogurilor și nici nu par să fiu, dar este de înțeles că există utilizări adecvate și inadecvate, utilizări ritualice și non-ritualice și că există indicații și contraindicații. A fuma la 14, 15 ani crește considerabil probabilitatea de eșec școlar și problemele care apar în urma consumului se înmulțesc foarte mult. Deci, canabisul și telefoanele mobile sunt chiar mai rău dacă sunt folosite împreună. Ele vor reprezenta acum o criză care va necesita o perioadă de reflecție și control. 

Deja începem să auzim că magnații din companiile de tehnologie își duc copiii la școli care nu folosesc ecrane. Franța și Spania au început deja să interzică telefoanele mobile în sălile de clasă. Acum, se pare că se naște un curent care înainte era foarte complicat, pentru că erau 50 de elevi într-o clasă sau 20 de elevi într-o clasă și jumătate aveau telefon mobil. Era o inegalitate pentru cei care nu-l aveau. Este nevoie acum de măsuri cu adevărat convenite și globale. Se pare că în zilele noastre ideile acestea încep să prindă contur și nu cred că va mai dura mult până când va exista o reglementare mai strictă a accesului la pornografie pe rețelele de socializare. Există într-adevăr o serie de probleme. Este atât de incredibil de puternic un telefon mobil că trebuie să ai o pregătire, o educație, pentru a-l putea folosi în mod corespunzător.

- Ce sfat le-ați da părinților care au copii adolescenți, ce ar trebui să facă pentru a-i ajuta pe copii lor să stea departe de adicții?

Prevenirea specifică - adică programele dedicate doar pentru a preveni, pentru a evita problemele care apar în urma consumului de substanțe - nu a funcționat niciodată. Eu susțin mai mult un model de prevenție nespecifică, adică, dacă cineva este educat cu valori, disciplină, empatie, cu o cultură a efortului, va avea mult mai multe șanse să se apere de presiunile mediului decât cineva care nu a avut niciodată limite în dorințe, ale cărui emoții pe tot parcursul vieții au fost de o intensitate și o iminență diferită și dificilă, unde lipsa de empatie a fost cultivată ucigând dușmanii de pe un ecran sau câștigând mereu învingându-l pe altul. Nu acestea sunt valorile pe care ar trebui să le transmită copiilor lor, nu-i așa? Adică ar trebui să-l evidențieze mai mult pe cel care îi ajută pe cei care au nevoie, nu pe cel care îi învinge pe cei mai slabi sau mai puțin capabili. 

Cred că educația trebuie să fie mai mult despre prevenția nespecifică, adică și o serie de măsuri care să împiedice accesul la alcool până la o anumită vârstă, furnizarea de informații despre substanțe și pericolele lor. Promovarea sportului și a valorilor sportului este importantă, dar există un risc. Dacă, la vârsta de 16 ani, o fată cu picioare foarte lungi mi-ar fi spus că distracția este să consumi cocaină pentru ceva, nu știu ce, nu aș fi avut multe șanse să mă apăr de asta / să o contrazic. 

Cu alte cuvinte, indiferent cât de bună este educația pe care a primit-o cineva, când ai 16 ani trebuie să renunți la tutela părinților, trebuie să experimentezi pentru a-ți forma propriile opinii și trebuie să îți creezi propriul drum în viață. Asta înseamnă să rupi, să modifici ceea ce făceai în acel moment și, dacă în acea perioadă grupul sau mediul nu este cel adecvat, probabilitatea să ai probleme este mult mai mare. Să ai copii este o aventură pe care trebuie să o faci bine și apoi să accepți că nu toți vor deveni arhitecți, crede-mă pe cuvânt. 

- Dar asta e mai mult problema noastră, decât a lor. 

Vor putea alege lucruri pe care tu nici nu le vei putea înțelege, dar asta face parte din a-ți însoți copilul în acest proces numit viață.

- Mulțumesc!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp