La Mall, după iepurași

Îmbrăcat într-un hanorac cu o glugă de un portocaliu atât de strident, încât ar putea fi supravegheat de pe Lună – bărbații trebuie ținuți sub control, asta e o lege pe care ar trebui s-o știe de mici – Dudu iese din mașină și pășește hotărât pe scara rulantă care duce spre Mall.

Foto: www.mircea-radu.ro

Calc destul de des pe-aici, pe podelele lustruite ale Ținutului cu Sclipici Absolut, dar niciodată pentru că vreau sau am nevoie de asta. Dincolo că sunt agorafob și mă plictisesc repede, mă irită campaniile la orice, care sunt agresive, de cele mai multe ori tâmpe și nu mă au pe mine-n cătarea lor. Din postere gigant mă văd supereroi și fete cu priviri fără amintiri, cu guri conturate și coapse lungi, genul oricâte probleme ai avea, uită-le! Băncile, pe modelul „suntem aici ca să îți luăm durerea cu mâna" îmi înfig oferte în inimă iar dintr-un afiș mi se spune să iau startul. Să fiu în competiție. Noul „tu" trebuie sa fie mai bun ca vechiul eu care, se știe, era retardat, puturos și nimeni nu dădea doi bani pe el. Din difuzoare un tip de-o veselie falsă (aș fi vrut să îi văd moaca, de ce să mint) îmi zice că sunt în plin moment A-ha! Dar Efectul wow!, oare l-am simțit?... 

Da, l-am luat în plin acum câțiva ani în TOP 5 cele mai jenante situații prin care am trecut, când, la o masă cu un amic și cu un altul pe care nu-l văzusem în viața mea, am început să vorbesc despre televiziune. Le zic că e un tip care pune voce pe reclame, dar mai ales pe anunțuri și promo de emisiuni, un glas sugrumat, ondulat, ultrapompat cu bași, enervant, inuman, sintetic, comic și grotesc în același timp. „Da, dar poate că e vocea stației” și-a dat cu părerea necunoscutul, chestie care m-a ambalat și mai tare – „Așa, și?, am continuat ignorând zâmbetele subțiri deja lățite, aș vrea să îl aud pe ăsta vorbindu-i la ureche nevesti-sii cu vocea aia, rugând-o să-i dea voie s-o facă p-aia rară, „că doar e Noaptea de Revelion, iubito”.

Ziceam de Efectul wow?!… Cel care stătea la masă, venit cu amicul, ERA VOCEA AIA.

Culmea e că n-am regretat nicio clipă ce am făcut și de fiecare dată când îmi aduc aminte, râd. Culmea-culmilor e că tipul, în realitate, nu vorbea cu vocea aia, ci cu una obișnuită, de om normal.

Merg la Mall pentru că trebuie. Iar azi trebuie.

Dudu, fiul meu, e la vârsta „îmi cumperi ceva bun?” iar astăzi a venit rândul iepurilor vii – „Dar vreau doi!” mi-a spus despărțind arătătorul și degetul din mijloc.

Am încercat să îl conving că iepurii nu pot sta în casă pentru că au nevoi în care putem călca; pentru că le trebuie spațiu unde să alerge alături de alți frați ai lor; pentru că se înmulțesc cât ai clipi și în câteva zile ar trebui să decidem cine rămâne în casă - noi sau ei; pentru că ne putem îmbolnăvi din cauza părului; pentru că ne vor crește dinții și urechile noaptea în somn. N-a mers nimic.

Și iată-mă acum, pe scara rulantă, cu el de mână.

„Dacă renunți la iepuri îți pun la întoarcere melodia aia care ne place nouă mult” – încerc, n-am nimic de pierdut.

„Care?”

Îi cânt în șoaptă ”I like to dream, yes, yes/ Right between the sound machine”.

Pauză. Zâmbet. Tăcere care poate fi tălmăcită da, e una din muzicile noastre, dar eu vreau iepurii. 

Dar chiar și așa, cu meciul in prelungiri, înfrânt, n-am să merg țintă la Petshop. Am să ocolesc Mallul, voi amâna momentul în speranța că-n timpul ăsta îmi va veni o idee mai bună sau că el se va răzgândi pur și simplu (asta e o minune divină, dar s-au mai văzut). O să cred în alarmă falsă de incendiu și în posibilitatea ca un activist să spargă cu cotul unul dintre acvarii apoi să scoată de sub bluza de trening planșa aia de carton pe care scrie ”Free Willy!”. Voi spera din tot sufletul la invazia incontrolabilă de ornitofili entuziaști care, la un semn, să deschidă coliviile eliberând păsărelele. Și, desigur, în șansa, fie și una la un miliard, ca un animal cazat vremelnic să facă spume la gură.

Și iată-mă schimbând intenționat destinația, scârțâind un cărucior albăstrui printre rafturile unui supermarket.

Raionul de Legume-Fructe-Pește. Păstrăv, somon, dorada, crap, hering, macrou, barbun, somon, întregi, eviscerați, vii, tăiați rondele, file, întinși pe fulgi de gheață. „Când cumperi pește uită-te-n ochii lui – sfatul lui nenea Toma, poate cel mai mincinos, dar și cel mai grozav pescar pe care l-am cunoscut. Dacă sunt tulburi, te bagă-n spital”.

Puse în lăzi înclinate stau legumele românești (în care sunt înfipte etichete pe care e desenat tricolorul, e ca o izbândă, suntem și noi acolo, în vârful Everestului) și cele venite de peste mări. Apoi e o zonă în care toate încep cu „baby”: baby-spanac, baby-morcovi, baby-cartofi, baby-anghinare, baby-vânătă, baby… come over here; pfuuu, mă simt ca într-o maternitate. Și totuși, cine a avut gândul de a alătura gingașul cuvânt baby unor alimente? Nu e o dileală?…

Trec rapid pe lângă raionul cu iz înțepător si de nesuportat al produselor de curățenie – Dero, Persil, Omo, Bonux, Ariel; toate emană parfumuri florale, ocean breeze, extra fresh, active fresh și mai puțin a curat. Mai știți cum miroseau hainele puse la uscat cu o seara înainte, pe balcon sau direct afară, luate dimineață direct de pe sârmă? A aer și săpun făcut în casă? Așa e curatul și cred că sunt ultima generație de la oraș care mai știe ce înseamnă asta. 

Sticlele de bere sunt aliniate nefiresc pe raft, îi depășesc marginea, așa încât la cea mai mică neatenție vor cădea, se vor face țăndări, spuma se va împrăștia pe jos; cărucioarele se vor opri, lumea se va strânge ca la urs, neatentul va primi din partea tuturor un reproș nerostit. Cu atenția și concentrarea celui care dezamorsează bombe mi-am ținut respirația și am întors ușor o sticlă să citesc eticheta de pe spate. Berea expira în mai puțin de o săptămână. Ce truc! Deci așa; de-aia le-ați așezat așa, micuților…Părăsesc raionul de spirtoase cu bucuria criminalistului care descoperă cine a tăiat-o-n bucăți pe înstărita doamnă Icsulescu, dar și ușor îngrijorat ca voi deveni un bătrân care-și va monta în ușa care dă în palierul blocului un vizor cât gura de tun.

N-am cumpărat nimic; în cărucior stă doar Dudu care e vag atent la ce-l înconjoară; din bâțâitul picioarelor îmi dă de înțeles că nu a uitat de ce suntem la Mall. Să nu plec cu mâna goală, iau la întâmplare de pe un raft o pungă de pufuleți. Ajung la casă. Din locul în care mă aflu o pot vedea pe de-a-ntregul pe casieră; nu-mi trebuie nimic mai mult, apetența mea pentru bizar și pofta de a găsi elemente care să-mi înalțe în al nouălea cer imaginația sunt satisfăcute. Caut cu privirea caseta aia cu două leduri, roșu și verde sub care sunt emoticoanele furios/vesel ca să apăs tare pe verde încărcat de adrenalina pe care o are jucătorul de păcănele imediat după ce a făcut jackpot; caseta e la locul ei, în zona unde-ți umpli pungile, când voi ajunge acolo am s-o votez în orb încă înainte de a-mi cere banii.

Tipa are un coc dublu, uriaș, teșit, mă aștept să coboare din el the Extra-Terrestrial care să mă arate cu degetul lui cu bec si sa-mi ceară ajutorul, E.T. phone home. E artista de operă, genul care nu iese din pielea personajului nicăieri și niciodată, care înghite ou crud fără să se strâmbe; care trece spre bucatarie în rochie albă, vaporoasă, plutind pe deasupra pisicii care continuă să doarmă în hol; care deschide frigiderul, scoate un țipăt, își dă ochii peste cap, răsfiră degetele pe care le duce sub bărbie și zice cu voce de piept „Edgardo! Fug de vrăjmașii tăi….”

Da, toate astea îmi trec cu ușurință prin minte, însă nu mi-o pot închipui cu coarne moi, din burete maron, așezate pe cap așa cum sunt împopoțonate sinistru și trist casierele din supermarketuri în luna Decembrie. E obligatoriu să faceți asta! Atitudinea să fie pozitivă față de clienți! E un must!, parcă îl văd pe șeful mărunțel și isteric răcnind la subalterne, pătruns de solemnitate si rigoare, cu aorta zvâcnind. Probabil că mai sunt reguli de marketing cum e asta, dar găselnița cu femeia-ren e pe cât de neroadă pe-atât de ineficientă – se vând mai multe cutii de fasole boabe, praline, cola la doi litri, tampoane, conserve cu merlucius, friteuze si lichide de desfundat țevi dacă se costumează salariatele, unele aproape de pensionare, așa?… Pe bune?. 

Dar ce mi se pare cel mai grav la porunca asta e că în numele atitudinii trendy-friendly, bietele femei se află într-o postură umilitoare, jignitoare, nefirească, în care niciuna din ele nu ar vrea să fie nici pusă, nici văzută. Nu îmi e deloc greu să-mi imaginez cum un copil îi spune altui copil în recreație, în timp ce înfulecă sandviciuri în curtea școlii „Am fost la cumpărături și am văzut-o pe maică-ta, casiera. O ardea Rudolf” și dă-i râsete. Poate fi ăsta un început de bullying? Așa, timid…

Lucia di Lammermoor ține cu delicatețe aparatul de scanat care nu-i atinge podul palmei, iar eu nu mă pot despărți de cocul ei; bip, bip, bip, ecranul se umple cu denumiri de produse si cifre într-o curgere lentă ca genericul de final al unui film.

Merg mai departe, către raionul ZOO, încet, să întârzii cât pot momentul, pașii unui condamnat la moarte care se-ndreaptă escortat de preot, comandantul închisorii și avocat spre camera unde e scaunul electric.

The End.

Merg mai departe, către raionul ZOO, încet, să întârzii cât pot momentul, pașii unui condamnat la moarte care se-ndreaptă escortat de preot, comandantul închisorii și avocat spre camera unde e scaunul electric. Care ar fi ultima mea dorință, înainte ca gâdele să apese pe întrerupător, cinci minute de pupături și lacrimi cu cei dragi? Să cer o foaie de hârtie și stiloul meu Conway Stewart cu cerneală verde cu care să scriu În totalitatea facultăților mintale, hotărăsc ca întreaga mea avere să se împartă după cum urmează: ….? Îmi voi aduce aminte de taraba din mijlocul Pieții Obor, acolo unde sunt creați cei mai gustoși, binemirositori și zemoși mici de pe suprafața Pământului (locul ăsta ar trebui inclus în orice ghid turistic al României alături de Delta Dunării, Mânăstirile din Bucovina și Cascada Bigăr) și să cer cinci bucăți, chifle, ardei iute și o lingură de muștar pe un carton vălurit? Sau mi-ar fi de-ajuns un pahar cu vin sec, amar și catifelat, roșu ca mantia pe care o va purta Iisus Hristos pe umeri la A Doua Lui Venire?…

„Aș bea un suc!”

Am spus tare cuvintele astea. Oprim la o insulă aflată pe mijlocul holului impecabil de alb și cer un soi de ceai cu bile gelatinoase, ca niște icre de dimensiunile unor coacăze ce plutesc într-un pahar de plastic din care se bea cu paiul. Lichidul e călduț și are gust fad, de nimic; pe limbă am un mehlem dulceag, o pastă subțire care nu dispare minute-n șir. E bleu cum era vopseaua de pe ghereta din tablă așezată vizavi de Biserica Sfântul Dumitru, chiar în stația unde tramvaiul 1 o cotea la dreapta spre Cartierul Colentina, în care un nene cu antebrațe vânjoase ca ale lui Popeye Marinarul frământa o cocă pe care nevastă-sa o felia,o arunca într-o baie de ulei, o răsucea de câteva ori, o scotea arămie și o tăvălea prin zahăr pudră apoi o apuca cu un petec de hârtie lucioasă și ți-o-ntindea – na, ia gogoașa și dă-mi un leu cincizeci. Acolo și atunci vedeai cum se face și din ce e alcătuit ce ai comandat. Știai cum va fi gustul înainte de a băga în gură! În vremurile alea, chiar dacă nu era atât de bogat, gustul era cinstit.

O salutăm pe fata înaltă, cu ecuson verzui care ne poftește înăuntru. Vă cunosc de la televizor!, îmi zice și-mi zâmbește cu tâlc. Dau din cap – pe bune, ce-aș putea face mai mult?… În fața mea sunt cutiile din plexiglas, găurite pentru o bună circulație a aerului și căptușite cu rumeguș în care stau iepurașii. Sunt cinci. Pe alese. Cât fiul meu le bate în geam și vorbește cu ei, fac un tur – găsești tot ce vrei și ce nu vrei, de la cuști pentru transport pisici, la hrană pentru gupi, lese, zgărzi, recompense și batoane care imită carnea, vitamine, căsuțe,cuiburi și colivii goale, dar și cu papagali de de diverse soiuri, porcușori, rățuște, găinușe din cauciuc; mi-am întrerupt panoramarea când am dat de el…

Ea își plimbă privirea cu simpatie de la el la mine și-i spune ”Sigur. Dar știi că iepurașii se cumpără odată cu șarpele”. Uimire. ”Ce șarpe?”. ”Uite, cel de acolo” – și i-l arată. Sunt curios: ”Nu se poate face o excepție?”. ”Din păcate, nu. Aceasta este regula pe care o aplicăm tuturor clienților noștri”. 

Stătea nemișcat pe un strat de nisip, sub o lampă lividă și mă aștepta. Aș fi putut schimba direcția văzându-mi de alt drum sau, mai normal, m-aș fi întors la copilul meu, dar nu. Din câțiva pași am fost acolo și m-am aplecat, așa încât ochii noștri să fie la aceeași înălțime. Față în față, despărțiți de o sticlă subțire, ne uitam unul la altul așa cum niciodată n-o făcusem. Niciodată.

Nu mi-a fost teamă, nu am simțit fiori pe șira spinării.

Nu mi-a fost silă, dar nici milă de el.

Gusta aerul cu limba pe care o scotea din când în când, atent la vibrațiile pe care i le transmiteam și mă privea superior, cu ochii lui mari care nu clipeau. Cumva, cred că știa că sunt om. Că fac parte din specia aia ușor de păcălit, doar cu un măr – da, cred că ultimul om pe care l-a luat în serios a fost Eva, atunci, înainte de mușcătură.

Și am zâmbit. „Când nimic nu părea sa iasă cum voiam, când îmi jucasem toate șansele și epuizasem încercările, ai apărut tu, prietene. Tu vei fi salvarea mea.”

Am plecat.

Știam ce voi face.

Se uită la fata înaltă, cu ecuson verzui și-i spune că vrea să cumpere doi iepurași. Ea își plimbă privirea cu simpatie de la el la mine și-i spune „Sigur. Dar știi că iepurașii se cumpără odată cu șarpele”. Uimire. „Ce șarpe?”. „Uite, cel de acolo” – și i-l arată. Sunt curios: „Nu se poate face o excepție?”. „Din păcate, nu. Aceasta este regula pe care o aplicăm tuturor clienților noștri”. Din câte-mi dau seama, nu există regret, prețul era mult prea mare; în plus, după cinci minute de joacă el își consumase cheful de a avea iepuri. Spunem la revedere și ieșim. Prin vitrină, îi mulțumesc fetei șoptit; făcuse ce o rugasem și jucase rolul fără greș. Îmi surâde cu expresia aia de vă cunosc de la televizor!

În mașină, pe bancheta din spate, Dudu îmi spune râzând „Te rog, îmi pui muzicile alea care ne plac nouă?”

Din boxe, la volum satisfăcător spre tare se aude ”I like to dream, yes, yes/ Right between the sound machine….Well, you don’t know what we can find/ Why don’t you come with me little girl/ On a magic carpet ride”.

Demarez. La primul stop deja eu fac tobele, iar el dă din cap, așa cum a văzut la marii chitariști.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp