Mesajul clar al UE: Vreți bani europeni? Atunci, reformați justiția și luați măsuri ferme în ce privește lupta anticorupție

Foto: Inquam Photos / George Călin

Încercarea de subjugare politică a sistemului de justiție în anii 2017 – 2019 prin așa-zisa reformă a justiției (modificarea legilor justiției), precum și crearea unor pârghii de control privind independența justiției din România și crearea de reale dificultăți organelor penale în a combate infracțiunile de fraudă financiară, evaziune fiscală și corupție a fost sancționată de recenta decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Dacă România nu revine asupra acestor modificări și dacă nu identifică și pune în aplicare instrumente apte de a asigura că independența justiției nu (mai) este afectată și dacă lupta anticorupție nu primește sprijin efectiv și concret din partea puterilor legislativă și executivă, va avea probleme reale în accesul la fondurile UE. În acest sens, Inspecția Judiciară și procesul de numire la Curtea Constituțională trebuie să cunoască modificări profunde, iar Secția Specială de anchetare a magistraților trebuie desființată.

UE nu mai este dispusă să accepte jumătăți de măsură și de adevăr livrate instituțiilor UE. Pentru a avea o dimensiune reală a determinării Comisiei Europene și a celorlalte instituții UE, exemplul recent este legat de acordarea celor peste 29 miliarde de euro prin PNNR (Planul Național de Relansare și Reziliență), Comisia punând o condiție clară, printre alte condiții, pentru autoritățile române în ce privește acordarea acestor fonduri generoase: reforma justiției (modificarea legilor justiției) și întărirea luptei anticorupție.

Entuziasmul inițial al aderării statelor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană, după căderea comunismului, a fost înlocuit, după încheierea diferitelor valuri de integrare, de îngrijorări legitime ale vechilor state membre, precum și ale instituțiilor UE cu privire la regresul unora dintre noii membri de la valorile democrației și statului de drept.

Imediat după ce unele noi state membre din valurile de aderare 2004, 2007, 2013 nu au mai fost constrânse de condițiile de preaderare și au apărut derapaje de la valorile democrației, statului de drept și drepturilor fundamentale, instituțiile UE și celelalte state membre au realizat cât de puțin funcționale sunt mecanismele de prevenție și sancțiune din tratatele fondatoare ale UE.

S-a demonstrat că simpla îndeplinire a criteriilor politice de la Copenhagen (1993) la momentul aderării nu a garantat faptul că după aderare nu ar mai fi posibil regresul de la valorile fondatoare ale UE – democrația, statul de drept și respectarea drepturilor fundamentale ale omului ale unor state devenite membre depline ale UE.

Ungaria și Polonia, începând cu anul 2012, la care s-a adăugat, din nefericire, în perioada 2017 – 2019, și România, au fost și încă sunt statele problemă pentru UE în ce privește statul de drept, cu toate componentele sale: respectarea supremației legislației UE, funcționarea justiției în sensul de a nu fi subjugată politic, lupta anticorupție, etc.

În ultimii ani, problemele derapajului de la aceste valori au generat ample dezbateri la nivel european, inclusiv prin propuneri privind apelarea la mecanisme pe care instituțiile UE le aveau la îndemână sau crearea unor mecanisme noi, apte să răspundă acestor provocări. Unele din aceste mecanisme au fost adoptate recent de către Comisia Europeană, de Parlamentul și Consiliul European: Mecanismul Statului de Drept şi Regulamentul privind un regim general de condiționalitate pentru protecția bugetului UE.

În plus, România a „beneficiat” și de un mecanism special, de verificare și cooperare, adoptat de Comisia Europeană în decembrie 2006, respectiv celebrul MCV, tocmai pentru că multe din vechile state membre au exprimat la momentul aderării îngrijorări cu privire la corupția din România și la funcționarea justiției în acord cu valorile statului de drept.

Ce este important de subliniat este faptul că actualul cadru pe care instituțiile UE l-au adoptat în ultimii ani, respectiv mecanismul statului de drept și Regulamentul privind condiționalitatea accesului la bugetul UE, este mult mai în măsură să corecteze conduite inacceptabile ale unor state membre în ce privește statul de drept, decât așa-numita „opțiune nucleară” conținută de art. 7 din Tratatul UE (text care presupune un mecanism greoi de sancționare).

De acest lucru trebuie să fie conștiente autoritățile române, în special Parlamentul și executivul din România, dar și instituții judiciare, cum sunt Consiliul Superior al Magistraturii în special. Simpla afirmație a autorităților române că se dorește repararea „reformei judiciare” din anii 2017 – 2019 nu ajunge, asta e clar. Raportul privind mecanismul statului de drept se publică de Comisie în fiecare an, începând cu 2020, și poate conduce la restricționarea sau chiar sistarea fondurilor UE de care România are nevoie cu atâta disperare.

Până la urmă, cetățenii români nu sunt vinovați de lipsa de determinare a autorităților române de a reveni la un făgaș firesc, normal, adecvat funcționării statului de drept. Pentru că de acești bani, care vin în economia României, ar trebui să profite în primul rând cetățeanul român prin slujbe sigure, străzi și autostrăzi funcționale, instituții naționale eficiente, etc.

Această presiune pusă prin intermediul MCV de Comisie în anii de dinaintea „reformei judiciare”, dar și de Parlamentul și Consiliul European, precum și de unele vechi state membre, au condus la anumite reforme structurale în domeniul justiției și în lupta anticorupție. De altfel, raportul MCV din ianuarie 2017, publicat de Comisie și aprobat, ca atare, de Consiliu, consemnează cu satisfacție, la 10 ani după instituirea CVM, că se evidențiază „ ... o tendință și un bilanț pozitive care indică progrese importante și un caracter ireversibil tot mai pronunțat al reformelor puse în aplicare în cadrul MCV”. 

Cât de ireversibil a fost acest proces s-a văzut imediat după publicarea acestui raport, când, sub auspiciile unei noi puteri politice instalate la București, s-a declanșat o așa-zisă „reformă judiciară” în anii 2017 – 2019. Reformă judiciară care, însă, a zguduit din temelii sistemul judiciar ce pornise pe un drum ce părea a fi ireversibil.

În fapt, așa cum demonstrează recenta decizie a Curții de Justiție a UE (18 mai 2021), „reforma”, în unele puncte cheie ale ei, a însemnat un derapaj real de la valorile democrației și statului de drept, ținta politică fiind știrbirea independenței justiției și stoparea luptei anticorupție, așa cum se poate citi în această decizie.

Nu în ultimul rând, „reforma judiciară” a fost mult mai subtilă decât simpla modificare legislativă din perioada 2017 – 2019. Sunt chestiuni „tehnice” adoptate de responsabilii ministeriali din acea perioadă, mă refer la Ministerul de Interne și Ministerul de Finanțe în special, care au pus piedici în anchetarea marilor fraude fiscale și evaziune fiscală, precum și a infracțiunilor de corupție – fie prin împiedicarea polițiștilor judiciari de a trece în subordinea directă a procurorilor, fie prin lipsa aproape totală a procurorilor, în aceste cauze complexe, de acces la baza de date a ANAF și a altor structuri ale Ministerului de Finanțe. S-a ajuns, spre exemplu, chiar la situația absurdă ca inspectori antifraudă, detașați la parchete cu salarii de aproape 2000 euro, să nu mai aibă obiectul muncii. Adică să fie plătiți degeaba de statul român, nu că inspectorii nu și-ar dori să muncească, ci pentru că nu au instrumente nici ei și nici procurorii ce-i coordonează de a-și îndeplini atribuțiile. Nemaipunând la socoteală subfinanțarea parchetelor, în special în ce privește instrumentarea cauzelor penale complexe. Trist este că puterea politică de după 2019 a perpetuat această stare de fapt.

În orice caz, dacă politicul a fost cel care a declanșat acest derapaj la adresa statului de drept, tot el va trebui să rezolve, tot politic, problema. Doar că repararea legilor justiției zace, inexplicabil, în Parlament. Fără un orizont clar de modificare a legilor justiției. Iar executivul este presat de Comisia Europeană în a rezolva această situație, negocierile privind PNNR-ul fiind cel mai clar exemplu: vrei bani de la UE? atunci reformează justiția și ia măsuri ferme în ce privește lupta anticorupție – acesta e mesajul clar al Comisiei.

A revenit unor instanțe să sesizeze Curtea de Justiție UE cu privire la încălcarea de către statul român a obligațiilor de membru al UE. Trebuie spus că decizia CJUE din 18 mai 2021 va mai fi urmată de alte 4 decizii cu privire la alte 4 grupuri de cauze cu care a fost sesizată de instanțele din România, ce probabil vor fi pronunțate de CJUE în perioada următoare. Decizii care, la rândul lor, bazate deja pe o jurisprudență consacrată a CJUE, vor indica cât de grave au fost efectele nefericitei „reforme judiciare” din 2017 – 2019.

Sigur, cazul României este ceva mai complex, în egală măsură cu ale celorlalte state ce au cunoscut derapaje de la funcționarea adecvată a statului de drept. Sistemul judiciar, prin anumite componente până la momentul declanşării „reformei judiciare”, la rândul lui a pus sub semnul întrebării statul de drept sub umbrela luptei anticorupție, inclusiv în ce privește independența sistemului de justiție, a judecătorilor și procurorilor.

Achitări răsunătoare în unele dosare penale de anticorupție, instrumentate de DNA (2017 – 2018), au scos la iveală metode discutabile de investigare ale DNA, așa cum consemnează Comisia de la Veneția în opiniile sale din 2018 (924 și 930). Dezvăluirea cooperării prin protocoale secrete dintre Serviciul Român de Informații cu sistemul judiciar, în special cu DNA și Parchetul General, au condus la alegații în spațiul public din România privind abuzuri în unele anchete penale, mai ales în cazuri de corupție, aspect consemnat ca atare de Comisie în raportul MCV din 2018.

De aceste abuzuri punctuale ale unor procurori DNA a profitat puterea politică și a declanșat „reforma judiciară”. Sensul în care au acționat, însă, Parlamentul și Guvernul, dar și Curtea Constituțională din acea perioadă nu a fost unul care să dea satisfacție valorilor pe care se bazează UE. Despre asta e vorba în decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene.

CJUE spune foarte clar și răspicat că Decizia 2006/928, de instituire a MCV, este una obligatorie pentru România. Chiar dacă rapoartele emise de Comisie, avizate de Parlamentul European și aprobate de Consiliul European, precum și recomandările pe care acestea le conțin, nu sunt neapărat obligatorii, ele totuși trebuie implementate de România, acesta fiind un principiu de bază al funcționării UE: principiul cooperării loiale.

Tot CJUE, în această decizie, arată pericolul subordonării politice a unor instituții judiciare, cum este Inspecția Judiciară și Secția specială de anchetare a magistraților. Astfel, numirea interimară a șefilor la Inspecția Judiciară și o reorganizare a acesteia de către executiv prin ordonanțe de urgență ridică suspiciuni, după cum spune CJUE în decizie, că Inspecția poate fi subordonată politic.

La fel, Secția specială de anchetare a magistraților, o structură care a creat atâtea dificultăți sistemului judiciar, dar și probleme României la nivel european, este văzută de CJUE ca o instituție care are potențialul de a știrbi independența judecătorilor și procurorilor. Desființarea acestei structuri, în opinia mea, este singura soluție viabilă în acest moment. Nu e nevoie de crearea unor structuri specializate în anchetarea magistraților. Până la urmă, magistrații sunt funcționari publici, ei trebuie să răspundă ca oricare alt slujbaș al statului în fața organelor de justiție, doar că, în plus, trebuie asigurate garanțiile că independența acestora în cauzele concrete pe care aceștia le au de soluționat nu este afectată. Dimpotrivă, o Inspecție Judiciară eficientă și eficace este răspunsul corect, motiv pentru care, de fapt, Inspecția Judiciară ar trebui reorganizată din temelii, în așa fel încât aceasta să aibă responsabilități clare cu privire la derapajele de la conduita profesională a judecătorilor și procurorilor.

Nu în ultimul rând, este inexplicabil cum Curtea Constituțională, la rândul ei, a intrat în acest joc al „reformei judiciare”, mai ales prin unele decizii mai mult decât discutabile referitoare la sistemul judiciar. Cum sunt deciziile din 2018, legate de constatarea unui așa zis conflict între Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlament. CCR a lovit tocmai în capacitatea judecătorilor de la secția penală a ÎCCJ de a soluționa cu instrumente procesuale și de drept material penal cauzele de mare corupție (este vorba de așa zisa neconstituționalitate a completelor specializate în materie de corupție). Acesta este sensul în care s-a pronunțat CJUE în decizia sus menționată.

Evident că deciziile CCR trebuie respectate, mai ales de către instanțele judecătorești, doar că, printre rânduri, CJUE spune că legislația UE primează în raport chiar cu interpretarea constituțională pe care o dă CCR Constituției. Raționament în baza căruia, argumentează CJUE, instanțele naționale pot să nu țină cont de deciziile CCR dacă ele încalcă principiul supremației legislației obligatorii a UE. Ceea ce, oricum am lua-o, reprezintă un avertisment serios pentru modul în care Curtea Constituțională a decis în unele situații, așa cum sunt cele relevate mai sus.

În orice caz, modul de numire la Curtea Constituțională a viitorilor judecători trebuie să cunoască modificări substanțiale.

Într-o cauză recentă, de altfel, CJUE a statuat (cazul Repubblika versus Malta din 20 aprilie 2021) că problema în ce privește procesul de numire a judecătorilor la curtea constituțională și, evident, a depolitizării unei astfel de structuri nu constă neapărat în faptul că alte puteri constituite în stat numesc judecătorii (în cazul României, Președintele și Parlamentul prin Camera Deputaților și Senat), ci că este esențială intervenția unui organ independent, format din judecători de la instanța supremă, profesori de la universități/facultăți de drept consacrate, reprezentanți ai altor profesii juridice (avocați), care să fie însărcinat, printre altele, cu evaluarea candidaților la un post de judecător și cu furnizarea unui aviz calificat autorităților ce vor numi acești judecători. Altfel, sunt absolut convins că CJUE, la următoarele numiri la CCR ce vor avea loc în curând, va fi sesizată de către o instanță din România, ca urmare a unui proces declanșat de o persoană fizică sau organisme ale societății civile, tocmai pentru lipsa de transparență în procesul de numire și pentru politizarea acestei instituții esențiale a statului român.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp