M-am operat într-un spital de stat și am avut un șoc. Șocul că și în România se poate să fii tratat „ca afară”

Foto: Guliver Getty Images

Sunt la o săptămână distanță după prima mea intervenție chirugicală cu anestezie generală, n-am prea mare putere să bat în taste și mi se par ușor îndepărtate vremurile când voi fi din nou capabilă să alerg între cele două joburi, apoi să merg la un eveniment/conferință/workshop, fără să îmi scape, între timp, vreo noutate cinematografică sau vreo ieșire cu prietenii mei.

Mă gândesc cum se poate ca mâine când colegii mei ar avea mare nevoie de eu să nici nu pot să fiu cu ei. Însă povestea pe care o am de spus în timpul acestui repaus forțat nu este una lipsită de speranță, ci una care arată că și într-un spital din România se poate. 

În urmă cu aproximativ patru ani, după îndelungi căutări am ajuns la cel mai realist ortodont pe care l-am întâlnit – dr. Roxana Ștefănescu – un medic de o decență extraordinară, care m-a însoțit și susținut în tot procesul, cu răbdare, sfaturi, încurajări și explicații care m-au ajutat să iau deciziile potrivite. Au fost seri când a stat cu mine până la ore târzii și mi-a explicat fiecare aspect, împletind informațiile medicale cu înțelegerea la nivel uman. Este medicul ortodont pe care l-aș recomanda și îl recomand tot timpul, fără cea mai mică ezitare.

Nu așa stăteau însă lucrurile în cazul deciziei pe care o aveam de luat: aceea de a mă opera sau nu – ca definitivare a tratamentului ortodontic. Era vorba despre o intervenție stomatologică complexă sub anestezie generală, care putea fi făcută la un spital de stat la Cluj sau la câteva clinici private din București, la niște costuri total inabordabile.

Eram foarte ezitantă însă am luat decizia de a merge mai departe și de a mă opera la Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj Napoca, secția Chirugie Cranio-Maxilo-Facială. Am luat decizia în decembrie, iar operația urma să aibă loc în martie. În tot acest timp, am fost sunată de echipa medicală care îmi cerea diverse analize - mi-au făcut liste cu ce trebuie să am cu mine, mi-au răspuns la toată suita de întrebări la ore târzii, tot timpul cu empatie și „cu mare drag”. Medicii și rezidenții de aici vorbesc cu fiecare pacient, le explică fiecare pas, etapă, proces, au foarte multă răbdare și, repet, și mai multă empatie.

Astfel că, atunci când vine ziua stabilită, purced, după ani de ezitări și frământari, și mă internez regulamentar în spital. Merg pe strada Moților în Cluj însoțită de mama și îi zic: Îți vine să crezi că se aude Rapsodia română acum în timp ce merg spre spital? Zâmbim și încercăm să rămânem cu asta ca să evităm discuții de genul – oare o să fie bine, etc. Ne luăm la revedere și încep procesul de instalare în ceea ce urma să fie spațiul de cazare din următoarele zile.

Primul șoc al unui om care a văzut, fie ca pacient, fie ca însoțitor, spitale de stat și private, este cel al disciplinei și curățeniei. Mai întâi, te schimbi într-un vestiar alocat pacienților, hainele și alte bunuri rămân încuiate pe perioada internării acolo, de unde le poți accesa tu sau aparținătorii. Apoi, urmează internarea propriu-zisă – salonul de două persoane are baie cu duș și un frigider. Mă uit spre Parcul Central pe geamurile impecabil șterse și nu pot să nu-mi amintesc de o povestire a tatălui meu care a călătorit foarte mult și care spunea că odată, în Paris, s-a uitat fascinat la o persoană care ștergea geamurile și privea din toate unghiurile dacă sunt impecabile – câțiva ochi sigur au privit și pe aici din mai multe unghiuri.

Nu apuc să zâmbesc la amintirea povestită de tata, că scurtul meu moment de depănat amintiri este întrerupt de medicul de gardă care vine la mine, se uită pe dosarul cu analize și îmi povestește cum o să decurgă lucrurile a doua zi. După plecare lui, îmi amintesc cum acum câțiva ani, tot duminica, la unul dintre spitale de urgență din capitală, mama era să intre în operație cu un diagnostic diferit, tocmai pentru că nimeni nu citise de câteva ore de când agoniza în urgențe analizele. Salvarea noastră a fost sora mea, la vremea aceea studentă la Medicină (nu pot să nu-mi amintesc cum a întrebat într-un salon întreg cum vor face intervenția având în vedere anumite complicații și deodată, într-un salon de 6-8 persoane s-a așternut o liniște totală când medicul nu știa ce să răspundă).

Adorm. A doua zi, la 5:30, ușa de deschide – o doamnă zâmbitoare, îmi spune că pot să încep să mă pregătesc, va urma vizita medicilor și se apucă și șterge tot prin cameră, încât încep să mă întreb dacă nu își imaginează că am dat vreun party noaptea acolo. La vizita medicilor, nu pot să nu mă gândesc că sunt foarte tineri, nu mai zic că sunt cei mai frumoși medici, dar nu am timp să zăbovesc pentru că urmează să plec la sală în scurt timp. Din nou, citire analize, o scurtă discuție cu medicul cu privire la un indice din sânge mai problematic și la ce trebuie să fac după. Ajung pe propriile picioare la blocul operator. 

Cu două zile în urmă trecusem prin experiența fermului “hai dezbracă-te!” din partea unui medic la care îmi făcusem analizele pe meleaguri bucureștene, prin urmare, aveam antrenament – numai că de data asta mi se explică cât și cum, și de ce și până să apuc să mă dezmeticesc sunt pe masa de operație unde din nou, mi se spune calm cât o să dorm.

(...)

La trezire merg încurajată, dar buimăcită, pe picioarele mele până la salon și acela este momentul când se declanșează iadul – vomit sânge și nu mai știu neapărat ce este în jurul meu.

M. una dintre medicii cu care am ținut legătura vorbește cu mine și îmi zice că o să meargă să vorbească cu aparținătorul, care nu are voie să mă viziteze în salon. Văd doar că tot timpul cineva mă șterge, încurajează și îmi spune că am niște stări normale. Dar cineva-ul ăsta se schimbă mereu – uneori pe eticheta lui scrie Dr..., alteori nimic. Normalizează situația, îmi deschide geamul, mă încurajează, îmi verifică perfuzia, îmi schimbă așternuturile, îmi prinde părul delicat, mă avertizează ce mișcare face. Spre seara târziu, vine o domnișoară la fel de frumoasă (știu că tot repet, dar cred că expresia aia cu oameni frumoși a pornit de pe aici) care îmi spune că o să mă ajute să mă ridic și o să-mi fie mai bine. Mă uit la ea și nu înțeleg ce nu înțelege – NU POT și știu cât de multe pot să duc. După 15 minute nu prea înțelegeam eu cum puteam – mă ajută să renunț la hainele pline de sânge și să mă ridic în picioare, mă sprijin de perete și vrea să mă ajute să merg la baie, refuz și mă descurc, ajung din nou în pat și parcă am altă stare.

Vine din nou medicul de gardă, mă verifică, pansează, îmi prinde părul și vorbește ceva cu mine. Asistenta îmi face un calmant și reușesc să adorm până a doua zi. Sper că ați reținut - 5.30 când se reia rutina curățenie la sânge, aerisit, temperatură, vizită etc.

Sora mea medic îmi povestea cum Harvey Cushing își îngrijea personal toți pacienții. Cam așa stau lucururile și aici toate aspectele acestea care țin de igiena unei operații sunt verificate de doctorul Simion Bran care îți face operația.

Tonusul unui pacient aici este mult mai bun și pentru că totul se întâmplă coerent, fiecare își face treaba, și fiecare om este alocat pe bucățica lui și știi pe ce să-l abordezi, fără să te gândești – “aoleu asta este aia/ăla care nu știe, nu face, țipă sau răspunde în doi peri.”

De asemenea, experiența aceasta mi-a întărit convingerea că atunci când există un manager bun lucrurile se desfășoară altfel. Managerul, conf. dr. Simion Bran, a venit în cel puțin două dimineți la 5:50, a discutat cu personalul, a verificat informațiile.

Iar acum urmează partea cea mai delicată a lucrurilor – evident toată lumea m-a întrebat – ești pregătită, ai bani, ai dat șpagă, cât? Evident, și eu m-am interesat. A fost de altfel, singurul aspect aspura căruia m-am interesat. N-am citit nimic despre operație, pe forumuri sau alte site-uri, aveam încredere în medici și știam că va fi bine. Revenind, am plătit 10 (zece) RON coplata în toată această spitalizare. Sigur, acum urmează corul vocilor care spun – “lasă că le-au mărit salariile, ar fi culmea să mai ia și șpăgi”. Situația asta nu este acolo de cele câteva luni de când s-au milostivit niște domnii să mărească salariile, așa stau lucrurile acolo de cel puțin patru ani – cea mai veche poveste de atunci o știu. Iar medicii chiar merită cele mai bune salarii – pentru că lucrează direct pe noi, ei nu au posibilitatea să pună gard viu ca să acopere o lucrare nereușită.

Un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult, singura triere care se face la intrarea în cabinet este a urgențelor medicale sau a intervențiilor, nu există alte criterii – iar medicii care îi invită pe pacienți în cabinet le zâmbesc, îi ajută cu bagajul dacă se internează.

Dacă ar fi să sintetizăm esența, ce am văzut și trăit eu la clinica de la Cluj este o metodă de bune practici, care se bazează pe niște principii simple – empatie față de actul medical, disciplină și fiecare angajat pe bucățica lui să-și facă meseria. Și astfel, cu bucățele mici din puzzle ajung să spun aici un mare mulțumesc echipei medicale de acolo, pentru că totul se întâmpla atât de rapid că nu cred că am apucat să spun de fiecare când am simțit! Și evident, doamnei doctor Roxana Ștefănescu, fără de care nimic nu s-ar mai fi povestit!

Această poveste este un exemplu că se poate și la noi, cu eforturi, dar se poate și ține de fiecare dintre noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp