Istoria falsificată vreme de 70 de ani: cum i-au fabricat comuniștii Regelui Mihai un „dosar de corupție”

(Foto: Guliver/Getty Images)

În perioada comunistă, abdicarea Regelui Mihai (30 decembrie 1947) a fost un subiect falsificat și distorsionat. În stilul calomniator și propagandistic cunoscut, la finalul anilor ‘50, abdicarea apărea în manualele școlare ca fiind o consecință a corupției dinastiei, se înțelege, străină de identitatea românească (”monarhia prusacă de Hohenzollern”), iar reprezentantul ei, Regele Mihai, era un moșier veros, un bogătaș viclean, care a fost îndepărtat tocmai pentru că era protectorul și continuatorul burgheziei și al moșierimii, teza regăsindu-se inclusiv în cărțile școlare din anii 1980.

Un volum de studii semnate de cercetători români și străini, care vede în aceste zile lumina tiparului, Regele, comuniștii și Coroana: adevărata istorie a abdicării lui Mihai I, publicat la Editura Polirom, vine să facă lumină în controversele și polemicile din jurul evenimentului.

Între aspectele pe care volumul vrea să le lămurească se află și acuzația – care a condus inclusiv la demersuri în justiție, așa cum vom vedea mai jos – potrivit căreia Regele nu a plecat din țară cu mâna goală. Teorii care mai de care mai fanteziste privind existența unui acord avantajos pentru Familia Regală, de la plata unei rente viagere Regelui, părăsirea țării cu numeroase valori de patrimoniu sau transferul unor sume fabuloase pe numele monarhului, au făcut o lungă carieră.

Când și cu ce bunuri & bani a plecat Regele din țară

De la început, pentru ca lucrurile să fie clare, trebuie precizat că, din punct de vedere cronologic, avem de-a face cu două plecări ale Regelui Mihai din țară într-un interval scurt de timp (pe lângă cea a lui Carol al II-lea, în 1940, care a complicat de asemenea discuția), respectiv 12 noiembrie 1947 (cu destinația Londra) și 3 ianuarie 1948 (cu destinația Lausanne).

În cazul primei plecări, Regele a părăsit țara pe calea aerului, iar restul suitei cu trenul. Printre cei care au s-au deplasat în capitala Albionului s-a aflat și ofițerul Jaques Vergotti, secretar particular, care a luat cu el 140.000 de franci elvețieni, 150.000 de franci francezi și 50 de lire sterline, sume retrase de la Banca Națională și care au reprezentat cheltuieli publice pentru întreaga suită. În vagonul special de tren au mai fost încărcate lucruri personale, două autoturisme Buick și două tablouri (vezi detalii mai jos).

(Regele Mihai, pe aeroportul din Frankfurt, la controlul pașapoartelor, în 1956// Foto: Guliver/Getty Images)

Important de precizat că în cazul plecării definitive a Suveranului, după ce a fost forțat să abdice, cel mai probabil, chiar planul complotiștilor a inclus tentativa de a-i oferi Regelui unele sume în bani și posibilitatea ca acesta să poată lua în exil anumite bunuri, promisiuni care s-au dovedit repede deșarte. Știm astăzi sigur că premierul Petru Groza a sugerat în ședința Consiliului de Miniștri, care a survenit la puțin timp după ce complotiștii au părăsit Palatul Elisabeta unde îl forțaseră pe Rege să abdice, că va avea grijă ca Mihai I să plece satisfăcut. Încă din seara de 30 decembrie 1947, Groza le-a spus unor jurnaliști străini că agrease cu Regele că el și suita pot lua toate lucrurile personale (mai puțin ”bijuteriile Coroanei”, formulă care nu desemna nicio realitate concretă), avansând suma de 750.000 de lire sterline pe care Guvernul ar fi oferit-o Regelui, alături de promisiunea că Mihai I putea reveni oricând în țară, că își va păstra proprietățile și că va putea beneficia de pe urma uzufructului Domeniilor Coroanei (detalii comunicate și lui Stalin, vezi mai jos). De asemenea, el le-a spus ziariștilor că Regele ar fi abdicat de bunăvoie pentru a se bucura de viața personală. Promisiunile, care includeau inclusiv posibilitatea ca Regele să își ia iahtul, o navă și mașinile, aveau să fie rapid încălcate în cea mai mare parte.

Dincolo de susținerile oficialilor comuniști, se știe și este recunoscut faptul – rezultat din numeroase surse – că, cu excepția lucrurilor personale, a patru automobile și un avion, care erau proprietatea sa, Mihai I nu a putut scoate din țară alte bunuri.

În privința banilor, potrivit lui Mircea Ionnițiu, secretarul particular al Regelui, citat la puține ore după abdicare de către diplomații americani cu care era în contact, ”guvernul a oferit Regelui o sumă de bani, ca ajutor după ce părăsește țara, și că această ofertă a fost respinsă. Regele a făcut o contraofertă, anume să i se îngăduie să vândă recolta de vin și să lichideze alte bunuri personale și să ia în străinătate banii rezultați.” Apoi, ambasadorul SUA de la Berna, John Carter Vincent, a transmis că Mihai I a respins direct oferta lui Groza și că i s-a comunicat că suma rezultată din vânzarea unor opere de artă, pe care nu a avut dreptul să le scoată din țară, îi va fi trimisă în străinătate, ”dar Regele nu se așteaptă de fapt să primească ceva.” Mai târziu, pe 4 martie 1948, când Mihai I a fost primit la prânz de Suveranul Regatului Unit, Regele George al VI-lea era surprins să audă că Regele român nu avea din ce trăi.

La Moscova, Stalin s-a interesat despre condițiile în care Mihai I a părăsit România. Groza i-a spus dictatorului sovietic că autoritățile române au cumpărat de la rege 360 de tone de vin cu 1 milion de franci elvețieni, dar regele a primit doar jumătate din această sumă, cealaltă jumătate urmând să-i fie acordată doar în măsura în care nu va face declarații ostile autorităților de la București.

Dimitrie Negel, fostul mareșal al Curții, a confirmat că a vândut o cantitate de vin din depozitele Coroanei, apoi a convertit fondurile în valută forte, sumă care a reprezentat ”subzistența anturajului până la separarea de suveran”. Ambasadorul american la Berna susținea că sumele de bani (”capitalul său lichid”) de care dispunea Mihai I la zece zile de la abdicare se ridicau la 50.000 de dolari și 200.000 de franci elvețieni, dar nu știm dacă acești bani îi rămăseseră Suveranului după vizita Londra sau erau sume obținute după detronare.

La scurtă vreme de la evenimente, Regele avea să facă unele precizări. El și-a amintit situația delicată de după abdicare, când conturile sale fuseseră imediat blocate, iar banii au fost transmiși de către Guvern administratorului Domeniilor Coroanei pentru a face plățile, însă au fost confiscați la câteva zile după plecarea Regelui din țară. În alt loc, la decenii distanță, Regele precizează că uzufructul Domeniilor Coroanei pe întreg anul 1947 reprezenta aproximativ 4.000.000 de franci elvețieni, dar autoritățile au replicat că Banca Națională nu dispunea de lichidități și i-au acordat doar 280.000 de franci elvețieni și 50.000 de dolari.

Așadar, informațiile despre o înțelegere financiară sunt prolixe. Cu toate acestea, din încrucișarea pozițiilor principalilor actori și a altor surse, reiese că Mihai I și anturajul său au putut lua în exil o anumită sumă de bani, parte din uzufructul Domeniilor Coroanei pe anul 1947, între 280.000 de franci elvețieni plus 50.000 de dolari și 500.000 de franci elvețieni. Ulterior, orice relație, dacă ea a existat, a încetat în momentul în care Regele a denunțat abdicarea (martie 1948). Aceasta a fost singura înțelegere care poate fi probată între Suveran și autoritățile comuniste, iar Bucureștiul a respectat-o fie parțial, fie deloc. Această învoială nu a avut nicidecum un caracter tranzacțional, Regele nu mai avea oricum ce oferi, iar comuniștii nu aveau de gând să ofere ceva. În același timp, nu putem să nu observăm că, deși aveau la dispoziție numeroase mijloace de a proba afirmațiile aluvionare care au depășit cu mult cadrul înțelegerii între Rege și autoritățile comuniste, privind bunurile și banii cu care Mihai I ar fi părăsit România, puterea de la București nu a făcut-o.

Un ”dosar de corupție” întins pe aproape trei decenii

În schimb, teze despre corupția și depravarea morală a Suveranului, amestecând deseori jumătăți de adevăr cu minciuni flagrante, au circulat sub diverse forme încă de la finalul anilor ’40, pe toată perioada exilului. Nu doar Securitatea s-a ocupat cu astfel de acțiuni de compromitere. În timp, despre valorile și banii (”avuții în valoare de miliarde”) pe care Regele le-ar fi evacuat din țară au fost publicate inclusiv lucrări.

(Foto: Guliver/Getty Images)

Unele teorii au pornit de la ipoteza că membri ai suitei Suveranului ar fi scos din țară, în noiembrie 1947, 42 de tablouri din colecția Coroanei în valoare de 500 de milioane de dolari, transportate ulterior la Villa Sparta din Florența care i-a aparținut Reginei-Mamă Elena. În realitate, Regele a părăsit atunci țara cu o sumă pusă la dispoziție de Guvern pentru călătoria la Londra și cu două tablouri (”Sfântul Sebastian” și ”Portretul lui Giacomo Bosio” realizate de pictorul spaniol El Greco și aflate inițial în interiorul Castelului Foișor din Sinaia) care au fost depuse apoi la o bancă din Zürich.

Informațiile despre ”furtul” comis de Rege provin dintr-un adevărat ”dosar de corupție”, elaborat de regimul comunist și continuat apoi de către Guvernele Petre Roman și Theodor Stolojan.

Începând cu 1977, Nicolae Ceaușescu a dat dispoziție să fie inițiată o acțiune legală pentru recuperarea bunurilor care au aparținut lui Carol al II-lea, suspectat pe bună dreptate că a evacuat din țară valori care i-au permis să ducă, împreună cu Elena Lupescu, o viață luxoasă în exil, spre deosebire de fiul său, Mihai, care a trăit într-o modestie devenită proverbială.

Acțiunea judiciară a comuniștilor s-a încheiat însă fără mari rezultate în 1984. Totuși, Regele Mihai a fost hărțuit cu acest ”dosar” chiar și de către autoritățile postcomuniste. Investigațiile statului comunist, cunoscute în primul rând sub numele de ”Acțiunea Duduia”, în care fuseseră implicate nu doar instituțiile, ci și serviciile secrete ale dictaturii, au fost demaratecu puțin timp înainte de decesul Elenei Lupescu (1977). Suspiciunea era că Regele Carol al II-lea ar fi scos din țară 42 de tablouri din colecția Coroanei, împreună cu numeroase alte bunuri (timbre, bijuterii, obiecte decorative etc.) în septembrie 1940. După ani căutări, statul comunist a ajuns, în 1983, la următoarea concluzie: ”Teza că ex-regele Carol nu a scos tablouri din țară nu poate fi acceptată. Pe de o parte, există material suficient care o infirmă, existând în schimb dovezi că ex-regele Mihai nu a scos din țară tablouri (faptul că a vândut tablouri își are explicația în înțelegerea dintre Urdăreanu, Mihai și mama sa de a sustrage și împărți tablouri din masa succesorală a lui Carol II). Pe de altă parte, această teză ne-ar prejudicia grav în eventualele procese de revendicare pe care statul român le-ar intenta împotriva actualilor posesori nelegitimi” (subl. mea).

Concluzia oficialilor comuniști era corectă în parte. Nu exista nicio dovadă care să arate că Regele Mihai ar fi avut vreo implicare în scoaterea din țară a prezumtivei colecții de 42 de tablouri. Unde se înșelau în schimb comuniștii – și nu este exclus ca ei să fi fost induși în eroare și puși pe o pistă falsă de Ernest Urdăreanu, fostul mareșal al Palatului regal în vremea lui Carol al II-lea și care se alesese cu întreaga avere de pe urma acestuia și a Elenei Lupescu, și care se afirmase în străinătate ca unul dintre principalii calomniatori ai Regelui Mihai și ai Reginei Elena, tocmai ca să i se piardă urma bunurilor lui Carol al II-lea – era legătura lui Mihai I cu cele două tablouri de El Greco. Referirea din documentul citat mai sus la vânzarea unor tablouri privește strict cele două piese semnate de artistul spaniol, care fuseseră de altfel identificate în două colecții contemporane în anii ’80. Celebrele pânze, ajunse în posesia lui Mihai și vândute ulterior, nu erau nici rodul înțelegerii cu comuniștii după abdicare, nici împărțirii averii după moartea lui Carol al II-lea, de pe urma căruia Regele nu a obținut de altfel nimic, ci fuseseră scoase din țară de Mihai I înainte de abdicare, în noiembrie 1947. Detaliile despre transportul și depunerea tablourilor la o bancă elvețiană au fost relatate încă din 1985 în cadru oficial. De asemenea, Suveranul nu a negat niciodată posesia și vânzarea ulterioară a lucrărilor de artă.

Informațiile despre depravarea Regelui erau false și nu au putut fi niciodată probate în vreo curte de judecată. Povestea ”dosarului de corupție” al Regelui s-a stins în negura vremii după 1990. Cu toate acestea, Regele, cunoscut pentru integritatea sa, a purtat mereu acest stigmat nedrept.

[Textul de față are la bază studiul semnat de mine în volumul mai sus amintit]

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp