Foto: Guliver/ Getty Images
Piața muncii a fost unul dintre cele mai fierbinți subiecte de discuție ale ultimei jumătăți de an. Ca într-un joc de domino, orice scădere a numărului de locuri de muncă, a salariilor, a beneficiilor, a opțiunilor de angajare și de dezvoltare se transferă de la o companie la alta și de la o industrie la alta până când mai toată lumea ajunge să fie afectată. Dar într-un context al incertitudinii și hazardului apar, printre multe realități care nu ne plac, și frânturi de adevăr care, distorsionate, se transformă în mituri. Ele nu fac bine nimănui, cu atât mai puțin sutelor de mii oameni care au rămas fără loc de muncă în ultimele luni. Ne aflăm într-o situație ideală? Departe de asta. E ușor pentru cineva? Pentru prea puțini. Dar de aici și până la apocalipsă, așa cum o văd tot mai des propovăduită, mai e ceva drum de parcurs.
Ori de câte ori ieși la înaintare cu cifre, realitatea începe să capete un contur mai clar. Mai ales atunci când traversezi o perioadă mai tulbure, precum cea din care ne chinuim să ieșim cu toții de o jumătate de an. Sunt cifre care pot să liniștească spiritele, dar și cifre care mai rău le agită. În special dacă sunt însoțite de traduceri dramatice. Ce e important este ca fiecare să vorbească acum (și întotdeauna, dacă se poate) doar despre lucrurile la care se pricepe. Altfel, riscăm că creăm un haos de mituri și realități pe care nimeni nu va mai ști să le distingă.
Într-o mare de informații care vin în tăvălug peste noi, puțină claritate nu strică nimănui. Ba chiar este de dorit. Și ar putea să îi ajute pe cei care nu mai știu, pur și simplu, ce să mai înțeleagă din această dezarmantă piață a muncii. Cine mai știe acum ce e adevăr și ce e mit din tot ce se spune în jurul nostru?
Dictatura angajatorilor
Una dintre mantrele momentului este legată de felul în care raportul angajați /candidați – angajatori s-a întors cu susul în jos. Sunt câteva zeci de mii de joburi noi care apar în fiecare lună și peste 1 milion de candidați care se bat pe ele. Raport inegal de forțe e puțin spus. Și, da, nu puține sunt abuzurile care au apărut în această perioadă – de la oameni care au lucrat, deși erau în șomaj tehnic, până la ore suplimentare neplătite, supraîncărcare sau reducerea veniturilor doar pentru că „se poate”. Sunt companii care au făcut asta, însă costul pe care îl vor plăti, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat, va fi mult mai mare decât „economiile” pe care le-au făcut acum.
Văd zi de zi companii care fac eforturi uriașe pentru a nu strica tot ce au construit în anii trecuți, când lupta se dădea pentru candidați, nu pentru locuri de muncă. Știu că roata se va întoarce și că ceea ce pare acum un paradis al recrutării nu este, de fapt, decât o iluzie de moment.
Înapoi la birou
Angajatorul român n-a fost niciodată adeptul programului de lucru flexibil sau al lucrului de acasă și asta, în primul rând, din cauza lipsei de încredere în angajați. Pare că, dacă lucrezi de acasă, fiecare zi de muncă e un vis frumos ca o vineri scurtă, în care îți faci taskurile în pijamale, sub aroma de cafea proaspătă,cu un film bun care se derulează în fundal. În cel mai bun caz, în pauza de prânz poți să tragi și un pui de somn. Cred că am văzut cu toții, în ultimele 6 luni, ce înseamnă, în realitate munca de acasă. Muncești cel puțin la fel de mult ca la birou.
Cu toate astea, greu, ușor, puțini sunt cei care pot să spună că munca de acasă a avut un impact negativ în business. Ba chiar, în unele cazuri, productivitatea a crescut – o dovedesc cifrele. Și sunt companii care au decis să treacă definitiv la modul de lucru remote. Pentru simplul motiv că funcționează.
Știu că sunt business-uri pentru care asta înseamnă o lovitură puternică – de la spațiile de birouri până la companiile de taxi sau de ride sharing sau până la mai micile sau mai marile restaurante, cafenele, covrigării, pizzerii, șaormerii, cofetării și așa mai departe pe care obișnuiam să le devastăm cu toții în pauza de prânz. Însă trebuie să ne obișnuim cu gândul că și la anul poate chiar pe vremea asta, unii dintre noi tot de acasă ne vom trimite mail-urile de serviciu și ne vom ține ședințele cu colegii.
Nu sunt candidați în piață
Aici, e suficient să spun doar atât: 1,3 milioane de aplicări au fost înregistrate în luna iulie. Peste 142.000 de oameni au încercat să-și găsească un loc de muncă. Joburi sunt doar câteva zeci de mii. Companiile nu au de unde să scoată mai multe, cel puțin pentru moment. E drept că datele pe iunie aduc un licăr de speranță (dacă nu vor rămâne doar o excepție la nivelul întregului an), respectiv că numărul de companii create în iunie 2020 este cu 16% mai mare faţă de iunie 2019. E adevărat că probabil numărul de angajați de care vor avea nevoie nu va produce o explozie în economie, dar nici nu va rămâne fără ecou. Vom vedea în curând o creștere corespondentă a numărului de joburi noi din piață.
Cu toate acestea, cred că este cel puțin corect să spun că nu a fost niciodată mai ușor decât acum să recrutezi oamenii pe care ți-I dorești. Sunt candidați pentru care unele companii s-ar fi luptat poate 6 luni – 1 an până când să le atragă atenția (dacă ar fi reușit, în cele din urmă) și care acum sunt, literalmente, la doar un click distanță de ei.
Toată lumea vrea să plece la muncă în străinătate
Acesta este, poate, cel mai mare mit pe care pandemia l-a dărâmat. Anul trecut, ca, de fapt, și în mulți dintre anii precedenți, joburile din străinătate erau extrem de căutate – de cei fără experiență, de muncitori calificați, necalificați, de specialiști, de manageri, de IT-ști, de medici și lista continuă. Anul acesta, vedem că doar 2% dintre aplicări mai sunt pentru joburile din afara țării. Ba, mai mult, este, singura zonă în care începe să fie egalitate între numărul de joburi și numărul de aplicări.
Ce n-au rezolvat, de-a lungul anilor, strategiile guvernamentale, stimulentele fiscale, politicile de employer branding și multe altele, a rezolvat Covidul în doar 6 luni – muncitorii români din străinătate se întorc acasă, iar cei de acasă nu mai vor să plece din România.
Tinerii vor avea cel mai mult de suferit
La început, toată lumea a crezut asta. Inclusiv cei care făceau recrutări – părea că, dintre toți, cei mai loviți vor fi aceia care nu au experiență, care nu au lucrat și în care trebuie să investești și timp, și bani ca să îi poți aduce în stadiul în care ei ajung să producă bani pentru tine. Așa că tinerii au fost primele victime declarate ale acestei crize.
Treptat, s-a întâmplat un fenomen la care puțini ne așteptam – o auto-responsabilizare imediată a acestora care i-a readus în planurile de angajare ale multor companii în România. Astăzi, tinerii sunt a doua cea mai activă categorie de candidați din piață, după cei din segmentul de vârstă 26-35 de ani (care, în mod natural, vor rămâne întotdeauna liderii pieței pentru că aceasta este categoria care se află în cea mai dinamică etapă a carierei lor și, prin urmare, și schimbările sunt pe măsură). Pentru ei, joburi sunt în continuare – aproximativ 65% din ce oferă angajatorii se adresează celor cu experiență zero sau de maximum 2 ani. Iar acest lucru este valabil nu doar pentru București, ci și pentru restul țării.
E foarte important acum să punem lucrurile sub analiză atunci când avem date clare și când putem să ieșim de sub patima momentului, oricare ar fi ea: că nu avem un loc de muncă, și atunci toți angajatorii sunt răi ori că nu găsim persoana potrivită pentru angajare și atunci toți candidații sunt slabi sau puțini la număr. Luciditatea poate fi soluția salvatoare în astfel de momente, iar ea vine mereu dintr-o informare corectă și completă. Restul, așa cum se spune, sunt mituri și cancan.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Angajatorul ( :) - s-o vrut zâmbet) îi dictator pentru că statul îi dictează.
Nu asculta de stat? la pământ!
Fără paratrăsnet, afacere moartă; pentru că ale statului instituții nu-s paratrăsnete; și trăsnește-n astă țară!
În România n=au decedat numai ideile proaste. Cele orchestrate cu fără dictare, des!
purice
1:Dictatura angajatorilor o realitate cruntă a pieței muncii din România. Piața muncii spre deosebire de piața bunurilor și serviciilor nu e maleabilă deloc, nu e afectată de cererea și oferta existente pentru că altfel ar fluctua prețul forței de muncă ( adică salariul) în funcție de acești factori. Când e boom economic deci o cerere mai mare de forță de muncă ar trebui ca salariile să crească iar în perioade de criză să scadă sau în cel mai bun caz să stagneze. În realitate în România lucrurile nu se întâmplă așa din mai multe motive care țin mai mult de mentalitatea românului și de cultura organizațională decât de motive economice.
"Și, da, nu puține sunt abuzurile care au apărut în această perioadă – de la oameni care au lucrat, deși erau în șomaj tehnic, până la ore suplimentare neplătite, supraîncărcare sau reducerea veniturilor doar pentru că „se poate” " , mai sunt și alte fente făcute de angajatori omise de autor , de ex amânarea plății salariilor până la primirea sumelor de la AJOFM ( deși ordonanța specifică clar că șomajul tehnic sau plata parțiala ( 4 ore lucrate) se suportă de angajator după care se recuperează de la stat.Uneori s-a mers până acolo încât s-au încasat sumele de la stat dar nu au mai fost virate în conturile angajaților ( știu vor sări unii să menționeze că sumele primite de la stat sunt supuse controlului dar o vorbă veche româneasca spune că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. De altfel ca să exemplific imobilitatea pieței muncii voi arăta câteva apucături tipic românești :
a) În perioadele de boom economic antreprenorul român nu face majorări salariale nici nu angajează personal suplimentar, nu face nici măcar economii pentru zile negre cu sumele suplimentare determinate de creșterea cifrei de afaceri. Pentru managerii și antreprenorii români sunt vitale acele decizii care aduc imediat sau în termen scurt beneficii proprii mai degrabă decât beneficii pentru organizația pe care o conduc. De aceea în perioadele de boom vom vedea mai degrabă schimbarea mai rapidă a bolizilor de lux, un etaj în plus la vilă sau de ce nu , sejururi mai dese în locuri exotice. Salariile și angajații vor trebui să aștepte. În perioadele de criză ne vom întoarce la dictonul "sunt alțí 100 de inși ca tine care așteaptă la poartă" sau concediere rapidă dacă ai cumva tupeu să-ți renegociezi salariul jupuit de inflație.
2."Înapoi la birou - Angajatorul român n-a fost niciodată adeptul programului de lucru flexibil sau al lucrului de acasă și asta, în primul rând, din cauza lipsei de încredere în angajați". Cu excepția multinaționalelor care sunt atente la mediul economic și au proceduri de răspuns la situații de criză , antreprenorii și managerii români se bazează pe talentul propriu și dau sarcini din mijlocul angajaților pe care vor să-i aibă sub ochi tot timpul pentru a măsura feedback-ul deciziei proprii. Reacționează mai degrabă decât anticipează evenimentele, nu fac previziuni nici strategii deci nu au nici modele de răspuns. Sunt mai degrabă adepții tacticii de adoptare a deciziilor iar acestea sunt luate sub presiunea evenimentelor și în ordinea urgenței indiferent de existența unei planificări sau nu. De aceea comportamentul în adoptarea deciziilor e mai degrabă haotic de mișcare brown-iană decât ca parte a unui plan. Rezultatele negative e firesc să apară într-un mediu volatil așa ca cel economic românesc deși telemunca are nenumărate avantaje ( economii la chirii, utilități, transport, uzura echipamentelor de la birou sau chiar comisioane și taxe). În anii '90 am vorbit cu un antreprenor occidental care avea pentru salariați un program flexibil iar pentru cei strict necesari să fie prezenți un program de la 9 la 5. Curios de ce nu adoptă programul generalizat din acea vreme de la companiile românești de stat ( majoritatea) de la 7 la 15 mi-a explicat sec că pe el nu-l ajută ca un salariat să se scoale cu noaptea-n cap să fugă la serviciu obosit și cu ochii lipiți de somn , să-i consume apa și curentul până se face lumină afară iar apoi o oră să-și bea cafeaua ca să-și revină după care se apucă de muncă. La ora 9 vine cu dușul făcut și cafeaua băută și se apucă direct de muncă și nu-i consumă inutil nici utilitățile.
3.Nu sunt candidați în piață: E o realitate dar antreprenorul român nu face nimic pentru a atrage sau a păstra salariații mai ales în perioade de boom cum am explicat mai sus. Salariații nu sunt priviți ca o resursă strategică mai importantă decât capitalul sau materialele ci mai degrabă ca niște negrii pe plantație de aia extrem de puține companii românești au un management strategic al carierei angajaților proprii cum au multinaționalele sau companiile străine.
4.Toată lumea vrea să plece la muncă în străinătate: Nu e un mit deloc mai degrabă o realitate. Nu s-au întors muncitorii din occident ci doar cei care lucrau la negru sau cerșetorii, prostituatele și alți infractori care s-au trezit brusc fără obiectul muncii și mai ales fără asigurare într-o țară străină care a luat măsuri de consemnare la domiciliu a propriilor cetățeni sub presiunea pandemiei. Joburile din străinătate e evident că sunt mai atractive în special pentru cei bine pregătiți nu numai pentru tinerii absolvenți. La un salariu de 3-5 ori mai mare ca în țară e evident că nu vor sta pe gânduri deși orice român ar prefera să muncească acasă în țara lui. Cu un procent de peste 70 % din salariați care în revisal figurează cu minimul pe economie ( oricum cel mai mic din UE) din sectorul privat ce așteptări de inovare au antreprenorii și managerii români să facă fața competiției acerbe specifice pieței comune ? De multe ori aud de faptul că agricultura românească ar putea hrăni 80 de mil de oameni , dar e hilar că muncim cu sapa sau ne rugăm la Dumnezeu când e secetă și ne mirăm ca vin mere din Polonia , ceapă din Egipt sau usturoi din China de la mii de km la prețuri mult mai mici ca cele autohtone. Cu salariați plătiți cu 250 de euro/lună ce așteptări de productivitate sau inovare aveți domnilor antreprenori/manageri ?
5.Tinerii vor avea cel mai mult de suferit? La fel e o realitate românească nu un mit. Antreprenorii români nu vor să-și bată capul cu ei pentru că nu le aduc profit din secunda 2. Au nevoie de timp să se familiarizeze cu procedurile noului loc de muncă și evident lipsa de experiență și productivitatea scăzută nu îi favorizează la angajare . Singura explicație a locurilor de muncă apărute pentru tineri e nivelul foarte jos al salariului ( mulți antreprenori mizează pe o susținere din partea părinților sau o completare a veniturilor de la ei la fel ca și lipsa necesității întreținerii unei familii) ca să nu mai spun că marea majoritate a intership-urilor plătite nu există în companiile românești ( vrei să înveți îți suporți cheltuielile în speranța unei angajări) iar apoi ne mirăm de fluctuația forței de muncă românești care nu e văzută ca o amenințare pentru antreprenorul român dar se plânge când pleacă câte un angajat care a asimilat cunoștințele și pleacă să și le valorifice unde e plătit mai bine. Multinaționalele venind dintr-un mediu economic așezat au programe de dezvoltare personală și intership-uri plătite urmărind atragerea tinerilor talentați și de ce nu păstrarea salariaților calificați și cu experiență. Responsabilizarea tinerilor nu s-a făcut aici , ei pleacă nu numai după absolvire ci direct de pe băncile școlii în străinătate unde au alt statut față de România. Multe orașe de provincie pur și simplu se golesc anual cu fiecare ciclu școlar mai ales acele localități care sunt conduse de baroni locali care au gonit orice investitor dornic de dezvoltare a unei afaceri care ar putea concura firmele lui de casă și care ar scoate potențialii alegători angajați la astfel de firme de sub controlul lui.
În rest despre piața muncii din România numai de bine !
-- Intrebare intrebatoare ? De ce ,daca pretul unui apart. in Romania este egal , cu cel din west Franta ,Italia ,Germania ,etc iar pretul mat. de constructii la fel ,,De ce salriul ,lucratorului--muncitorului care-l construieste ,,nu este egal sau aprox. egal cu salariul celui din west ???