Câteva zeci de mii de tineri nu s-au înscris la bacalaureat. Alte câteva zeci de mii nu vor lua examenul. Un oraș întreg de creiere și de potențial uman se pierde pe drum, anual, sau, dimpotrivă, hotărăște că drumul, în sine, nu merită.
Fenomenul este în trendul mai general, european-mulți tineri aleg să iasă mai repede din școală, iar la extrema cealaltă, un număr din ce în ce mai mare de copii e prins de spirala inflaționista a diplomelor: dublele doctorate sau studiile postdoctorale sunt deja obișnuințe completate neapărat de nume răsunătoare de facultăți sau profesori cu palmares.
Tendința se resimte și la noi, diluată de un specific național jenant.
La o extremă, avem copiii "incapabili"- mulți din mediul rural, marcați de sărăcie, familii disfuncționale și provocări socio-emoționale care au nevoie de pedagogie recuperatorie. Alții-pur și simplu copii de nivel mediu sau cu mici dificultăți de învățare, etichetați ca fiind "slăbi" încă din clasele primare și abandonați în favoarea celor mai puternici sau bine susținuți de familiile lor.
Aceștia din urmă au drumul consistent dublat de sistemul semiprivat al meditațiilor. În mare parte, ei nu sunt meritul școlii, deși îi sunt utili pentru că slujesc ca paravan-ei și rezultatele lor-pentru toate rusinoasele ei nepăsări. Mulți dintre acești tineri ajung departe-uneori, la propriu, peste hotare. Reușita lor e privită cu mândrie națională și ca pretext de negare ipocrită a dezastrului majorității noastre sau mediei noastre de creiere și resursă umană.
Târâm în școală, până la finalul liceului, o mulțime de copii despre care știm sigur că nu își vor putea lua examenul. Îi facem obiectul muncii noastre ca să justificăm catedre și salarii -îi trecem artificial clasa, deși mulți abia știu să scrie. O masă de manevră care a pierdut startul încă din clasele primare, plină de resentimente, complexe de inferioritate, agresivitate și stimă de sine aproape zero.
Trei sferturi și mai bine din potențialul de inteligență al României e pierdut din primii ani de școală. Principalul vinovat este cultura noastră discriminatorie și aparent concurențiala. De aici, profesori mediocri și practici distructive. Copiii care nu țin pasul sunt disprețuiți sau învinovățiți. Nu există programe recuperatorii și personal auxiliar relevant în școli; și chiar dacă ar exista, ar fi subminate de credința noastră limitată că lumea se împarte între proști și deștepți. România nu și-a diversificat încă modelele de reușită și lucrul acesta merge mână în mână perfect cu o economie disfuncțională, care nu are nevoie de paliere diferite de expertiză sau deprinderi profesionale. Nu mai avem școli profesionale; pentru că meseriile nu mai sunt respectate, nici tinerii care ar putea să le practice nu ies cu frunțile sus din trenul școlirii atunci când ar fi momentul s-o facă.
Târâm în școală, până la finalul liceului, o mulțime de copii despre care știm sigur că nu își vor putea lua examenul. Îi facem obiectul muncii noastre ca să justificăm catedre și salarii -îi trecem artificial clasa, deși mulți abia știu să scrie. O masă de manevră care a pierdut startul încă din clasele primare, plină de resentimente, complexe de inferioritate, agresivitate și stimă de sine aproape zero.
Pe de altă parte, dincolo de problemele sociale, avem mulți copii care eșuează pentru că programele și evaluările sunt alcătuite supradimensionat, peste puterile medii ale vârstelor școlare. Copiii români învață, foarte de mici, gustul neputinței și al ratării. Avem un sistem școlar gândit parcă anume să trezească, de timpuriu, mari complexe de inferioritate și sentimentul că nimeni nu e suficient de bun.
Nu facem lucrurile încet, simplu și sistematic, nu punem întâi bazele, ca mai apoi, odată cu vârsta, să diversificăm și să adâncim. Programele școlare și pedagogiile de la clasă nu respectă principii de bază ale învățării: de la simplu, la complex, de la concret, la abstract. Lucrurile sunt grăbite, aglomerate, juxtapuse haotic, cu presiune emoțională, împovărare și silă. Nu reușim să cultivăm suficiente momente de triumf; ținem, cu orice preț, să le arătăm copiilor noștri că sunt insuficienți, iar cartea se face pe burtă, târâș, cu transpirație și greață tradițională.
Sigur că elevii români fac matematică pe pâine-cu doi ani înaintea colegilor din alte țări. Nu există postac naționalist care să nu fi folosit fraza asta obsesiv, în apărarea școlii românești. Asta ne aduce așa mândrie națională, că uităm complet dacă este oportun- de pildă-să-i învățam pe cei de 7-8 ani deja ecuații sau sisteme de ecuații. În condițiile în care mulți nu înțeleg fenomene simple din lumea vie. Învățătorii trec la predarea metodelor algebrice cu mult înainte de așezarea logică a conceptelor numerice în capul celor mici. Știu copii de clasă a III-a care fac pe bandă probleme prin metoda grafică-una care presupune reprezentarea numerelor prin segmente-dar o fac mimetic, fără nici cele mai necesare salturi întru abstractizarea relației număr/segment. Foarte multă matematică de care, poate, mulți sunteți mândri se bagă pe gât copiilor, ca reflex mecanic. Mulți o execută, puțini o înțeleg. Același lucru se întâmplă și la celelalte discipline.
Conținuturi prezentate sec și anost, evaluări cu pretenții elitiste, asmuțirea copiilor unul împotriva celuilalt, în falsă concurență-toate duc la abandon școlar-dacă nu unul fizic, cel puțin unul emoțional. Mulți copii dezangajați, absenți sufletește de la propria creștere, pentru care școala e aproape un viol.
Scopul nostru e să înțelegem că fiecare individ contează. Că fiecare copil - cu modul lui de a gândi și conștiința lui mai mult sau mai puțin trează - va afecta nivelul de trai al propriului meu copil. Că fiecare om e construit cu o menire pe lumea asta: pentru viteza lui de gândire și ritmul de învățare nu poate fi judecat, cum nu poate fi tras la răspundere nici pentru culoarea pielii sau a ochilor.
Oboseala asta teoretică pare încă să aducă multă mulțumire părinților care, ostatici prin convingeri propriei educații, nu și-au pus încă problema dacă "a face carte" este echivalent cu "a înghiți carte". Prin urmare, mulți dintre aceștia perpetueaza inconștient interesele de menținere a sistemului și își împing copiii în mașina de creat slugi. Pentru că ani întregi de școală, petrecuți fie în conformism, fie în delăsare acceptată de toți și perpetuată cu note de trecere de la o clasă la altă, nu pot să nu distrugă încrederea acestor tineri că vocea lor contează sau că au de ales.
Nu știu dacă nu cumva problema bacalaureatului nu e falsă. Este el un sistem de referință al reușitei noastre? Are sens să ne facem un țel din creșterea notelor când ele sunt calculate după programe îmbâcsite și cerințe care nu descriu competențe, ci reflexe de tocilar?
Cred că trebuie să ne punem problemă creierelor acestei țări după criterii ecologice: Cât salvăm? Cât reciclăm? Care este locul potrivit pentru fiecare? Este examenul un scop în sine? Nu!
Scopul nostru e să înțelegem că fiecare individ contează. Că fiecare copil - cu modul lui de a gândi și conștiința lui mai mult sau mai puțin trează - va afecta nivelul de trai al propriului meu copil. Că fiecare om e construit cu o menire pe lumea asta: pentru viteza lui de gândire și ritmul de învățare nu poate fi judecat, cum nu poate fi tras la răspundere nici pentru culoarea pielii sau a ochilor. Că școala are ca scop desfășurarea potențialului în fiecare, necomparativ. Și că norma de testare ar trebui să se adreseze unei medii de bun simț.
Copiii performanți vor excela în orice sistem. Ei sunt supraviețuitori naturali. O țară, însă, se construiește cu o medie solidă, compactă, fără complexe de inferioritate și resentimente. O școală bună respectă fiecare minte ca pe o resursa naturală. Orice copil are ceva de dăruit în lumea asta. E trist și absurd să îl târăști prin școală, să te servești de numele lui în catalog, ca mai apoi, să îl lovești de un examen ca de un zid, unul despre care știm, de mult timp, că nu e pe măsura lui, și, mai ales, deloc pe măsura eforturilor noastre de dascăl.
România suferă de multă ipocrizie. Alertele noastre statistice despre eșecurile la examene sunt pretinse surprize. Cu toții știm că nu facem nimic pentru copiii din mediul rural, pentru copiii cu ritmuri diferite de învățare, pentru copiii - tot mai mulți - cu probleme emoționale, de atenție sau motivație.
Nu, nu putem să ne facem un scop din creșterea numărului de înscriși la bacalaureat. Scopul nostru trebuie să fie întâi sinceritatea și acceptarea adevărului despre cine suntem, ca oameni. Deocamdată suntem toți complici la uciderea celui mai important potențial de gândire și energie umană.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pe langa mentalitatea parintilor care atat au stiut - sa ma trimita sa fac o meserie care se cauta la vremea aia - respectiv contabil, finantist, si care mie nu mi-a placut DELOC, desi am trecut cu brio prin liceul de specialitate cu o nota respectabila si luata pe bune la sfarsit de an cat si la bacalaureat, scoala romaneasca nici acum nu are materii noi, optionale, care exista in piata.
Sunt de parere ca deja la clasa a 5-a, elevii isi stiu oarecum directia si ce le place sa invete, urmand ca mai departe, la liceu, sa aprofundeze respectiva materie. Dar noi suntem robotii care invatam de toate, si nimic bine. Un exemplu de rebel aici, care s-a certat cu toata familia, la 16 ani cand am pus mana pe prima carte de Linux cumparata din pasajul Universitatii de la chioscul care avea ziare si reviste straine, iar pe vremea aia nimeni nu stia ce va deveni IT-ul peste 10-15 ani Daca as fi avut sustinerea scolii in primul rand, si parintii ar fi putut fi indrumati de profesori sa ma redirectioneze catre domeniul asta mai devreme, probabil n-ar fi durat 20 de ani sa ajung unde sunt acum, ci poate 10. In ecuatia asta am lasat de-o parte frustrarile si incapacitatea de vorbi liber, pe care scoala romaneasca ti le "dezvolta" extrem de bine.
Insa ce ti s-a intamplat in clasa a 11-a e absolut normal. Si eu eram convins intr-a 11 ca analiza sau algebra nu folosesc fix la nimic, iar geometria e doar metoda saracului de a rezolva probleme pe care un calculator le rezolva mult mai repede si mai bine decat tine. Pentru mine matematica era doar un joc abstract, uneori amuzant, alteori nu, insa nimic mai mult de un joc. I-am descoperit farmecul si utilitatea 3-4 ani mai tarziu, ca student la politehnica. Insa cand pentru foarte multi e deja prea tarziu, dezgustul si lehamitea sunt deja instalate. Plus ca nu toti vor face politehnica sau fizica sau mai stiu eu ce asa ca s-ar putea sa nu afle toata viata la ce foloseste matematica.
In rezumat, matematica de liceu se preda la modul "iti bag acum pe gat solutia unei probleme despre care poate o sa auzi peste 5 ani". Ceea ce e absolut stupid.
Sunt sigur ca daca inainte de derivate ti s-ar fi dat o problema concreta de rezolvat, sau ti s-ar fi spus o poveste de o ora despre istoria calculului integral ai fi fost mult mai motivat sa le intelegi ulterior. Insa deh, asta nu face parte din programa si nici nu e subiect de olimpiada.
Articolul spune ca aia cu mai putina carte sunt mai slugi decat aia cu mai multa carte. Hm... ore suplimentare, termene limita, stres. Apoi urmeaza: fitness, terapii, calmante...
Eee.. se lauda si ei ca-s mai bine cotati: masina, vacante, city-break-uri, shoturi...
Adevarul este nene ca alergam dupa trai bun si muncim din greu pentru niste nimicuri cum ar fi telefoanele. Cat banet dadura parintii nostri pentru un video sau un tv color Doamnee..!! Salariul pe 2 ani de zile. Suntem slugile modei, falei si nesatuilor.
Si suntem asa de prosperi cu scoala noastra meritocratica cu tot ca se inghesuie americanii si olandezii si finlandezii sa emigreze in Romania.
Profesorii și părinții pot să încerce să facă pe naiba-n-paișpe dacă au în față o programă strictă, reguli rigide, atitudini învechite.
Când cadrul legal și etic al educației din România va exista, vor apărea și profesorii dedicați care să croiască un viitor copiilor. Până atunci, aceștia pleacă de scârbă...