La finalul zilei, în locul preferat de pe canapea, m-am gândit la fericire. Concluzia mea îi poate surprinde pe mulți

sursa foto: Profimedia

În sfârșit, mă așez în locul meu preferat de pe canapea. E deja seară, vasele sunt în mașina de spălat, cumpărăturile aranjate în frigider, pachetele cu mâncare pregătite, hainele scoase din uscător și task-urile din proiectele de la job bifate.

Seara e momentul meu de respiro, în care am timp să mă gândesc un pic la altceva… la fericire, de exemplu. Și, da, mă simt fericită, dar realizez și că am muncit toată ziua pentru fericirea asta.

Fericirea e un concept greu de definit; primul gând al fiecăruia poate indica ceva diferit. Plus, e o diferență între momente de fericire (date de plăcere, confort, emoții pozitive) și o stare generală de bine pe care o ai când, în principiu, ești mulțumit cu multe aspecte din viața ta.

Genul acesta de fericire nu îmi dă târcoale, așa, pur și simplu, stând în locul meu preferat pe canapea toată ziua și privind în telefon la video-uri cu bebeluși (deși, trebuie să recunosc, mă amuză foarte tare). Fericirea asta cere să fac lucruri. Și îmi vine în minte cel mai bun exemplu… acela al mamei.

Privind în urmă, la anii în care mergeam la părinți la masă în fiecare sâmbătă, îmi dau seama cât efort depuneau ei să fim toți acolo, cu partenerii de viață și copiii, să avem acele momente prețioase împreună. Începeau să facă cumpărături pentru masa de sâmbătă încă de miercuri, iar joi mama deja avea planificat ce și cum să gătească. Lua în calcul că unuia nu-i plăcea usturoiul, altul nu suporta brânza, un nepot voia șnițele, iar altul chifteluțe și tot așa… Muncea ore în șir pentru masa asta, dar n-ar fi renunțat la ea pentru nimic în lume. Tradiția a fost instaurată după ce am plecat fiecare de acasă și a continuat ani și ani la rând. Continuă și acum, în special de sărbători, când reușim să ne adunăm toți. Dacă o întreb pe mama, pentru ea, mesele astea sunt parte din fericirea ei de-o viață.

Tot ce are valoare pentru noi cere efort: relațiile pe care le avem; sănătatea noastră; cariera și, implicit, câștigurile financiare; contribuția, într-un fel sau altul, la o lume mai bună; și chiar micile lucruri pe care le facem zilnic ca să menținem echilibrul micului nostru univers.

Ne setăm obiective, ne străduim să le atingem și, foarte important, vrem ca viața noastră să aibă un sens, să fim utili. Fără un sens, nu prea înțelegem ce e cu noi pe aici.

Totuși, lucrurile par să se schimbe și încă nu știm cum o să se așeze.

Noua eră tehnologică în care am intrat dă naștere unor noi dezbateri, de la cele pesimiste – dispariția multor joburi așa cum le știm astăzi, cu imposibilitatea multora de a se adapta unui nou stil de muncă sau de a învăța să facă altceva – până la unele extra-optimiste – promisiunea unei bunăstări generalizate, în care nu va mai fi nevoie să muncim.

Economistul Daniel Susskind scrie, în „A World Without Work”, că munca nu ne oferă doar venit, ci și sens, iar riscul șomajului tehnologic nu e doar economic, ci și profund uman: „Un job nu e doar o sursă de venit, nu e atât de simplu. Munca dă vieții un sens, o direcție… Amenințarea șomajului tehnologic are această latură – va lipsi pe mulți oameni nu numai de venitul financiar, ci și de sentimentul că sunt utili, că au un rost; va aduce un gol imens nu numai în piața muncii, ci și în viețile oamenilor”, scrie el.

Fenomenul e ușor de observat, în special în cazul persoanelor care ies la pensie. Unii cad în depresie, alții pur și simplu refuză să se pensioneze – este binecunoscut fenomenul profesorilor care continuă să predea, al medicilor care continuă să vadă pacienți etc. Așadar, nu e vorba doar despre bani, iar câștigurile financiare sunt deseori expresia modului în care poți contribui la bunăstarea celor dragi, a faptului că ești util în „tribul” tău.

Există zeci de studii despre toate astea. Eu am vrut doar să pun în perspectivă ceea ce simt — contradicția dintre oboseală și mulțumirea de a fi contribuit cu ceva — și ceea ce poate urma: o lume necunoscută, în care va trebui să ne regândim scopul și utilitatea, poate chiar să redefinim termenii fericirii. Probabil că efortul psihologic de a ne menține echilibrul va fi din ce în ce mai mare.

Mi-e clar că e complicat, așa că revin cu gândul la „acum”, și îmi ofer un alt fel de fericire, ușor de înghițit și de explicat, materializată într-o bucățică de ciocolată. Și mă cufund în colțul meu de canapea, de unde cam atât am avut de relatat.

Articolul publicat inițial pe blogul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp