Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Între „singur” și „împreună”

Timisoara 89

Foto: Getty Images

În 17 decembrie 1989, după ora prânzului, am fost arestat la Timișoara în timpul protestelor împotriva regimului comunist, cu doar câteva ore înainte de a se deschide focul.

Am aflat atunci pentru prima dată limitele a ceea ce poți face singur. Singur nu am putut să mă apăr de soldații care s-au năpustit asupra mea, singur nu am putut să mă eliberez din închisoare, singur puteam doar să îmi contemplu finalul vieții la 21 de ani.

Nu îmi puteam imagina atunci că timișorenii vor mai ieși în stradă după ce s-a tras în ei, nu îmi imaginam că pot fi salvat.

Paradoxal comunismul colectivist este paroxismul egoismului și a izolării sociale. „Lasă-i pe alții", „nu te băga", „nu e treaba ta", „nu comenta" și mai ales „nu contesta" supremația clasei politice asupra societății în care trăim. Lașitatea și obediența erau virtuți cultivate încă din grădiniță, unde „șoimii patriei" învățau să pună partidul mai presus de familie și Dumnezeu.

De ce să mai iasă timișorenii în stradă, când acum știau, cu siguranță, că înfruntă un regim diabolic dispus să ucidă decât să renunțe chiar și la o brumă de privilegii și putere?

Dar timișorenii au ieșit în 18 decembrie. Știau că Puterea va trage în ei, iar Puterea a tras în ei.

Din pușcărie auzeam focurile de armă și vedeam uneori trasoarele brăzdând cerul. Cei care continuau să fie arestați ne spuneau ororile care se întâmplă, povești de un eroism desprins din cărțile de istorie. Cu siguranță, mă gândeam, acum oamenii se vor speria de forță brută și barbară și studenții vor fi dați exemplu pentru ceilalți, așa cum ne promitea securistul care ne vizita celula zilnic.

Dar timișorenii au ieșit și în 19 decembrie și Puterea a tras în ei. Au știut că riscau să moară și au murit strigând „vom muri și vom fi liberi".

Apoi, după 3 zile de răstignire a Timisoarei, în 20 decembrie, se săvârșește miracolul. Întregul oraș a ieșit în stradă, chiar dacă știau că se va trage în ei. Iar Puterea nu a mai tras. Armele au devenit neputincioase în fața curajului colectiv, aprins de curajul individual al martirilor între 13 și 80 de ani.

Când au început să moară copiii, adulți au ieșit în stradă să îi apere cu piepturile goale, toți pentru unul și toți ca unul, iar slugile Puterii au fugit, chiar dacă aveau o armată de partea lor.

Noi ne-am câștigat demnitatea, armata s-a retras în cazărmi, județeana de partid a fost ocupată și seara am fost duși cu un camion departe de oraș și eliberați pentru a ne întoarce în oraș pe jos.

Eram iarăși liber după 4 zile petrecute în compania morții și nu aveam niciun merit în asta. Alții au plătit prețul pentru viața mea și viața mea nu a mai fost aceeași de atunci. De ce eu? Nu știu, nimeni nu merita asta, nimeni...

Viața este darul suprem, dar și prețul suprem în lumea asta limitată între „singur" și „împreună"...

„Singur" nu a putut să îmi apere viața, „împreună" a salvat viața mea și a sute de timișoreni arestați în acele zile. Am aflat atunci pentru prima dată ce înseamnă „împreună" după o viață în care m-am simțit „singur".

Pe măsură ce „împreună" s-a extins din Timișoara în toată tara, forța solidarității a devenit irezistibilă. „Împreună" a eliberat orașul și apoi țara de stăpânirea comunistă, „împreună" a învins o Putere lașă și ucigașă, prin „împreună" am reușit să fim toți liberi, nu doar unul.

Împreună am reușit să facem mult mai mult decât ar fi putut face vreodată fiecare dintre noi singur. Paradoxal, atunci când am pus binele comun mai presus de interesul individual, am devenit mai liberi și individual. Bucuria și entuziasmul victoriei „împreună” ne-au schimbat iremediabil pe fiecare dintre noi, lumea a devenit mai bună pentru toți.

Da, a venit Iliescu, a venit FSN și a venit mineriada care au distrus mai tot ce am obținut cu un preț atât de mare în contra-revoluția lor. Însă libertatea individuală a rămas chiar dacă solidaritatea colectivă a fost și este permanent subminată de Puterea care a revenit vopsită în alte culori de partid.

Dar a contat prea puțin…

Revoluția a schimbat din temeli fundația României și Iliescu nu a putut aduce înapoi „socialismul cu față umană” la care visa. Atâta vreme Puterea se teme de Popor și nu Poporul de Putere, poporul va fi liber indiferent cine îl conduce. 

-----

Au trecut mai mult de 30 de ani de la apogeul solidarității din 1989.

De atunci Puterea a făcut tot ce i-a stat în putință să ne îndepărteze de la viața cetății, pentru a rămâne ei singuri la împărțirea ciolanului. Noi am făcut un pas în spate și apoi încă unul, până când ne regăsim iarăși singuri într-o societate în care spațiul public este ocupat în întregime de vocile din Partid.

Politica a redevenit o afacere de familie de tip dinastic, ca în vremea comunismului, persoanele care se remarcă public în afara partidelor sunt atacate și denigrate dacă nu își arată obediența și recunoștința față de Puterea benevolenta care le îngăduie să se exprime.

Asistăm la o restaurație a frontului salvării nomenclaturii (FSN) în care negaționiștii au înlocuit minerii și moartea este iarăși doar încă un instrument politic. România începe să fie iarăși privită ca o sperietoare și românii ca un popor primitiv, incapabil să distingă între știință și vrăjitorie, conduși de o nomenclatură care nu pare să fie deranjată de numărul uriaș de cadavre pe care îl lasă în urmă guvernarea lor.

După 32 de ani, suntem foarte aproape să revenim la normalitatea de care ne-am desprins cu un preț atât de mare în 1989. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Revoluția din 1989, Puterea nu se mai teme și nu se mai ascunde de Popor, ba dimpotrivă, își etalează agresiv și ostentativ indiferența față de nevoile și suferința celor pe care îi guvernează…

***

În aceste zile aflăm din nou limitele a ceea ce putem face singuri.

Țara noastră este invadată de un dușman inuman pe care nu îl putem învinge singuri. Chiar dacă te poți vaccina, porți masca, păstrezi distanța și urmezi regulile, singur nu vei putea opri pandemia. Pe de altă parte, consecințele pandemiei ne afectează pe toți, indiferent dacă crezi sau nu că pandemia există, pentru că ne distruge și modul de viață nu doar sănătatea.

Pandemia este prin definiție o boală socială, tot așa cum COVID-19 este o boală individuală. Nu există pandemie dacă ești singurul bolnav din lume.

Din acest punct de vedere, pandemia de COVID-19 pe care o înfruntăm în decembrie 2021 nu este chiar atât de diferită de epidemia de comunism pe care o infruntam în decembrie 1989. Prin urmare, nu ne vom putea elibera de stăpânirea pandemiei, până când nu ne vom regăsi „împreună" la fel ca în 1989.

Doar „împreună" vom putea învinge pandemia, doar împreună putem construi o nouă normalitate, una mai bună decât cea pe care am lăsat-o în urmă, tot așa cum împreună am construit, după ce am învins comunismul în 1989, normalitatea în care am trăit până în 2020.

De ce să tânjim după normalitatea de dinainte de 2020, tot așa cum tânjeau atat români după normalitatea de dinainte de 1989? De ce să nu îmbrățișăm schimbarea pe care ne-o impune pandemia și să construim împreună o alternativă mai bună la această normalitate? Chiar ne dorim să devină normal ca zeci de mii de români să moară anual pentru privilegiul unei minorități corupte care se străduiește să acumuleze întreaga putere?

Tot ce avem de făcut este exact ceea ce am făcut în 1989, dar și în 2017, să ne ridicăm împreună împotriva celor care s-au aliat cu minciuna în pandemie, pentru a ascunde urzeala lor politică. Să le cerem adevărul, să le cerem să dea socoteală pentru faptele lor, pentru că altfel vedem cum istoria se repetă. O Putere care crede că nu trebuie să mai dea socoteală devine o Putere coruptă, care în cele din urmă ajunge să ucidă pentru a păstra puterea.

Istoria nu e blândă cu cei care fug și capitulează fără luptă în fața amenințărilor existențiale, dar e generoasă cu cei care se ridică la înălțimea provocărilor.

Istoria ne învață că viitorul aparține celor care au curajul să caute și să urmeze adevărul, celor care au grijă de aproapele lor, celor care înțeleg că solidaritatea protejează individualitatea și o cultivă, celor care înțeleg că unul pentru toți înseamnă toți pentru unul.

Este până la urmă esența învățăturii creștine care a stat și la baza victoriei de la Timișoara în 1989. Atunci timișorenii au înțeles că Providența este de partea lor. Să vezi în 20 decembrie 1989 un oraș întreg în genunchi cu fața la Dumnezeu, recitând prin zeci de mii de voci „Tatăl nostru", este o experiență zguduitoare. În acele momente știam că dacă țara ne va lasă singuri, urmează o baie de sânge și tot ce aveam de partea noastră era credința că suntem de partea bună a istoriei, că suntem de partea lui Dumnezeu. Nu am greșit când am crezut în ceilalți, țara a auzit chemarea noastră și a venit alături de noi. „Împreună" a schimbat fața României în câteva zile, o poveste demnă de un miracol de Crăciun care încă își așteaptă locul în manualele de istorie ale copiilor noștri...

Sentimentul de comuniune este copleșitor și nu poate fi explicat, poate fi doar trăit. Esența experienței creștine este împreună și tot ce ne învrăjbește nu este de la Dumnezeu, ci de la inamicul său.

De aceea cred cu tărie că putem învinge de fiecare dată când suntem împreună.

Putem învinge Pandemia, împreună.

Putem învinge corupția și incompetenta instituționalizată, împreună.

Putem construi o normalitate mai bună decât cea pe care am lăsat-o în urmă, împreună.

***

Acum am o familie și mă gândesc mult mai des la viitorul copiilor mei, care răsare, decât la viitorul meu, care apune.

Ce fel de normalitate le lăsăm în urmă? Normalitatea în care zeci de mii de români mor anual pentru confortul unei minorități? Normalitatea în care pentru câțiva arginiți ne vindem aproapele?

Nu! Pur și simplu, nu!

Asta a fost tot ce am făcut în Timișoara în 1989. Am spus „nu!" minciunii și promiscuității morale, împreună. Am spus „da!" adevărului și demnității, împreună.

Împreună pentru România înseamnă împreună pentru tine și familia ta, înseamnă împreună pentru mine și familia mea, dar mai ales un viitor pentru copiii noștri, un viitor la ei acasă „împreună”, nu „singuri” în pribegie.

Vă spun asta acum, pentru că dacă vom continua să refuzăm adevărul, dacă refuzăm să luptăm toți pentru unul, atunci pandemia de boală și cea de corupție, pe care o exacerbează, ne va vâna unul câte unul și când va termina cu noi, se va îndrepta asupra copiilor noștri. O face deja...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Sunt de acord că Dl. Jurma e un bun specialist epidemiolog, dar ca și ”gânditor” socio-politic e cam praf. Ce scrie despre Revoluția de la Timișoara e frumos, emoționant, dar dă cu bâta în baltă când începe comparația cu lupta împotriva pandemiei. La Revoluție într-adevăr a fost toată lumea unită, toți cu aceeași viziune și aceleași dorințe, dar autorul uită un lucru: acea unitate de acțiune a fost ÎMPOTRIVA PUTERII de atunci. Acum, când încearcă să facă paralele cu situația din pandemie, se încurcă în a identifica exact care e dușmanul comun. Spune că negaționiștii sunt ca minerii de altădată. Dar puterea actuală nu reiese fără echivoc dacă e personaj bun sau rău. Pe de-o parte spune că puterea e coruptă, că a apărut FSN (Frontul pentru Slvarea Nomenclaturii) și că pe aceștia nu îi deranjează numărul mare de morți (?!?!?), dar în același timp consideră benefică varianta oficială, așa zis ”științifică”, asupra pandemiei. În acest fel e dificil să înțelegem ce ne îndeamnă Dl. Jurma să facem, dacă ne luăm strict după comparațiile folosite în articol. În realitate știm ce vrea: Vrea exact ce ne impune varianta oficială: să ne vaccinăm, chiar dacă vaccinul e clar ineficient și ni se va impune repetarea lui la nesfârșit, pentru a spera doar la o formă mai ușoară a bolii, dar de care NU ne ferește. Ciudată paralelă cu Revoluția din 1989 face Dl. Jurma! Ne îndeamnă pe de-o parte să luptăm cu Puterea, pe care o definește el însuși ca fiind coruptă, iar pe de altă parte noi, majoritatea, să ne unim în concepții cu această putere coruptă (chiar el o spune), împotriva ”negaționiștilor”!?!?!? Și în final tot nu se înțelege dacă negaționiștii sunt în barca Puterii (ca minerii de altădată) sau sunt elemente antagonice și puterii și celor obedienți cu versiunile oficiale, asemenea D-lui Jurma....
    Maestre, îmi pare rău. Ați vrut să faceți o frumoasă și originală întorsătură de condei, dar a ieșit ceva de-a dreptul ridicol.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult